Insurer bankruptcy payment request: 90-day statutory forfeiture period versus five-year limitations period under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, formulată în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, reclamantul A. a solicitat anularea Deciziei nr. 17370/26.10.2018 emisă de către pârât, şi pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului la analizarea pe fond a cererii de plată nr. x/28.06.2018.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2157 pronunţată la data de 05 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de cchemare în judecată ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul A. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinţei atacate, şi rejudecând litigiul în fond, admiterea contestaţiei formulate cu consecinţa anulării Deciziei nr. 17370/26.10.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor şi obligarea acestuia la analizarea pe fond a cererii de plată nr. x/28.06.2018.

În motivarea căii de atac, recurentul a susţinut, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a respins acţiunea, hotărârea fiind dată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în cauză, în raport cu prevederile art. 13 alin. (6) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, contrar celor reţinute, a apreciat că termenul în care pot fi solicitate despăgubiri este de cinci ani, conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, şi nu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă.

Sub acest aspect arată recurentul că la data de 28.07.2016 (data împlinirii termenului de 90 de zile) dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare, dosar în care s-au efectuat cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală din culpă IN REM era în etapa cercetărilor, nefiind soluţionat. Drept urmare, deşi dreptul de creanţă era născut, nu era cunoscută persoana responsabilă de producerea accidentului.

Susţine recurentul că legea nu stipulează natura termenului de 90 de zile şi, ca atare, instanţa de judecată nu poate presupune natura termenului.

În opinia recurentului, prin dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 a fost instituită o condiţie esenţială pentru formularea cererii de plată respectiv identificarea asigurătorului în raport de care se poate solicita plata. Ori, identificarea asigurătorului este intim legată de identificarea persoanei vinovate de producerea accidentului. În condiţiile în care nu era cunoscută persoana răspunzătoare pentru fapta ilicită, şi nici persoana responsabilă civilmente în cauză, nu se poate cere persoanei asigurate să fi formulat o cerere la Fondul de Garantare al Asiguraţilor.

Susţine, de asemenea, că data deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului Societatea de C. S.A. (28.04.2016) nu a fost cunoscută de către recurent, acesta nefiind notificat sub nicio formă şi nefiind parte în procedura insolvenţei, termenul de 90 de zile nu îi poate fi opus.

Mai arată recurentul că dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 instituie un termen de prescripţie de 5 ani de zile, iar această normă juridică nu a fost avută în vedere de judecătorul fondului, iar dispoziţiile art. 14 din acelaşi act normativ lasă la latitudinea părţii posibilitatea de a formula cererea de despăgubiri la Fondul de Garantare al Asiguraţilor.

În atare situaţie, susţine recurentul că instanţa de fond trebuia să facă aplicarea art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 atâta vreme cât textul art. 14 este lăsat la latitudinea persoanei care pretinde un drept de creanţă, dar şi în raport de faptul că la data naşterii dreptului de creanţă recurentul nu cunoştea încă persoana vinovată de producerea accidentului rutier, implicit nu se cunoştea nici persoana responsabilă civilmente, şi în consecinţă, nu avea posibilitatea obiectivă de a formula o cerere la intimatul Fondul de Garantare al Asiguraţilor.

4. Apărările intimatei

Intimatul-pârât Fondul de Garantare al Assiguraţilor nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 17370/26.10.2018 şi obligarea pârâtului la analizarea pe fond a cererii de plată nr. x/28.06.2018.

Curtea de apel a respins acţiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Prin Decizia contestată autoritatea publică pârâtă a respins cererea de plată formulată de reclamant ca tardivă, constatând că a fost depusă cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, termen calculat cu începere din data de 28.04.2016, dată la care a devenit definitivă Încheierea Tribunalului Bucureşti de deschidere a procedurii de faliment faţă de C. S.A..

Se reţine că recurentul a susţinut, în esenţă, că termenul în care pot fi solicitate despăgubiri este de cinci ani, şi nu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, care stabilesc procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului, care prevăd:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.".

Totodată, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că "indemnizaţiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme.".

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare emisă de un asigurător aflat în faliment.

Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată.

Altfel spus, Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări.

Aşadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi.

Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Se observă astfel că termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi de art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie.

Prin urmare, criticile recurentului în sensul că termenul în care pot fi solicitate despăgubirile este de 5 ani nu pot fi primite, în cauză fiind incidente prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, care prevăd un termen de 90 de zile în care persoana îndreptăţită trebuie să formuleze cererea de plată, iar acest termen este de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii conform legii speciale, iar nu un termen de prescripţie.

De asemenea, se reţine că acest termen curge de la momente diferite, respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

În cauză, având în vedere că evenimentul rutier a avut loc la data de 01.07.2015, anterior deschiderii procedurii falimentului împotriva Societăţii de C. S.A, prin încheierea nr. 9661/03.12.2015 care a rămas definitivă la data de 28.04.2016, momentul de la care curge termenul în discuţie, de 90 de zile, este cel al rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, respectiv 28.04.2016, aşa încât cererea de plată putea fi introdusă cel târziu la data de 28.07.2016.

Or, în aceste condiţii, cererea de plată a recurentului-reclamant din data de 28.06.2018 în mod evident este tardivă, fiind formulată cu depăşirea termenului legal de decădere, de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Constată Înalta Curte că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, are legitimarea constituţională de a stabili procedura de judecată.

Înalta Curte reţine şi că instanţa de contencios constituţional, prin decizia nr. 185/2020 a clarificat atât natura termenului de 90 de zile cât şi distincţia dintre cererea de deschidere a dosarului de daună şi cerere de plată adresată FGA, cu privire la diferenţa dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor indemnizaţia/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiţia exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale." Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizaţia trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancţiunea decăderii, în înţelesul dat acestei noţiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor"".

În fine, Înalta Curte observă că termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în care persoana îndreptăţită trebuie să formuleze cererea de plată, este un termen de decădere, de drept material.

În aceste condiţii, potrivit dispoziţiilor art. 2548 alin. (1) şi (2) C. civ.:

"(1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării sau întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(2)Cu toate acestea, forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispoziţiile art. 2534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socoteşte însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.", doar forţa majoră împiedică curgerea termenului de decădere instituit prin lege.

Drept urmare, susţinerile recurentului privind faptul că nu a fost notificat cu privire la deschiderea procedurii de faliment a Societăţii de C. S.A., nu pot fi incluse în noţiunea de forţă majoră prevăzută de norma juridică anterior enunţată care să aibă ca efect împiedicarea curgerii termenului de decădere instituit prin dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Dincolo de acest aspect, se constată că falimentul Societăţii de Asigurare - Reasigurare C. S.A. a reprezentat un element de notorietate, aşa încât recurentul-reclamant nu se poate prevala de necunoaşterea acestui aspect, ci era necesar să facă anumite demersuri suplimentare în vederea depunerii cererii de plată împreună cu documentele aferente în interiorul termenului prevăzut de lege.

Nici susţinerea recurentului potrivit căreia nu i se poate imputa acestuia nerespectarea termenului de 90 de zile raportat la faptul că nu cunoştea persoana răspunzătoare pentru fapta ilicită, şi nici persoana responsabilă civilmente nu poate fi primită. Astfel, se reţine că recurentul cunoştea persoana răspunzătoare de producerea accidentului câtă vreme în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare s-au efectuat cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală din culpă de către numitul D., persoana vinovată de producerea accidentului rutier de la data de 01.07.2015, aşa cum de altfel arată chiar recurentul prin cererea de chemare în judecată formulată.

Sub acest aspect în mod corect a reţinut judecătorului fondului că nu are nicio relevanţă împrejurarea că pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare a existat un dosar penal finalizat prin ordonanţa de clasare din data de 02.08.2017 din perspectiva stabilirii momentului naşterii dreptului de creanţă al recurentului întrucât dreptul de creanţă s-a născut la data producerii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, respectiv la data de 01.07.2015 data producerii accidentului rutier.

Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, toate motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 2157 din 05 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 octombrie 2021.