FGA compensation claim: start of 90-day filing deadline from definitive judgment date and distinction between filing decaden and action prescription.

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 16.12.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat anularea deciziei nr. 22000 din 28.11.2019 emisă de pârât şi obligarea acestuia la admiterea cererii de despăgubire şi la plata sumei de 137.370,725 RON, prin emiterea unei decizii în acest sens.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 725 din 28 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal s-a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 725 din 28 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii în contencios administrativ în sensul anulării deciziei nr. 22000 din 28.11.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea pârâtului la admiterea cererii de despăgubire şi la plata sumei solicitate prin emiterea unei decizii în acest sens.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a dat hotărârea cu greşita interpretare a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 13 şi art. 14 din Legea nr. 213/2015, precum şi a art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 a ASF.

Astfel, în contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, a apreciat recurenta-reclamantă că cererea sa de introducere în cauză a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, făcută în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Câmpulung, ar valora unei cereri de plată prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

A susţinut recurenta-reclamantă că abia după eliberarea copiilor legalizate de pe sentinţa penală nr. 53/2017 a Judecătoriei Câmpulung şi de pe decizia penală nr. 864/A din 04.10.2017 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală a fost în măsură să cunoască întinderea creanţei şi să poată solicita Fondului de Garantare a Asiguraţilor contravaloarea acesteia.

Raportându-se la termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, a apreciat că în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul acesta trebuie să fie data la care a obţinut hotărârile legalizate în baza cărora putea dovedi cererea de plată a FGA, întrucât doar la acel moment era în măsură să cunoască întinderea creanţei sale.

În fine, a considerat recurenta-reclamantă că termenul de 90 de zile este unul de recomandare, având în vedere dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, susţinând că argumentele expuse prin cererea de recurs sunt identice cu cele invocate prin contestaţia depuse în primă instanţă.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 31 martie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 27 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, apreciind că motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă se subscriu cazului de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, prin cererea de recurs a fost criticată nelegalitatea hotărârii pronunţate în fond, prin prisma greşitei aplicări a normelor de drept substanţial, recurenta formulând contraargumente de ordin critic faţă de considerentele sentinţei pronunţate, cu referire concretă la modul în care prima instanţă a aplicat prevederile Legii nr. 213/2015, cu privire la data naşterii dreptului său de creanţă.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. a solicitat anularea deciziei nr. 22000/28.11.2019 emisă de pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea pârâtului la plata sumei de 137.370,725 RON cu titlu de despăgubiri, prin emiterea unei decizii în acest sens.

Prin cererea de plată înregistrată sub nr. x/11.04.2019, reclamanta a solicitat plata din disponibilităţile F.G.A. a sumelor la care asigurătorul S.C. B. S.A. a fost obligat prin sentinţa penală nr. 53/08.03.2017 a Judecătoriei Câmpulung, definitivă prin decizia nr. 864/A/04.10.2017 a Curţii de Apel Piteşti.

Prin decizia nr. 22000/28.11.2019, F.G.A. a respins cererea de plată ca fiind tardivă, constatând că a fost depusă cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, ce a fost calculat începând cu data de 04.10.2018, când a rămas definitivă hotărârea judecătorească în temeiul căreia se solicită plata despăgubirilor.

Prin sentinţa recurată s-a respins acţiunea formulată de reclamantă prin care a solicitat anularea deciziei sus-menţionate, reţinându-se legalitatea acesteia.

În cadrul cererii de recurs recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că cererea sa de introducere în cauză a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, făcută în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Câmpulung, ar valora unei cereri de plată prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi că data naşterii dreptului său de creanţă este data la care a obţinut hotărârile legalizate în baza cărora putea dovedi cererea de plată a FGA, întrucât doar la acel moment era în măsură să cunoască întinderea creanţei sale, aşa încât cererea prin care a solicitat sa fie despăgubit a fost formulată în termen.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 prevede că: "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări".

Potrivit art. 2 alin. (3) Legea nr. 213/2015 "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră şi persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Din actele dosarului de fond rezultă că, prin sentinţa penală nr. 53 din data de 8 martie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Câmpulung a respins pretenţiile promovate faţă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, reţinând că, faţă de acesta nu sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii solidare întrucât asigurătorul RCA trebuie să plătească singur pagubele cauzate prin infracţiune, conform deciziei nr. 1/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Această hotărâre a rămas definitivă prin decizia penală nr. 864/A din data de 4 octombrie 2017, prin care Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de partea civilă A. şi a majorat cuantumul daunelor morale de la 100.000 RON la 120.000 RON.

În acest context, având în vedere că recurenta-reclamantă a înregistrat la FGA cererea de plată la data de 11.04.2019, iar hotărârea penală în baza căreia a depus cererea de plată a rămas definitivă la data de 04.10.2017, în mod corect a reţinut prima instanţă că termenul de 90 de zile a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, iar cererea a fost depusă după împlinirea termenului de decădere de 90 zile stabilite expres şi imperativ de norma aplicabilă.

În dezacord cu susţinerile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că cererea de introducere în cauză a Fondului de Garantare a Asiguraţilor ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Judecătoriei Câmpulung, respinsă de instanţă prin sentinţa penală nr. 53 din data de 8 martie 2017, nu poate fi asociată unei cereri de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, în cauză fiind incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Instanţa de control judiciar nu poate reţine nici alegaţiile recurentei-reclamante, referitoare la momentul de început al curgerii termenului de 90 de zile prevăzut de lege, respectiv că acesta ar fi reprezentat de data la care a obţinut legalizarea hotărârilor în baza cărora putea dovedi cerea de plată a F.G.A.

Potrivit art. 552 alin. (1) din C. proc. pen., hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel, cum este şi cazul dedus judecăţii.

Astfel, în ceea ce priveşte naşterea dreptului de creanţă al reclamantei prezintă relevanţă data pronunţării hotărârii judecătoreşti, iar nu data comunicării sau data legalizării acesteia.

Prin urmare, în mod legal s-a reţinut prin decizia atacată că dreptul de creanţă al reclamantei s-a născut la data de 04.10.2017, data pronunţării deciziei penale nr. 864/A, a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, cererea de plată fiind depusă cu depăşirea termenului de decădere de 90 de zile, prevăzut de art. 14 teza a II-a din Legea nr. 213/2015.

În fine, constată Înalta Curte ca fiind eronate şi susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia termenul de 90 de zile nu poate atrage tardivitatea cererii adresată F.G.A., deoarece, în opinia sa, acest termen este unul de recomandare având în vedere dispoziţiile art. 13 alin. (6) C. proc. civ.

Textul art. 13 alin. (6) din Lege este foarte clar:

"Dreptul petenţilor la acţiune contra Fondului pentru plata creanţelor de asigurări, după înregistrarea de către aceştia a cererilor de plată, se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de retragere a autorizaţiei de funcţionare şi constatare a existenţei indiciilor stării de insolvenţă a asigurătorului, moment de la care Fondul este îndreptăţit să efectueze plăţi", pe când, art. 14 alin. (1) prevede că:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior".

Ca atare, cele două texte prevăd două termene diferite, calculate distinct, care nu se confundă, şi vizează reguli de desfăşurare diferite, în cadrul unei proceduri prin intermediul căreia să poată fi valorificat dreptul subiectiv pretins: termenul de prescripţie a dreptului la acţiune contra Fondului pentru plata despăgubirilor şi, respectiv, termenul de a formula cerere pentru încasarea indemnizaţiilor/despăgubirilor.

Termenul de 5 ani de la data naşterii dreptului se referă la plata despăgubirilor înseşi, şi nu la formularea cererii pentru încasarea indemnizaţiilor/despăgubirilor, termenul de 90 de zile stabilit pentru formularea cererii de despăgubiri prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, fiind pe deplin aplicabil în cauză.

În acest context, Înalta Curte reţine că prin formularea cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, reclamanta nu a fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta nu poate fi primită, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Prin urmare, constatând că decizia nr. 22000/28.11.2019 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 725 din 28 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 octombrie 2021.