FGA liability and statute of limitations interruption in insurance guarantees post-bankruptcy

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 14.07.2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.), a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 6884/26.07.2017 emisă de către pârât în dosarul de daună nr. x, ca urmare a avizării B. S.A., prin care a fost respinsă integral cererea de plată formulată de reclamant.

A solicitat anularea deciziei cu consecinţa obligării pârâtului FGA de a reanaliza cererea de plată şi de a emite o nouă decizie de soluţionare a acesteia, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 654 din 16 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; s-a dispus anularea Deciziei nr. 6884/27.06.2017 emise de pârât şi obligarea pârâtului să emită o nouă decizie de soluţionare a acesteia, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON.

Împotriva sentinţei civile nr. 654 din 16 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea litigiului pe fond.

Prin decizia nr. 2590 din 16 mai 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost admis recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 654 din 16 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost casată sentinţa recurată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 18.10.2019, sub nr. x/2017*.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 264 din 24 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă contestaţia formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neintemeiata.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 264 din 24 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, iar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată, precum şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a susţinut că, în rejudecare, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 501 C. proc. civ. referitoare la judecata în fond după casare, revenind asupra soluţiei pronunţate şi respingând în totalitate cererea de chemare în judecată.

Or, prin decizia de casare, instanţa de recurs nu a constatat ca fiind eronată soluţia primei instanţe, ci a dispus casarea sentinţei pentru ca instanţa de fond să motiveze pe larg raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia a pronunţat soluţia.

A susţinut recurentul că procedând în această manieră, în rejudecare, instanţa de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat a primei sentinţei, prin repunerea în discuţie a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie ce fusese respinsă în primul ciclu procesual, această soluţie de admitere a cererii de chemare în judecată intrând sub puterea autorităţii de lucru judecat.

Astfel, în mod nelegal instanţa de fond a apreciat că în cauză s-ar fi împlinit termenul de prescripţie conform art. 2517 C. civ., deşi, prin introducerea la data de 1 iulie 2014 a cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, termenului de presripţie a fost întrerupt, conform prevederilor art. 2537 C. civ.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a formulat întâmpinare în cauză.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 31 martie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 27 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

La data de 07.07.2011, a avut loc un accident de circulaţie din culpa conducătorului auto cu nr. de înmatriculare x, ce avea încheiată poliţa nr. x emisă de B. S.A., care nu a acordat prioritate de trecere atv-ului cu nr. de înmatriculare x, rezultând vătămarea corporală a petentului A..

La data de 01.07.2014, reclamantul A. a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., cerere înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a, sub nr. de dosar x/2014

Prin încheierea din data de 12 ianuarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a, cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2014 a fost suspendată în baza art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, ca urmare a deschiderii procedurii falimentului împotriva pârâtei S.C. B. S.A..

La data de 28.03.2016, reclamantul A. s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere de plată înregistrată sub nr. x/28.03.2016, prin care a solicitat să fie despăgubit din disponibilităţile FGA cu suma de 900.000 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului suferit constând în vătămarea corporală a acestuia, ca urmare a accidentului de circulaţie din data de 07.07.2011.

Soluţionând cererea de plată formulată de reclamant, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a emis Decizia nr. 6884/27.06.2017, prin care a respins integral cererea, reţinând că între data evenimentului (07.07.2011) şi data deschiderii procedurii de faliment a B. S.A. (03.12.2015) s-a împlinit termenul de prescripţie conform condiţiilor de asigurare şi a dispoziţiilor art. 2517 C. civ.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 6884/26.07.2017 şi obligarea pârâtului să reanalizeze cererea de plată şi să emită o nouă decizie de soluţionare a acesteia.

Prin sentinţa recurată, pronunţată în al doilea ciclu procesual, a fost respinsă contestaţia formulată de reclamant, acesta formulând critici de nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, aplicarea greşită a normelor de drept material privind prescripţia dreptului său la acţiune, cursul prescripţiei fiind întrerupt prin formularea cererii de chemare în judecată a asigurătorului B., în opinia sa, argumente pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind în măsură să conducă la reformarea hotărârii.

Astfel, în contextul factual anterior reţinut, instanţa de control judiciar constată că cererii de plată formulată de reclamant la data de 28 martie 2016, adresată FGA, îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 20, art. 23 şi art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care, la art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraţilor prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2005, rezultă că această lege specială a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment şi nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanţă în condiţiile tuturor termenelor procedurale stabilite, şi care în speţă au fost respectate.

Art. 20 din această Normă prevede că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. (...)."

Totodată, potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

Aşadar, recurentul-reclamant a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege.

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia acestei autorităţi de a achita sumele solicitate.

Aşa fiind, între FGA şi recurentul-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant şi, deşi despăgubirile solicitate îşi au originea într-un fapt ilicit consumat anterior acestui din urmă moment, esenţial pentru stabilirea legii civile aplicabile este momentul naşterii raportului juridic litigios de drept administrativ.

În aceste condiţii, cu privire la chestiunea ce a generat disputa juridică în cauza de faţă, respectiv respingerea cererii de plată a despăgubirilor de către FGA motivată de împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune a reclamantului, Înalta Curte aminteşte că potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din Noul C. civ., prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, act normativ în vigoare la data naşterii dreptului la acţiune al reclamantului (07.07.2011), "Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege", art. 3 din acelaşi act normativ stabilind că "termenul prescripţiei este de 3 ani (…), iar art. 7 că "prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită."

Aşadar, din coroborarea acestui text legal cu dispoziţiile din Legea nr. 503/2004, în vigoare la data deschiderii procedurii împotriva S.C. B. S.A., care, deşi instituie o procedură administrativă pentru valorificarea creanţelor împotriva societăţilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, nu prevede un termen în care trebuie finalizată această procedură, în lipsa prevederilor referitoare la termenul de prescripţie din conţinutul acestei legi, devine aplicabil termenul general de prescripţie a dreptului la acţiune de 3 ani.

Aşa fiind, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 invocate de reclamant, care prevăd că "Dreptul petenţilor la acţiune contra Fondului pentru plata creanţelor de asigurări, după înregistrarea de către aceştia a cererilor de plată, se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de retragere a autorizaţiei de funcţionare şi constatare a existenţei indiciilor stării de insolvenţă a asigurătorului, moment de la care Fondul este îndreptăţit să efectueze plăţi".

Instanţa de recurs constată că în speţă, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 07.07.2011 şi s-ar fi împlinit la data de 07.07.2014, însă, la data de 01.07.2014 reclamantul a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a, sub nr. x/2014, cerere ce a avut ca efect întreruperea termenului de prescripţie în discuţie, conform dispoziţiilor art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

În aceste condiţii, în mod greşit a reţinut FGA, prin decizia contestată a cărei legalitate a fost confirmată prin sentinţa recurată, că, în raport de condiţiile de asigurare şi de prevederile art. 2517 C. civ., s-a împlinit termenul de prescripţie pentru cererea de plată nr. x din data de 28.03.2016, neintervenind niciunul dintre cazurile de întrerupere/suspendare a termenului, cerere prin care reclamantul a solicitat să fie despăgubit din disponibilităţile Fondului cu suma de 900.000 RON, formulată ulterior suspendării judecăţii, prin încheierea din 12 ianuarie 2016 pronunţată în dosarul sus-menţionat, în baza art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, ca urmare a deschiderii procedurii falimentului împotriva pârâtei S.C. B. S.A..

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată a fost dată cu greşita aplicare a normelor de drept material incidente prescripţiei dreptului la acţiune a reclamantului, urmând să fie reformată.

Instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, pârâtul FGA a respins cererea de plată depusă de reclamant reţinând că s-a împlinit termenul de prescripţie, neprocedând la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri prin analizarea îndeplinirii de către recurentul-reclamant a condiţiilor prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar va admite recursul şi, în rejudecare, va admite acţiunea, va anula decizia contestată şi va obligă pârâta să soluţioneze pe fond cererea de daune formulată de reclamant.

În condiţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul la plata către recurent a sumei de 150 RON, cheltuieli de judecată conform dovezilor depuse la dosar.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi art. 453 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va anula decizia nr. 6884/26.07.2017 şi va obliga pârâtul să emită o nouă decizie prin care să soluţioneze pe fond cererea de daune nr. x/28.03.2016 şi, în baza art. 453 alin. (2) C. proc. civ., va obliga intimatul la plata către recurent a sumei de 150 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 264/2020 din 24 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite acţiunea.

Anulează decizia nr. 6884/26.07.2017 emisă de pârâtă şi obligă pârâta să soluţioneze pe fond cererea de daune nr. x/28.03.2016.

Obligă intimatul la plata sumei de 150 RON către recurent, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 octombrie 2021.