Judicial assistant salary classification: constitutional validity of statutory cap on seniority brackets and maximum surcharge limits under public funding law

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 12.10.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Justiţiei solicitând:

- anularea în parte a Ordinului nr. 27351/C/06.07.2018 şi a Răspunsului nr. x/10.09.2018 şi emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţii brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie începând cu data de 01.07.2018, emiterea unui ordin de încadrare în funcţia de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcţie de peste 18 ani, cu un coeficient de 6,09 (corespunzătoare unei vechimi în funcţie între 15-20 ani şi gradaţie 4), şi o indemnizaţie de încadrare de 15.214 precum şi sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică, confidenţialitate, condiţii vătămătoare şi periculoase (toxicitate), cuvenite, faţă de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorităţii judecătoreşti pentru aceeaşi funcţie/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior, şi obligarea la plata diferenţelor drepturilor salariale rezultate, de la data de 01.07.2018 până la zi, actualizate cu indicele de inflaţie precum şi a dobânzii legale aferente sumelor solicitate.

În subsidiar, a solicitat reclamanta obligarea pârâtului la anularea Ordinului nr. 27351/C/06.07.2018 şi emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţii brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie începând cu data de 01.07.2018 raportată la o vechime de 3-5 ani limitată în mod neconstituţional şi discriminatoriu prin art. 16 din legea nr. 153/2017, un coeficient de 5,17 a gradaţiei 4 şi o indemnizaţie de încadrare de 12,929 (plafonată de art. 38 alin. (6) din aceeaşi lege nr. 153/2017) şi un cuantum al sporurilor aferente precum şi plata diferenţelor drepturilor salariale rezultate, de la data de 01.07.2018 până la zi, actualizate cu indicele de inflaţie precum şi a dobânzii legale aferente sumelor solicitate.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1780 pronunţată la data de 21 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi pe fond admiterea contestaţiei aşa cum a fost formulată

În motivarea recursului, a arătat că instanţa de fond a făcut o aplicare eronată a legii prin neaplicarea în cauză a unui principiu de bază în materia salarizării din cele instituite în art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017 respectiv principiul nediscriminării precum şi interpretarea greşită a Legii nr. 71/2015 şi ale Deciziei nr. 794/2016 pronunţată de Curtea Constituţională şi a Legii nr. 153/2017 sub aspectul capătului subsidiar de cerere respectiv obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de încadrare în funcţia de asistent cu o indemnizaţie de încadrare raportată la o vechime efectivă în funcţie de 3-5, gradaţie 4.

Se arată de către recurentă că instanţa de fond trebuia să analizeze situaţia de fapt prin raportare în primul rând la obiectul pretenţiilor privind salarizarea recurentei şi nicidecum cele referitoare la includerea sau nu a recurentei într-o categorie distinctă de cea a judecătorului ori, rolul recurentei în completul de judecată, ori a modalităţii de intrare în sistem, a mandatului, etc., acest aspect nefiind relevant.

După ce sunt redate considerentele unei hotărâri judecătoreşti invocate ca şi practică judiciară, respectiv Decizia nr. 1287/R/21.05.2009 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2009, arată recurenta şi faptul că Noul C. proc. civ. prin dispoziţiile art. 426 alin. (1) instituie obligaţia pentru asistenţii judiciari de redactare a hotărârilor judecătoreşti ce le sunt repartizate când în compunerea completului de judecată intră şi asistenţi judiciari. Or, faţă de activitatea de judecată desfăşurată de către această categorie profesională care participă în mod activ la îndeplinirea actului de justiţie alături de judecător, făcând parte din componenţa completului de judecată în justiţia socială, apare frustrantă discriminarea privind salarizarea la o vechime în funcţie limitată de 0-3 ani, respectiv 3-5 ani.

Susţine recurenta că intimatul Ministerul Justiţiei a emis Ordinul contestat cu încălcarea unuia dintre principiile de bază ale sistemului de salarizare instituit chiar prin legea privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea cadrul nr. 153/2017, respectiv principiul discriminării potrivit căruia se impune eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie.

În acest sens este şi principiul egalităţii prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 153/2017 prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală.

Afirmă recurenta că aceste principii, în forma prevăzută de legiuitor în acest act normativ, sunt în concordanţă cu prevederile Deciziei nr. 794/2016 pronunţată de Curtea Constituţională care a concluzionat în sensul că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 introdus prin O.U.G. nr. 20/2016 trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale indiferent de instituţie sau autoritate publică.

De asemenea, arată recurenta că aprecierea instanţei de fond în sensul că asistenţii judiciari prin esenţa şi natura funcţiei nu sunt independenţi, nu este corectă, în raport de dispoziţiile art. 111 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 republicată, text de lege care prevede că asistenţii judiciari se bucură de stabilitate pe durata mandatului şi se supun numai legii indiferent de faptul că activitatea se desfăşoară în baza unui mandat. În plus, dispoziţiile art. 111 alin. (2) din acelaşi act normativ stabileşte că dispoziţiile legale privind obligaţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile judecătorilor şi procurorilor se aplică şi asistenţilor judiciari.

Totodată, arată recurenta că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că aceasta nu a beneficiat de un cuantum al sporului adaptat nivelului maxim stabilit prin legile aplicabile dreptului salarial aferent lunii decembrie 2017, iar întregirea acestuia la nivelul maxim neputând interveni ca efect al Legii nr. 153/2017 întrucât aceasta nu prevede o obligaţie a ordonatorului de credite de reindividualizare a sporurilor în discuţie la nivel maxim deoarece faţă de obiectul acţiunii pârâtul trebuia să aplice dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 153/2017 referitor la salarizarea asistenţilor judiciari prin raportare la salariul judecătorului de judecătorie cu o vechime de 3-5 ani.

Se arată că instanţa de judecată a mai reţinut că ordinul contestat nu face decât să aplice o majorare salarială a unor drepturi salariale din luna decembrie 2017 însă aceasta a analizat dispoziţiile Legii nr. 153/2017 doar sub aspectul art. 38 însă recurenta susţine că a invocat actul normativ sub toate aspectele şi principiile care stau la baza acestuia şi prin raportare la celelalte acte normative în vederea eliminării discriminării respectiv a Legii nr. 71/2015, Deciziei nr. 794/2016 pronunţată de Curtea Constituţională, HP nr. 36/2018, obligatorii pentru instanţă.

In final, arată recurenta arată că, în ce priveşte HP nr. 36/2019, instanţa nu a făcut nicio menţiune şi nici nu a motivat respingerea sub acest aspect, neţinând practic cont de dispoziţiile sale.

4. Apărările intimatului.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care au solicitat anularea în parte a Ordinului nr. 27351/C/06.07.2018 şi a Răspunsului nr. x/10.09.2018 emise de Ministerul Justiţiei şi emiterea unui nou ordin de salarizare, în sensul că începând cu data de 01.07.2018, încadrarea ei în funcţia de asistent judiciar trebuia făcută corespunzător unei vechimi în funcţie de peste 18 ani, adică cu un coeficient de 6,09 şi gradaţia 4, respectiv 6,09 şi gradaţia 4

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând că indemnizaţia de încadrare majorată cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, pentru funcţia similară de asistent judiciar, cu gradaţia 5 şi o vechime în funcţie de la 3 la 5 ani (tranşa maximă în care pot fi încadraţi asistenţii judiciari) nu depăşeşte indemnizaţia de încadrare stabilită de Legea-cadru nr. 153/2017, pentru anul 2022, pentru această funcţie, începând cu data de 1 ianuarie 2018, s-au stabilit indemnizaţia de încadrare, precum şi sporurile din luna decembrie 2017, majorate cu 25%, astfel că prin actul contestat drepturile salariale ale reclamantei au fost stabilite la nivelul de salarizare pentru funcţia similară.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că prin soluţia pronunţată instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a legii, prin neaplicarea în cauză a unui principiu de bază în materia salarizării din cele instituite în art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017, respectiv principiul nediscriminării, motiv de recurs ce poate fi încadrat în cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în raport de acest motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Constată Înalta Curte că judecătorul fondului a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

După o analiză a actelor normative în domeniul salarizării a concluzionat judecătorul fondului că la data de 1 ianuarie 2011, asistenţii judiciari au fost reîncadraţi pe clase de salarizare avându-se în vedere vechimea în funcţie, respectiv corespunzător tranşelor 0-3 ani şi 3-5 ani, iar în ce priveşte drepturile salariale, fiind aplicabile dispoziţiile tranzitorii ale legilor anuale de salarizare care au prevăzut că nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în Legea cadrul nr. 284/2010 asistenţii judiciari nu au beneficiat de drepturi suplimentare pentru vechimea in funcţie.

Înalta Curte, constată că reţinerile judecătorului fondului anterior enunţate sunt corecte în raport de dispoziţiile Ordinului MFP 77/2011 care au statuat că asistenţii judiciari se reîncadrează în aceeaşi funcţie şi gradaţie, clasa de salarizare fiind stabilită în raport de vechimea în funcţie prevăzută la art. 16 alin. (1) şi cap. VIII al anexei nr. VI la Legea cadrul 284/2010 şi cu vechimea în muncă.

Reţine Înalta Curte, că în ceea ce priveşte salarizarea asistenţilor judiciari, dispoziţiile art. 16 din capitolul VIII secţiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 stabilesc:

(1) Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu indemnizaţia lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani.

(2) Asistenţii judiciari beneficiază în mod corespunzător de drepturile prevăzute la art. 24 şi 25 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

(3) Indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale asistenţilor judiciari se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei.

Din interpretarea acestor dispoziţiilor legale rezultă că legea de salarizare unitară prevede expres că există numai două tranşe de vechime ce pot fi acordate asistenţilor judiciari, anume de la 0-3 ani respectiv de la 3-5 ani.

Totodată, Înalta Curte are în vedere şi că aceste dispoziţii ale art. 16 alin. (1) din capitolul VIII, secţiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice au format obiectul excepţiei de neconstituţionalitate ridicată în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - Veche, iar prin decizia nr. 458 din 1 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 1108 din 22 noiembrie 2021, Curtea Constituţională a respins această excepţie, reţinând la pct. 21-24 din decizie următoarele aspecte: (...)

21. Curtea a reţinut, în esenţă, că prevederile de lege criticate reprezintă expresia opţiunii legiuitorului în materia salarizării asistenţilor judiciari, situată în marja sa de apreciere, permisă de dispoziţiile art. 16 din Constituţie. Legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României şi B. împotriva României, paragraful 15.

22. În acelaşi timp, diferenţa de tratament juridic în raport cu judecătorii este justificată şi de faptul că asistenţii judiciari, deşi participă la constituirea completului de judecată, îndeplinesc doar un rol consultativ în înfăptuirea actului de justiţie, neputându-se pune un semn de egalitate între activitatea desfăşurată de aceştia şi cea a judecătorilor. Cu toate acestea, recunoscând importanţa activităţii desfăşurate de asistenţii judiciari şi ţinând cont şi de obligaţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile ce le revin acestora, legiuitorul a înţeles să stabilească un nivel al indemnizaţiei corespunzătoare celei a judecătorului cu grad de judecătorie, prevăzută în anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani. Această reglementare nu contravine principiului egalităţii în drepturi, care nu are semnificaţia omogenităţii, astfel că situaţii obiectiv diferite justifică şi uneori chiar impun un tratament juridic diferenţiat. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit (de exemplu, Decizia nr. 168 din 10 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999).

23. În consecinţă, prevederile de lege criticate nu încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi prin raportare la art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

24. De asemenea, acceptarea criticilor formulate cu privire la omisiunea legiuitorului de a reglementa salarizarea asistenţilor judiciari în raport cu vechimea efectivă în funcţie ar echivala cu transformarea Curţii Constituţionale în legiuitor pozitiv. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Astfel, interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale incidente în cauză este una corectă, motivul de recurs privind aplicarea eronată a dispoziţiilor Legii nr. 153/2017 nefiind incident în cauză.

Înalta Curte reţine că actele atacate au fost emise în aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit căruia:

"(3) Începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creşteri salariale:

a) cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

Totodată, alin. (6) al art. 38 prevede că, "în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022".

Art. 25 prevede că "(1) Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), pentru instituţiile din sistemul sanitar şi de asistenţă socială şi cele din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională, suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator principal de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă şi a indemnizaţiilor lunare, după caz."

Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că, începând cu 1 ianuarie 2018, majorarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor de bază şi a sporurilor acordate pentru luna decembrie 2017, este dublu limitată, pe de o parte, de salariul stabilit conform Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, pe de altă parte, trebuie ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite respectiv ordonator de credite principal să nu depăşească 30% din suma salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de încadrare.

Aşadar, la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 era prevăzut în mod expres faptul că suma sporurilor care se cuvin personalului căruia i se adresează actul normativ nu poate depăşi plafonul de 30% raportat la suma indemnizaţiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite.

Reclamantei îi sunt aplicabile prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, care trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 24 din actul normativ, potrivit cărora "Limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege şi în anexele nr. 1 - VIII", dar şi cu prevederile art. 4 şi 5 din Anexa V, Cap. VII, respectiv:

"art. 4 - (1) Pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, corespunzător timpului lucrat. (2) Condiţiile de acordare a sporului prevăzut la alin. (1) se aprobă de ordonatorul principal de credite în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autorităţile abilitate în acest sens".

art. 5 - Judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la curţile de apel, tribunale, tribunalele specializate şi judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică şi personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, precum şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, personalul de probaţiune beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare".

Or, se observă că legiuitorul nu a prevăzut acordarea de sporuri în procent fix din indemnizaţie, ci o limită maximă în care trebuie să se încadreze fiecare spor în parte. Stabilirea în concret a procentului intră în marja de apreciere a fiecăruia dintre ordonatori, în cadrul căreia, acesta poate opta cuantumul total pe care îl consideră cel mai adecvat raportat la bugetul alocat, alegerea autorităţii putând fi cenzurată de organele judiciare doar în condiţiile excesului de putere în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Instanţa de control judiciar observă că stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022 are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice sau cu privire la stabilirea acestora într-un cuantum mai mic. C. regulilor privind aplicarea etapizată a legii, aceste prevederi legale vizează reglarea în timp a disfuncţionalităţilor existente în domeniu salarizării personalului plătit din fonduri publice, prin limitarea creşterilor salariale la un nivel stabilit prin lege, potrivit scopului urmărit de legiuitor, astfel cum acesta este enunţat în expunerea de motive la Legea-cadru nr. 153/2017, şi anume acela de "eliminare a disfuncţionalităţilor salariale existente în sistemul public de salarizare", şi vizează, în ansamblu, toate categoriile de personal plătit din fonduri publice.

Totodată, Înalta Curte aminteşte că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat prin Decizia nr. 310 din 7 mai 2019 publicată în Monitorul Oficial nr. 663 din 9 august 2019, reţinând că "limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi, prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, nu echivalează cu diminuarea salariului de bază. Astfel, cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, statul are deplina legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" (în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010)."

Prin urmare, reclamanta nu pune problema legalităţii actelor contestate, prin cererea de recurs, formulând aceleaşi susţineri ca şi prin cererea de sesizare a primei instanţe, prin care, în realitate, urmăreşte să înlăture de la aplicare norme în vigoare.

Regula limitării sumei sporurilor şi a stabilirii sporurilor sub forma unei limite maxime, în care fiecare dintre acestea trebuie să se încadreze, şi nu ca un procent fix, prestabilit din salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de Constituţie şi destinată a fi aplicată în mod nediferenţiat întregului personal plătit din fonduri public.

Înalta Curte are în vedere şi Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021 prin care s-a admis recursul în interesul legii, statuându-se următoarele:.

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale."

A reţinut Înalta Curte următoarele:

"70. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este învestită, prin promovarea prezentului recurs în interesul legii, cu solicitarea de a statua, pe calea interpretării unitare, asupra dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) coroborate cu ale alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în sensul de a se stabili dacă, pentru personalul auxiliar de specialitate din instanţe şi parchete, procentul de limitare a sporurilor de 30%, prevăzut de art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege, se raportează la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale sau la ordonatorul principal de credite, cu consecinţa acordării unor sporuri în cuantumul maxim (45%) prevăzut în cuprinsul art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017.

71. De asemenea, se solicită a se statua, în ipoteza în care personalului mai sus amintit i s-a stabilit un cuantum al sporurilor de 30%, prin raportare la nivelul ordonatorului secundar de credite (curte de apel), dacă acesta este îndreptăţit să pretindă plata diferenţelor de drepturi prin raportare la nivelul maxim stabilit în cadrul familiei ocupaţionale (45%), în temeiul principiilor nediscriminării şi egalităţii, consacrate în cuprinsul art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 sau dacă principiul egalităţii face referire numai la salariul de bază, iar o eventuală salarizare discriminatorie rezultă din aplicarea legii . . . . . . . . . .

84. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că legiuitorul nu s-a referit doar la ordonatorul principal de credite atunci când a instituit obligaţia de a limita sporurile acordate angajaţilor în funcţie de anumite elemente de calcul indicate expres în cuprinsul art. 25 alin. (1). Astfel, trimiterea pe care art. 25 alin. (1) din lege o face la ordonatorul de credite nu distinge între categoriile de ordonatori principali, secundari sau terţiari, aşa cum sunt stabilite prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici interpretul legii nu trebuie să distingă întrucât, în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului de pe lângă aceasta, în cadrul cărora personalul auxiliar de specialitate îşi desfăşoară activitatea, ordonatorul de credite poate fi principal, secundar sau terţiar. Atunci când a dorit să distingă, legiuitorul a indicat în mod expres nivelul ordonatorului, astfel cum a făcut în alin. (2) al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, când s-a referit explicit la ordonatorul principal de credite din sănătate. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că plafonul maxim constituit din procentul aplicat sumei salariilor de bază şi celorlalte tipuri de venituri enumerate în cuprinsul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este valabil pentru fiecare dintre aceşti ordonatori pentru drepturile salariale pe care le achită. Eventualele diferenţe între sporurile ce se cuvin salariaţilor din aceeaşi categorie profesională, stabilite şi acordate de ordonatori de credite diferiţi, pot proveni din aplicarea legii la situaţii de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie acelaşi. De aceea, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite.

85. Responsabilitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale în care sunt incluse şi sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituţii sau autorităţi publice. Relevante în acest sens sunt prevederile art. 3 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, care dispun că: "Ordonatorii de credite au obligaţia să stabilească salariile de bază/soldele de funcţie/salariile de funcţie/soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare/indemnizaţiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani şi în natură prevăzute de lege, (...) astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu".

86. Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală".

87. În plus, decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior este pronunţată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare şi nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.

88. Nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiţiei (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispoziţiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I-IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaţionale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerenţa întregii reglementări, în mod coroborat.

89. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

90. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greşită prima orientare jurisprudenţială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei decizii administrative.

91. De principiu, pot exista situaţii concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeaşi situaţie a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat.

92. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale.

93. Într-o astfel de situaţie, legea îngăduie apariţia unor astfel de diferenţe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.

94. Mai mult, în această privinţă, în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)

95. Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiţi, să existe diferenţieri în funcţie de sumele de bani aflate la dispoziţia acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situaţii de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influenţa nivelul de determinare al sporurilor, apariţia unei eventuale situaţii de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluţionare a recursului în interesul legii".

Statuările ÎCCJ sunt obligatorii pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., atât în privinţa dispozitivului cat şi a considerentelor decizorii, prin urmare, reţine instanţa de recurs că în raport de considerentele mai sus enunţate, soluţia instanţei de fond este una temeinică.

În atare condiţii, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1780 din 21 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 octombrie 2021.