Appeal fails; unconstitutionality exception inadmissible for lacking bearing on case outcome, interlocutory order stands.

Şedinţa publică din data de 28 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea Raportului de Evaluare nr. x/28.06.2016 întocmit în lucrarea nr. 48527/S/II/04.12.2014 şi, în subsidiar, anularea dispoziţiei privind luarea măsurilor prevăzute de art. 25 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 176/2010.

Prin sentinţa civilă nr. 3513 din 6 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ.

La data de 14 aprilie 2021, recurentul-reclamant a depus la dosar cerere cuprinzând un nou motiv de recurs intitulat de "de ordine publică" prin care a solicitat să se constate lipsa de interes a Agenţiei Naţionale de Integritate în confirmarea definitivă a Raportului de evaluare, având în vedere că dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 introduc un caz legal legal de înlăturare de drept a răspunderii administrative pentru fapte considerate ca formând conţinutul constitutiv al conflictului de interese, în condiţiile curgerii unui termen de 3 ani de la data săvârşirii lor.

2. Soluţia atacată în prezenta cauză

Prin încheierea din 4 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2020, ca inadmisibilă.

A fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul-reclamant A..

A fost sesizată Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. g) în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 87/2017, precum şi a articolului unic pct. 4 din Legea nr. 87/2017 pentru modificarea Legii nr. 161/2003.

3. Cererea de recurs

Împotriva încheierii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul A., respectiv a soluţiei de respingere a cererii privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea încheierii şi admiterea cererii de sesizare.

În motivarea recursului, a arătat că, printr-o verificare ce excede limitelor de analiză a admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa a considerat în mod eronat că nu este îndeplinită condiţia legăturii de cauzalitate între aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2020 şi soluţia ce urmează a fi pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Dispoziţiile legale care reglementează răspunderea în cazul existenţei stării de incompatibilitate sunt de ordine publică, acestea putând fi aplicate în orice moment al procesului de către instanţa de judecată.

A invocat recurentul interpretările Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au arătat că este imperios necesar a fi verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei, mai ales din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat.

În speţa de faţă, a apreciat recurentul că instanţa de fond a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, întrucât textul de lege introduce un caz legal de înlăturare de drept a răspunderii administrative pentru fapte considerate ca atrăgând starea de incompatibilitate, în condiţiile curgerii unui termen de trei ani de la data săvârşirii lor, iar prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a susţinut că înlăturarea acestora de la aplicare în cazul faptelor reţinute ca fiind săvârşite înainte de intrarea acestor dispoziţii în vigoare reprezintă o încălcare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, dacă aceste prevederi ar fi aplicate doar pentru viitor, raportat la momentul apariţiei Legii nr. 54/2019.

A criticat soluţia de inadmisibilitate şi din perspectiva faptului că instanţa nu a analizat relevanţa excepţiei prin raportare la circumstanţele cauzei.

Totodată, a apreciat nelegală motivarea instanţei în ceea ce priveşte faptul că recurentul ar tinde la obţinerea unei decizii de aplicare a legii. Astfel, pe de o parte, nu există niciun motiv pentru care anumite dispoziţii legale, într-o anumită interpretare obligatorie dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu ar putea fi verificate pe calea controlului de constituţionalitate, iar pe de altă parte, aceste argumente se depărtează de la condiţia legăturii de cauzalitate reţinută ca nefiind îndeplinită.

A concluzionat recurentul că instanţa de judecată în faţa căreia se ridică o excepţie de neconstituţionalitate nu poate respinge ca inadmisibilă o excepţie prin care s-ar critica o dispoziţie legală, într-o anumită interpretare, şi/sau o soluţie legislativă, un atare aspect putând forma obiectul verificării exclusiv de către însăşi Curtea Constituţională.

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă a depus concluzii scrise la dosarul cauzei, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, încheierea recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Analizând recursul declarat de reclamantul A. din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992:

"Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.", text din care rezultă, fără dubiu, că o condiţie de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale o reprezintă legătura dintre textul de lege apreciat a fi neconstituţional şi soluţionarea cauzei.

Înalta Curte reţine că legătura dispoziţiilor legale a căror neconstituţionalitate a fost invocată cu soluţionarea cauzei nu este generată de simpla tangenţă a acestora cu obiectul cererii, ci este necesar ca aspectele de neconstituţionalitate, o dată dezlegate de Curtea Constituţională, să aibă aptitudinea de a influenţa soluţia ce se va pronunţa în cauză.

Prin urmare, dacă de textul de lege criticat nu depinde soluţionarea cauzei, dacă acesta nu are o relevanţă reală asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa, cererea de sesizare nu poate fi primită.

Astfel, se constată că pretinsa neconstituţionalitate a art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 nu are o relevanţă reală asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa, fiind dispoziţii legale introduse ulterior întocmirii raportului de evaluare contestat şi sesizării instanţei de judecată.

Astfel cum în mod corect a apreciat prima instanţă, acest articol nu a fost invocat în cererea de chemare în judecată şi nici nu a fost avut în vedere de instanţă în raţionamentul juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, iar în recurs instanţa de control judiciar nu poate cenzura hotărârea pronunţată în primă instanţă prin raportare la norme legale care nu au avut incidenţă în soluţionarea cauzei şi nici în ceea ce priveşte situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Totodată, Înalta Curte are în vedere şi faptul că, prin încheierea din 4 iunie 2021, a fost respins ca inadmisibil motivul suplimentar de recurs formulat de recurentul-reclamant şi în legătură cu care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010.

În aceste condiţii, în mod corect a apreciat prima instanţă că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 nu îndeplineşte cerinţa legăturii cu cauza, analiza sa fiind făcută strict în raport de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, nefiind întemeiate susţinerile recurentei în sensul că prima instanţă a făcut o verificare ce excede limitelor de analiză a admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva încheierii din data de 4 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul x/2016, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva încheierii din data de 4 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul x/2016, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 28 octombrie 2021.