Tacit waiver of tax debt prescription through payment under tax facilities scheme; retention period for accounting documents and inspection suspension for tax discrepancies

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea formulată la data de 26 aprilie 2017 reclamanta Radio S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Serviciul Soluţionare Contestaţii, anularea parţială a Deciziei nr. 1379/21.10.2016 privind soluţionarea contestaţiei emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, Serviciul Soluţionare Contestaţii în sensul anulării punctului 1 din decizia nr. 1379/21.10.2016 privind soluţionarea contestaţiei cu consecinţa obligării pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Serviciul Soluţionare Contestaţii la soluţionarea pe fond a contestaţiei promovate de reclamanta Radio S.R.L. împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice înregistrată sub nr. x/11.03.2016 şi a raportului de inspecţie fiscală înregistrat sub nr. x/11.03.2016, ambele emise de DGRFP Braşov - AJFP Braşov - Activitatea de inspecţie fiscală, precum şi în sensul anulării punctului 2 şi 3 din Decizia nr. 1379/21.10.2016 privind soluţionarea contestaţiei, cu consecinţa anulării deciziei de impunere nr. x/11.03.2016 şi a raportului de inspecţie fiscală înregistrat sub nr. x/11.03.2016, ambele emise de DGRFP Braşov - AJFP Braşov - Activitatea de inspecţie fiscală şi a obligării organului fiscal la recunoaşterea caracterului deductibil al sumei de 107.971 RON din punct de vedere al TVA.

La termenul de judecată din data de 21 martie 2018, la cererea reclamantei, Curtea de Apel Braşov a disjuns primul capăt de cerere având ca obiect anularea punctului 1 din Decizia nr. 1379/2016 de soluţionare a contestaţiei emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Serviciul Soluţionare Contestaţii, formulată de reclamantă şi a dispus înregistrarea acestuia separat, fiind format astfel dosarul cu nr. x/2018

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 43/2019 pronunţată la data de 05 aprilie 2019, Curtea de Apel Braşov a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta Radio S.R.L. ca fiind nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta Radio S.R.L. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi rejudecând cauza, a solicitat admiterea contestaţiei şi anularea deciziei de impunere nr. x/11.03.2016 şi respectiv 100/11.03.2016, ambele emise de DGRFP Braşov - AJFP Braşov, şi respectiv Decizia nr. 1379/21.10.2016 privind soluţionarea contestaţiei.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica adusă hotărârii atacate este axată pe trei categorii de argumente.

O primă categorie vizează greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale suplimentare.

Arată recurenta că norma de prescripţie a fost aplicată nelegal devreme ce obligaţia stabilită în anul 2016 nu dă eficienţă juridică legii, în ierarhia actelor juridice, iar organul fiscal, pentru că nu are temei legal, face trimitere la un artificiu dat de aplicarea Deciziei nr. 7/2011 emisă de Comisia Fiscală Centrală şi Ordinul nr. 1765/2011.

Susţine recurenta că termenul de prescripţie este de 5 ani, iar data de la care începe calculul termenului de prescripţie şi data împlinirii este fixată de lege. Anul bugetar 2007, sub raportul datei termenului de prescripţie începe la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23 din Codul fiscal. Drept urmare, susţine recurenta că pentru anul 2007 nu se mai puteau stabili obligaţii fiscale, pentru acest an intervenind prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale suplimentare.

În plus, susţine recurenta că organele fiscale a avut cunoştinţa datelor contabile încă din luna martie a anului 2008 când organul fiscal are cunoştinţă de operaţiile contabile şi de calculul impozitului profit, profitul impozabil fiind cunoscut de autoritatea fiscală după depunerea bilanţului în martie 2008.

Cea de-a doua categorie de critici vizează interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 94 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003 privind vechiul Codul de procedură fiscală.

Susţine recurenta că suspendarea inspecţiei fiscale în perioada 9 decembrie 2013 şi până la data de 3 februarie 2016 atestă abuzul de putere al organului fiscal care a suspendat inspecţia fiscală pentru o perioada de aproximativ 3 ani de zile.

Pe de altă parte, susţine recurenta că prin suspendarea inspecţiei fiscale, organele fiscale au prelungit termenul de prescripţie de 5 ani.

Cea de-a treia categorie de argumente vizează greşita reţinere de către instanţa de fond a obligaţiei de refacere a actelor contabile, sens în care arată că documentele contabile sunt păstrate, cu excepţiile legale, timp de 5 ani de zile, iar cerinţa reţinută de instanţa de fond este excesivă şi în afara unui text de lege.

O ultimă categorie de critici vizează greşita interpretare a legii în ce priveşte acordarea dreptului de deducere a cheltuielilor aferente anului 2007, respectiv suma de 857.047 RON, an pentru care susţine recurenta că este "în afara termenului de păstrare documente", în condiţiile în care documentele contabile aferente anului 2007 sunt solicitate în data de 04 februarie 2016.

În ce priveşte suma de 99.196 RON reprezentând impozit profit şi 18.847 RON TVA, susţine recurenta că instanţa de fond face trimitere la "prevederi legale fără a individualiza concret încălcările de lege".

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, susţinând că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., îl va anula ca fiind nemotivat, reţinând că simpla invocare a acestuia fără a preciza dacă se referă la lipsa motivării, motivare inexactă sau motivare insuficientă, sau la motive străine de natura cauzei, nu respectă dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. care impun obligaţia de a arăta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.

În ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată Înalta Curte caracterul nefondat al acestuia, sentinţa recurată reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Instanţa de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în vederea casării hotărârii deoarece prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport cu materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

În ce priveşte prima critică referitoare la greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale suplimentare, instanţa de casare va avea în vedere cu prioritate împrejurarea că recurenta-reclamantă a procedat la data de 27 noiembrie 2019 la achitarea debitului în cuantum de 747.854 RON, sumă ce include şi debitul stabilit prin Decizia de impunere a cărei anulare se solicită prin prezenta acţiune, aspect recunoscut chiar de către recurenta-reclamantă prin susţinerile făcute la termenul de judecată din data de 22 octombrie 2021.

Este de observat împrejurarea că recurenta a urmat procedura prevăzută de O.G. nr. 6/2019, sens în care a notificat creditorului fiscal intenţia sa de a beneficia de prevederile actului noprmativ anterior enunţat, notificare ce a fost finalizată prin emiterea Deciziei de anulare a obligaţiilor de plată accesorii nr. x/29.11.2019.

Astfel, reţine Înalta Curte că recurenta-reclamantă a procedat la achitarea debitului în cuantum de 747.854 RON, sumă ce include şi debitul stabilit prin Decizia de impunere a cărei anulare se solicită prin prezenta acţiune, astfel că în temeiul dispoziţiilor art. 24 şi 25 din O.G. nr. 6/2019 recurenta-reclamantă a beneficiat de anularea accesoriilor constând în dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Intenţia sa de a beneficia de prevederile O.G. nr. 6/2019 privind instituirea unor facilităţi fiscale, manifestată în mod expres prin emiterea notificării prevăzută de acest act normativ şi efectuarea plăţii debitului în condiţiile O.G. nr. 6/2019, constituie, din punct de vedere juridic, o renunţare tacită la prescripţie, fiind incidente în acest caz dispoziţiile art. 2508 C. civ. în conformitate cu care "(1) Renunţarea la prescripţie este expresă şi tacită. (2) Renunţarea tacită trebuie să fie neîndoielnică. Ea poate rezulta numai din manifestări neechivoce".

Înalta Curte nu contestă faptul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul pe profit, aşa cum de altfel stabileşte şi Decizia nr. 21/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ceea ce Înalta Curte constată este săvârşirea de către recurentă a unui act ulterior împlinirii termenului de prescripţie, act ce are drept efect renunţarea la prescripţie.

Din analiza dispoziţiilor art. 2508 C. civ., rezultă că renunţarea la prescripţie este actul prin care beneficiarul prescripţiei câştigate renunţă la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă.

În ceea ce priveşte forma renunţării la prescripţie, art. 2508 din C. civ. prevede că aceasta poate fi expresă sau tacită.

Astfel, renunţarea este expresă atunci când rezultă dintr-un act prin care autorul acesteia declară că renunţă la beneficiul prescripţiei câştigate iar renunţarea este tacită, potrivit art. 2508 alin. (2) C. civ. când rezultă dintr-un fapt care presupune delăsarea dreptului câştigat.

Întrucât după împlinirea termenului de prescripţie, subzistă dreptul subiectiv şi acţiunea, renunţarea nu are ca efect recunoaşterea acestora, ci, pur şi simplu prin renunţare, renunţătorul pierde dreptul sau facultatea de a opune prescripţia în contra titularului la acţiune.

In cauza de faţă, prin emiterea notificării/solicitării în temeiul dispoziţiilor O.G. nr. 6/2019, şi a plăţii efectuate în temeiul acestui act normativ, recurenta-reclamantă a renunţat tacit, în sensul prevăzut de art. 2508 alin. (2) C. civ., la dreptul de a invoca prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili impozite şi taxe suplimentare, aspect faţă de care critica formulată este nefondată.

Cu referire la a doua critică, constată instanţa de control judiciar caracterul nefondat al acesteia.

Observând conţinutul dispoziţiilor art. 94 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, a căror interpretare şi aplicare eronată se critică prin prezentul recurs, se constată că această dispoziţie legală stabileşte că în atribuţiile inspecţiei fiscale nu intră efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice sau orice alte verificări solicitate de organele de urmărire penală în vederea lămuririi unor fapte ori împrejurări ale cauzelor aflate în lucru la aceste instituţii, situaţie în raport de care se constată că această dispoziţie legală nu este incidentă cauzei, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.

Ceea ce nemulţumeşte partea recurentă este împrejurarea că inspecţia fiscală a fost suspendată în perioada 09 decembrie 2013 până la 3 februarie 2016, susţinând recurenta existenţa unui "abuz de putere şi autoritate fiscală".

Verificând actele aflate la dosarul cauzei constată Înalta Curte că inspecţia fiscală a fost suspendată în vederea efectuării de verificări întrucât au fost depistate neconcordanţe în declaraţiile reclamantei D 394 privind raportarea sumelor reprezentând achiziţii de bunuri şi servicii în perioada 2007 - 2009, neconcordanţe apte să diminueze impozitul pe profit, a taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat.

În raport de acest aspect constată Înalta Curte că incidente cauzei sunt dispoziţiile art. 98 alin. (3) lit. a) în conformitate cu care:

"(3) La celelalte categorii de contribuabili inspecţia fiscală se efectuează asupra creanţelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale. Inspecţia fiscală se poate extinde pe perioada de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale, dacă este identificată cel puţin una dintre următoarele situaţii:

a) există indicii privind diminuarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat".

Prima teză a normei juridice instituie regula potrivit căreia inspecţia fiscală la contribuabilii mijlocii şi mici se efectuează asupra creanţelor fiscale născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale.

Teza a doua constituie excepţie de la regula anterior enunţată, şi stabileşte posibilitatea extinderii inspecţiei fiscale pe perioada de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale cu o condiţie: să fie identificată cel puţin una din variantele enumerate de această dispoziţie legală.

În cauză, constată Înalta Curte că inspecţia fiscală a fost suspendată în vederea efectuării de verificări întrucât au fost depistate neconcordanţe în declaraţiile reclamantei D 394 privind raportarea sumelor reprezentând achiziţii de bunuri şi servicii în perioada 2007 - 2009, situaţie ce se circumscrie dispoziţie legale, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.

Şi în ce priveşte ultima categorie de argumente constată Înalta Curte caracterul nefondat al acestora.

Se critică hotărârea recurată pe considerentul că în mod greşit s-a reţinut în sarcina recurentei obligaţia de a reface actele contabile, susţinându-se că în cauză "documentele contabile sunt păstrate, cu excepţiile legale, timp de 5 ani de zile".

Analizând însă actele normative incidente cauzei constată Înalta Curte că dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 82/1991 legea contabilităţii stabilesc că "(1) Registrele de contabilitate obligatorii şi documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitatea financiară se păstrează în arhiva persoanelor prevăzute la art. (1) timp de 10 ani, cu începere de a data încheierii exerciţiului financiar în cursul căruia au fost întocmite, cu excepţia statelor de salarii care se păstrează timp de 50 de ani. (2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) se pot stabili, în mod justificat, prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor, registrele de contabilitate şi documentele justificative care se păstrează timp de 5 ani".

Art. 3 din Ordinul nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile stabilesc care sunt documentele financiar contabile care se păstrează timp de 5 ani, sens în care se arată:

"Se aprobă documentele financiar-contabile cuprinse în anexa nr. 4, care se păstrează timp de 5 ani, cu începere de la data încheierii exercitiului financiar în cursul caruia au fost întocmite, în arhiva persoanelor prevazute la art. 1 din Legea contabilitatii nr. 82/1991, republicată".

Anexa 4 enumeră care sunt documentele financiar contabile ce au un regim de păstrare de 5 ani de zile, respectiv: notă de receptie şi constatare de diferenţe, bon de primire în consignatie, bon de predare, transfer, restituire, bon de consum, bon de consum (colectiv), fişa limită de consum, dispozitie de livrare, fişa de magazie, fişa de magazie (cu două unităţi de măsură), lista de inventariere, lista de inventariere (pentru gestiuni global-valorice), chitanţă, chitanţă pentru operaţiuni în valută, dispozitie de plată/încasare către casierie, decont pentru operatiuni în participatie, ordin de deplasare (delegatie), ordin de deplasare (delegatie) în străinătate (transporturi internationale), decont de cheltuieli (pentru deplasări externe), decont de cheltuieli valutare (transporturi internationale), nota de debitare-creditare, extras de cont, borderou de primire a obiectelor în consignatie, borderou de ieşire a obiectelor în consignatie, jurnal privind operatiuni diverse (pentru conturi sintetice), fişa de cont pentru operaţiuni diverse, fişa de cont pentru operatiuni diverse (în valută şi în RON), document cumulativ, decizie de imputare, şi angajament de plată.

Înalta Curte are în vedere şi dispoziţiile pct. 50 din Normele metodologice din 2008 de întocmire şi utilizare a documentelor financiar-contabile care stabilesc:

"51. Termenul de păstrare a statelor de salarii este de 50 de ani, iar termenul de păstrare a registrelor şi a documentelor justificative şi contabile este de 10 ani cu începere de la data încheierii exerciţiului financiar în cursul căruia au fost întocmite, cu excepţia celor prevăzute la pct. 52, 53 si 54.

52. Facturile aferente bunurilor de capital, respectiv bunurilor imobile, care stau la baza determinării taxei pe valoarea adăugată deductibile pentru persoanele impozabile cu regim mixt şi persoanele parţial impozabile în conformitate cu prevederile Codul fiscal, se vor păstra conform termenului prevăzut la art. 149 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

53. Documentele prevăzute în anexa nr. 4 se pot păstra pe o perioadă de numai 5 ani dacă necesităţile proprii ale unităţii nu impun păstrarea acestora pe o perioadă de timp mai mare.

54. Documentele financiar-contabile care atestă provenienţa unor bunuri cu durată de viaţă mai mare de 10 ani se păstrează, de regulă, pe o perioadă de timp mai mare, respectiv pe perioada de utilizare a bunurilor".

Este adevărat că Ordinul nr. 3512/2008 a fost abrogat de Ordinul nr. 2634/2015, însă acest din urmă act normativ a preluat în integralitate aceleaşi termene de păstrare a actelor contabile, norma pct. 37 din Ordinul nr. 3512/2008 având conţinut identic cu cel al pct. 50 din Ordinul nr. 3512/2008.

În raport de aceste dispoziţii legale, susţinerile din recurs ce vizau aspectul că actele contabile au un termen de păstrare de 5 ani de zile nu poate fi primit, legea arătând în mod clar care sunt actele contabile ce trebuiesc păstrate doar 5 ani şi care sunt documentele contabile ce trebuiesc păstrate 10 ani.

Pe de altă parte, hotărârea recurată este corectă şi sub aspectul reţinerilor instanţei de fond cu referire la faptul că organul fiscal a procedat în mod corect, cu respectarea prevederilor legale, respingând cererea reclamantei de prelungire a termenului de 15 zile, constatările organului de inspecţie fiscală pentru perioada 01.01.2007-31.12.2007 fiind efectuate pe baza datelor înscrise în balanţa de verificare, a datelor înscrise în registrul de evidenţă fiscală şi a datelor rezultate din consultarea aplicaţiei SI A. aflată la dispoziţia echipei de inspecţie fiscală.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere şi dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 82/1991 lega contabilităţii în conformitate cu care:

"În caz de pierdere, sustragere sau distrugere a documentelor financiar-contabile se vor lua măsuri de reconstituire a acestora, potrivit reglementărilor emise în acest sens, în termen de maximum 30 de zile de la constatare, iar în caz de forţă majoră, în termen de 90 de zile de la constatarea încetării acesteia".

Faţă de aceste dispoziţii legale rezultă că şi critica ce viza greşita interpretare a legii în ce priveşte acordarea dreptului de deducere a cheltuielilor aferente anului 2007, respectiv suma de 857.047 RON, an pentru care susţine recurenta că este "în afara termenului de păstrare documente" este nefondată, recurenta având obligaţia de a păstra registrele de contabilitate obligatorii şi documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitatea financiară timp de 10 ani.

În ce priveşte suma de 99.196 RON reprezentând impozit pe profit şi 18.847 RON TVA se susţine că instanţa de fond face trimitere la "prevederi legale fără a individualiza concret încălcările de lege".

Analizând considerentele hotărârii recurate constată Înalta Curte că instanţa de fond a arătat dispoziţiile legale ce au fost încălcate de către recurentă aducând argumente clare modului în care aceste texte de lege au fost încălcate.

În acest sens a arătat instanţa de fond că operaţiunea de stornare adoptată de către recurenta-reclamantă nu este conformă cu prevederile legale în materie şi nu ţine cont de prevederile fiscale, astfel că, în mod corect organul fiscal a stabilit că sumele respective vor reprezenta cheltuieli nedeductibile la determinarea impozitului pe profit.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare. De asemenea, art. 21 alin. (4) lit. o) din Legea nr. 571/2003 stabileşte că nu sunt deductibile cheltuielile cu pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a creanţelor incerte sau în litigiu, neîncasate, pentru partea neacoperită de provizion, potrivit art. 22, precum şi pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a creanţelor incerte sau în litigiu, neîncasate, în alte situaţii decât cele prevăzute la art. 21 alin. (2) lit. n) din legea nr. 571/2003. În această situaţie, contribuabilii care scot din evidenţă clienţi neîncasaţi sunt obligaţi să comunice în scris acestora scoaterea din evidenţă a creanţelor respective, în vederea recalculării profitului impozabil la persoana debitoare, după caz.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că în cauză reclamanta nu a făcut dovada realizării demersurilor legale, conform dispoziţiilor legale, pentru scăderea din gestiune a creanţelor şi nu a demonstrat cu documente justificative împrejurarea că se încadrează la situaţiile menţionate la art. 21 alin. (2) lit. n) din Legea nr. 571/2003, instanţa de judecată constatând că organul de inspecţie fiscală a procedat în mod corect la repunerea veniturilor impozabile prin neacceptarea facturilor de stornare. Astfel, au fost repuse veniturile stornate în sumă totală de 99.196 RON (17.544 RON + 81.652 RON), aferente anului 2008 şi 2009, care au fost luate în calcul la determinarea profitului impozabil şi a impozitului pe profit, potrivit prevederilor art. 19 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Prin urmare, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. Radio S.R.L. împotriva sentinţei nr. 43/2019 din 05 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 octombrie 2021.