Court clerk's salary allowances lawfully capped at 30% ceiling; employer prevails on appeal.

Şedinţa publică din data de 28 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 03.04.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Botoşani, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând anularea parţială a Deciziei nr. 22 din data de 1.02.2018 emise de Curtea de Apel Suceava şi emiterea unei noi decizii de încadrare şi salarizare cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4344 din 26 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei şi a fost respinsă acţiunea reclamantei A. faţă de acest pârât.

A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Botoşani şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

A fost anulată parţial Decizia nr. 22 din 01.02.2018 emisă de pârâta Curtea de Apel Suceava, cu privire la reclamantă şi a fost obligată pârâta să emită o nouă decizie cu privire la reclamantă, cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâta Curtea de Apel Suceava, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantei.

În motivarea recursului, a arătat că un prim motiv de nelegalitate îl constituie respingerea excepţiei inadmisibilităţii, dat fiind faptul că reclamanta a solicitat desfiinţarea Deciziei nr. 22/01.02.2018 fără a contesta şi Hotărârea nr. 6/7 martie 2018 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Suceava prin care s-a respins contestaţia formulată de aceasta împotriva deciziei.

Pe fondul cauzei, a arătat recurenta că salariul de bază acordat reclamantei pentru luna decembrie 2017, majorat cu 25% este mai mic decât salariul de bază stabilit potrivit Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, astfel că salariul brut acordat reclamantei începând cu ianuarie 2018 a fost stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017, majorat cu 25% şi cuantumul brut al sporurilor din luna decembrie 2017, majorat cu 25%.

4. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

În motivare, a arătat că dacă salariile de bază stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate depăşesc plafonul stabilit pentru anul 2022, sporurile trebuie stabilite şi aplicate potrivit dispoziţiilor legii-cadru şi calculate individual pentru fiecare angajat, indiferent de procentul acestora, mergând până la maximul prevăzut de lege, 45%, singura limită impusă de lege rămânând cea prevăzută la art. 25, respectiv ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite să nu depăşească 30% din suma salariilor de bază stabilită pe ordonatorul de credite, iar nu pe fiecare angajat în parte.

A mai arătat intimata că cuantumul total al sporurilor acordate conform dispoziţiilor art. 25 din capitolul III al Legii nr. 153/2017 nu poate depăşi 30 % din suma salariilor de bază, aceasta nefiind prevăzută pentru fiecare salariat în parte, ci per total ordonator principal de credite, raportat la fondul de salarii, această dispoziţie reprezentând norma generală, însă anexa V la lege prevede sporuri în cuantum maxim de 45 %, aceasta fiind o normă juridică specială, care se aplică prioritar faţă de cea generală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta, grefier arhivar în cadrul Judecătoriei Darabani, Tribunalul Darabani, a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea parţială a Deciziei nr. 22 din data de 1.02.2018 emise de Curtea de Apel Suceava şi emiterea unei noi decizii de încadrare şi salarizare cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Soluţia primei instanţe de admitere a acţiunii este nelegală, aceasta fiind dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile.

Reclamanta susţine că sporurile nu i-au fost corect stabilite, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 153/2017, pentru că nu au fost acordate în cuantum maxim de 45%, apreciind că singura limită impusă de lege este cea prevăzută de art. 25, respectiv ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite să nu depăşească 30% din suma salariilor de bază stabilită pe ordonatorul de credite, iar nu pe fiecare angajat în parte.

Instanţa de fond a făcut o prezentare a succesiunii în timp a legislaţiei în domeniul sporurilor acordate în domeniul justiţiei, concluzionând că cele trei sporuri nu au fost acordate la nivelul legal, ci în limita a 30% din salariul de bază, fără vreo justificare legală. A mai reţinut faptul că art. 25 reprezintă norma generală în materia drepturilor salariale şi că suma totală a sporurilor nu este prevăzută pentru fiecare salariat în parte, ci per total ordonator principal de credite, raportat la fondul de salarii. A mai avut în vedere instanţa de fond că pentru Justiţie, Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2014 prevede sporuri în cuantum maxim total de 45% şi a apreciat că aceasta este o normă juridică specială care are prioritate faţă de norma generală de la art. 25.

Înalta Curte reţine, în primul rând, că în vechea reglementare, gestiunea sistemului de salarizare a personalului din instituţiile şi autorităţile publice se asigura de fiecare ordonator principal de credite (art. 6 alin. (1) din Legea nr. 284/2010), ordonatorii principali de credite fiind cei care aveau obligaţia să stabilească salariile de bază, indemnizaţiile lunare de încadrare, sporurile, alte drepturi salariale în bani şi în natură stabilite potrivit legii (art. 6 alin. (4) din Legea nr. 284/2010).

În prezent, gestiunea acestui sistem se asigură de fiecare ordonator de credite, indiferent de gradul acestuia: principal, secundar sau terţiar, legiuitorul nemaifăcând nicio distincţie (art. 3 alin. (1) din Legea nr. 153/2017). Ordonatorul de credite, indiferent de grad, este cel care are obligaţia, potrivit art. 3 alin. (4) din Legea nr. 153/2017, de a stabili salariile de bază, indemnizaţiile de încadrare, sporurile, în condiţiile legii, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu.

În privinţa sporurilor la care sunt îndreptăţite persoanele salarizate din fonduri publice, atât reglementarea veche (art. 22 din Legea nr. 284/2010), cât şi dispoziţiile în vigoare (art. 25 din Legea nr. 153/2017), impuneau o limitare a acestora, stabilind că suma sporurilor, compensaţiilor, primelor şi indemnizaţiilor acordate cumulat nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază sau a indemnizaţiilor lunare de încadrare.

Diferenţa majoră dintre cele două reglementări o constituie însă ordonatorul la care se raportează această limitare.

Astfel, dacă Legea nr. 284/2010 se referă, în art. 22 alin. (1), la ordonatorul principal de credite, art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 se referă la ordonatorul de credite, fără a distinge între cel principal, secundar sau terţiar. Atunci când legiuitorul a dorit să facă distincţie între aceşti ordonatori a prevăzut expres acest lucru. Astfel, în art. 25 alin. (2) din Legea nr. 153/2017, se stabileşte că pentru instituţiile din sistemul sanitar şi de asistenţă socială şi cele din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională, suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator principal de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază a indemnizaţiilor lunare, după caz.

În art. 4 şi 5 din cap. VII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 se prevede că personalul similar celui din care face parte reclamanta (în speţă personal auxiliar de specialitate în cadrul instanţelor) beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, şi de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar. Din aceste dispoziţii legale rezultă cu evidenţă că aceste sporuri nu sunt în cuantum fix, fiind stabilit doar maximul acestor sporuri.

Stabilirea în concret a cuantumului sporurilor pentru fiecare persoană trebuie realizată cu respectarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, respectiv cu respectarea plafonului maxim de 30% din suma salariilor de bază şi a indemnizaţiilor la nivelul fiecărui ordonator de credite.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin decizia nr. 15/2021, prin care a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv şi dincolo de orice dubiu că prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

S-a mai statuat de asemenea că indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Astfel, chiar dacă prin legea de salarizare s-a stabilit acordarea mai multor categorii de sporuri, respectiv 15% pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, 25% pentru sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi 5% pentru păstrarea confidenţialităţii, sensul textului legal menţionat nu este acela de a conferi salariatului un drept la acordarea sporurilor la nivelul de 45%, ci doar o obligaţie a ordonatorului de credite de a nu depăşi respectivul nivel instituit legal.

Concluzionând, Înalta Curte reţine că Legea nr. 153/2017 nu prevede în mod imperativ un cuantum al sporurilor, ordonatorul de credite stabilind cuantumul acestora, cu obligaţia să se încadreze în limita maximă stabilită de legiuitor pe fiecare spor (limita de "până la...") şi cu încadrarea în procentul de 30% prevăzut la art. 25 din lege.

În ceea ce priveşte criticile privind soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate, având în vedere că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile, formulând contestaţie împotriva Deciziei nr. 22 din data de 01.02.2018, emisă de Curtea de Apel Suceava, fiind astfel respectate prevederile legale care prevăd cerinţa obligatorie a contestării deciziei de stabilire a drepturilor de salarizare în caz de nemulţumire a modului de stabilire a acestora.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Curtea de Apel Suceava împotriva sentinţei civile nr. 4344 din data de 26 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea ca neîntemeiată. Va menţine soluţia în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Curtea de Apel Suceava împotriva sentinţei civile nr. 4344 din data de 26 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Menţine soluţia în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 28 octombrie 2021.