Competition fine validity and statute of limitations as public order: judgment quashed and remanded

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 28.05.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13 din data de 14.04.2015, anularea tuturor actelor unilaterale emise de pârât prin care i s-a refuzat accesul la toate documentele din dosarul de investigaţie, cu încălcarea dreptului la apărare, reducerea, în baza principiului proporţionalităţii, a cuantumului amenzii dispuse prin Decizia atacată, respectiv de 1.953.160 RON, şi obligarea autorităţii publice pârâte la plata cheltuielilor de judecată

I.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2683 din 08.06.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de A. S.R.L. şi a anulat actele atacate; prin aceeaşi hotărâre judecătorească, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 243.847,73 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

I.3. Calea de atac exercitată

Atât împotriva sentinţei nr. 2683 din 08 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal cât şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 08.12.2017, în termen legal, a formulat recurs pârâtul Consiliului Concurenţei.

De asemenea, împotriva încheierii de şedinţă din data de 08.12.2017 a formulat recurs incident reclamanta A. S.R.L..

I.3.1. Pârâtul Consiliul Concurenţei a declarat recurs, cale de atac întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea parţială a încheierii de şedinţă din data de 08.12.2017 (în ceea ce priveşte concluzia instanţei că depăşirea termenelor de adoptare şi de comunicare a deciziei prevăzute în legislaţia secundară a Consiliului Concurenţei reprezintă un motiv de ordine publică, ce urmează a fi analizat pe fondul cauzei) cu solicitarea de a se constata decăderea intimatei din dreptul de a completa cererea introductivă cu acest nou motiv de nulitate şi cu motivul privind prescripţia care nu ar avea caracter de ordine publică; pe de altă parte, aceeaşi recurentă a solicitat înlăturarea anumitor considerente şi casarea sentinţei civile nr. 2638/08 iunie 2018.

În ceea ce priveşte încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din data de 8 decembrie 2017, susţine recurenta că, deşi instanţa a constatat, în privinţa intimatei, decăderea din depunerea notelor de şedinţa, a pus, totodată, în discuţia părţilor, caracterul de "excepţie de ordine publica sau privată" a prescripţiei aplicării sancţiunii; ca atare, deşi, din ansamblul aspectelor reţinute de instanţa, rezultă decăderea intimatei din dreptul de a invoca prescripţia aplicării sancţiunii, pe de o parte, instanţa a reţinut decăderea intimatei "în sens procesual", din dreptul de a depune notele de şedinţă în care a invocat prescripţia aplicării sancţiunii şi, pe de altă parte, a constatat că prescripţia aplicării sancţiunii, nu ar reprezenta o excepţie, ci o apărare de fond, concluzia logică ce se desprinde din raţionamentul instanţei fiind aceea ca A. ar fi pierdut dreptul de a susţine acest motiv de nulitate a deciziei.

În opinia recurentului, aşa cum reiese din încheierea de şedinţa din data de 08.12.2017, instanţa nu a motivat în niciun fel de ce a reţinut ca motiv de ordine publică apărarea intimatei din cererea completatoare vizând depăşirea termenelor din procedura internă a autorităţii deşi, în aceeaşi şedinţă, a reţinut decăderea "în sens procesual" a intimatei din dreptul de a formula o astfel de apărare; în fapt, susţine pârâtul în încheiere nu se precizează raţiunile avute în vedere de instanţă în calificarea acestui motiv de nulitate ca fiind "de ordine publică", precizându-se doar concluzia în acest sens a instanţei, fapt ce influenţează inclusiv formularea caii de atac si exercitarea controlului judiciar asupra legalităţii încheierii.

Susţine recurentul că instanţa ar fi procedat la o aplicare greşita a regulilor proprii raporturilor de drept privat în domeniul de drept public, în condiţiile în care dispoziţiile C. civ. privind distincţia dintre nulitatea absoluta si nulitatea relativa nu pot fi aplicabile ca atare în materia dreptului administrativ; în al doilea rând, deşi se raportează la prevederi din materie civila, instanţa nu are în vedere art. 1252 din C. civ., potrivit căruia, "în cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil".

Prin încheierea de şedinţa din data de 08.12.2017, pârâtul ar fi acceptat, în opinia instanţei, discutarea ca apărare de fond a excepţiei prescripţiei extinctive şi a încălcării termenelor de adoptare a deciziei, rezultând, în aprecierea instanţei consemnată în sentinţa recurată, un acord expres al părţilor de a discuta aceste aspecte drept chestiuni de fond, în temeiul art. 204 alin. (3) C. proc. civ. aceste considerente ar fi eronate, întrucât nu a existat un acord expres al părţilor de a se modifica acţiunea introductiva peste termenul prevăzut la art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

O altă critică este aceea că prima instanţa ar fi reţinut în mod greşit vicierea procesului deliberării şi încălcarea termenelor imperative de adoptare a deciziei, hotărârea nefiind motivată în ceea ce priveşte caracterul imperativ al termenelor din legislaţia secundară.

Arată recurentul că, deşi prima instanţa nu se raportează la niciun reper temporal (fapt care afectează legalitatea motivării), presupune că se referă la data la care a fost comunicat Raportul de investigaţie părţii, ca fiind data la care se naşte dreptul la apărare al părţilor faţă de conţinutul si de propunerile Raportului de investigaţie14. În cauză, Raportul de investigaţie a fost transmis reclamantei cu adresa C. civ. având număr de înregistrare RG 9463/11.08.2014, primită de A. în data de 12.08.2014; raportul de investigaţie conţine descrierea posibilei fapte anticoncurenţiale şi propunerea de constatare si sancţionare a încălcării formulată de raportorul cazului si este transmis părţilor implicate, în vederea exercitării dreptului la apărare, demersuri în urma cărora organul deliberativ al instituţiei urmează a aprecia dacă în cauză sunt întrunite condiţiile legale pentru constatarea încălcării legii.

Astfel, arată recurentul pârât, potrivit prevederilor din Legea concurenţei, ceea ce este esenţial şi obligatoriu în procedura administrativă ce se derulează în faţa autorităţii de concurenţă până la emiterea unei decizii prin care se constată încălcarea regulilor de concurenţă, este ca părţilor investigate să li se acorde posibilitatea de a formula observaţii/apărări scrise faţă de concluziile Raportului de investigaţie, care să fie analizate şi avute in vedere de Plenul Consiliului Concurenţei, în vederea adoptării unei decizii cu privire la investigaţia finalizată.

Prima instanţă ar fi reţinut încălcarea de către Consiliul Concurenţei a termenelor (imperative, în aprecierea sa), prevăzute la art. 9 alin. (1) si (2) si art. 15 din Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurentei nr. 789/2011 pentru punerea in aplicare a Regulamentului privind desfăşurarea audierilor in cadrul Consiliului Concurenţei şi adoptarea deciziilor, arătând că, întrucât deliberarea (09.12.2014) nu a avut loc in ziua audierilor (23.10.2014), aceasta putea fi amânata de C. civ. cel mai târziu până la data de 14.11.2014, sau în mod excepţional, cel mai târziu până la data de 08.12.2014, fapt care nu s-a întâmplat şi, totodată, a fost depăşit termenul prevăzut de Regulament pentru comunicarea deciziei, care a avut loc la data de 27.04.2015. Aşa cum reiese din motivarea hotărârii, prima instanţa doar ar fi constatat încălcarea termenelor din legislaţia secundară, pe care le consideră imperative, fara a motiva o astfel de constatare, considerentele în acest sens nefiind menţionate în sentinţa recurată, astfel că recurentul s-ar afla în imposibilitatea de a formula apărări concrete fata de raţionamentul primului judecător, fapt ce ar atrage incidenţa art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Recurentul pârât critică şi faptul că prima instanţa ar fi reţinut greşit data încetării faptei anticoncurenţiale, momentul epuizării faptei ar fi 31.12.2009, iar soluţia de sancţionare a fost adoptată la data de 09.12.2014 (data minutei de deliberare); prin urmare, chiar şi urmând raţionamentul (greşit) al instanţei că nu au existat întreruperi ale termenului de prescripţie, dreptul de a aplica sancţiunea nu este prescris.

Contrar interpretării primei instanţe, Consiliul Concurenţei ar fi constatat că încălcarea legii s-ar fi materializat într-un complex de înţelegeri ce reprezintă o unică faptă contravenţională, iar intimatei-reclamante i s-a aplicat o amendă unică, care să reflecte circumstanţele concrete ale realizării înţelegerii, prin raportare la acţiunile săvârşite; dovada directă a faptului că analiza autorităţii de concurenţă s-a realizat prin raportare la ansamblul acţiunilor anticoncurenţiale (care alcătuiesc un tot), în speţă complexul de înţelegeri, este tocmai aplicarea unei sancţiuni unice.

I.3.2 Reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs incident împotriva încheierii de şedinţă din data de 08.12.2017 întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ. prin care a solicitat casarea în parte a acestei încheieri interlocutorii, sub aspectul considerentelor privind calificarea prescripţiei ca nefiind un motiv de ordine publică şi, rejudecând cauza, Înalta Curte să constate că motivul de nelegalitate privind prescrierea dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea contravenţională este un motiv de ordine publică ce poate fi invocat oricând şi chiar şi de instanţă din oficiu.

În motivarea recursului incident, recurenta-reclamantă, societatea comercială A. S.R.L. a arătat că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a art. 2512 C. civ., a art. 201 din Legea de punere în aplicare a Noului C. civ., a Decretului nr. 167/1958 şi a O.G. nr. 2/2001; astfel, instanţa de fond ar fi apreciat în mod greşit că art. 2512 C. civ. ar fi aplicabil în cazul de faţă şi că prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională nu ar avea caracter de ordine publică - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În opinia recurentei, aceste considerente ale instanţei de fond se bazează pe o pretinsă interpretare şi aplicare greşită a legii, deoarece dispoziţiile art. 2512 C. civ. sunt aplicabile în materie civilă, iar nu şi în materie contravenţională cum este cazul de faţă; în materie contravenţională, se aplică dispoziţiile Ordonanţei de Guvern nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor, care reprezintă dreptul comun în această materie, astfel încât principiile sale generale se aplică în completare pentru contravenţii prevăzute în legi speciale, atât timp cât acestea din urmă nu cuprind prevederi derogatorii.

De asemenea, prevederile O.G. nr. 2/2001 se completează cu dispoziţiile C. pen. şi ale C. proc. pen. referitoare la prescripţia extinctivă, iar nu cu cele cuprinse în C. civ. şi C. proc. civ., cu excepţia cazului îşi care reglementările penale ar fi neîndestulătoare.

În plus, susţine recurenta-reclamantă, în domeniul contravenţional, prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale este o instituţie de ordine publică reglementată cu scopul de a proteja împotriva abuzurilor autorităţilor şi împotriva erorilor. De asemenea, prescripţia a fost instituită pentru a împiedica autorităţile să lase să curgă o perioadă prea mare de timp de la data săvârşirii pretinsei fapte contravenţionale şi până la sancţionare, deoarece, odată cu trecerea timpului, se pierd datele, probele şi informaţiile, ceea ce îngreunează, ulterior, apărarea celui acuzat.

Faptul că termenul de prescripţie în materie contravenţională este de ordine publică a fost constatat deja în jurisprudenţa ICCJ:

"[...] se reţine că în privinţa termenului de prescripţie aplicabil, în lipsa unei reglementări speciale în Legea nr. 21/1996, se aplică dispoziţiile legii generale în materie contravenţională, respectiv O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Această concluzie se impune deoarece, în speţă, se aplică legea cadru în materie contravenţională a sancţiunii care este aplicată pentru săvârşirea faptei prevăzute de ort. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, iar pe de altă parte faptul că termenul de prescripţie prevăzut de legea cadru în materie contravenţională este de ordine publică".

Prin urmare, susţine titulara recursului incident, contrar constatărilor eronate ale instanţei de fond, prescripţia, în materie contravenţională, produce efecte de drept (ope legis) şi poate fi invocată de către părţi atât pe cale de acţiune cât şi pe cale de excepţie, în orice stare a procesului, putând fi opusă şi de instanţă, din oficiu.

I.4. Apărările formulate

Recurenta reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de Consiliul Concurenţei, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

În motivare, societatea reclamantă a arătat că instanţa de fond a determinat în mod corect legea aplicabilă cvorum-ului deliberării şi a constatat judicios că în cauză a fost viciată procedura de deliberare, că regulile de procedură nu puteau fi schimbate pe parcursul investigaţiei; într-adevăr, pentru garantarea drepturilor părţilor, este necesar să se asigure o anumită predictibilitate normelor de procedură, astfel încât părţile să cunoască, încă de la începutul procesului, care este modul de soluţionare a cauzei lor.

În acelaşi sens, susţine societatea-reclamantă, sunt şi dispoziţiile C. proc. civ., care prevede în art. 24 şi 25 că procesele în curs rămân supuse legii sub care au început, iar dispoziţiile noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea în vigoare a acestora; aceste prevederi ar fi aplicabile inclusiv normelor de procedură care reglementează procedura desfăşurată în faţa Consiliului Concurenţei, având în vedere că, potrivit art. 2 C. proc. civ., dispoziţiile codului de procedură constituie dreptul comun în materie civilă şi se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare; or, în cazul de faţă, susţine reclamanta, legislaţia de concurenţă nu conţine dispoziţii speciale contrare cu privire la aplicabilitatea în timp a normelor de procedură ale Consiliului Concurenţei, motiv pentru care urmează a fi avute în vedere dispoziţiile art. 24 şi 25 C. proc. civ.

De asemenea, la recursul incident formulat de reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare, recurentul pârât Consiliul Concurenţei, act procesual prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În motivare, s-a arătat că prescripţia aplicării sancţiunii nu reprezintă o excepţie procesuală, ci o apărare de fond, ţinând de nelegalitatea actului administrativ contestat, prin prisma dreptului material care, în cazul admiterii, ar duce la admiterea acţiunii si la anularea deciziei atacate; astfel, susţine pârâtul faţă de recursul incident, prescripţia invocată de A. reprezintă un motiv distinct şi nou de nulitate a Deciziei nr. 13/2015, nicidecum o excepţie procesuală care să se circumscrie ipotezei prevăzute la art. 247 alin. (1) C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 26 februarie 2021, a formulat cerere de intervenţie accesorie B. S.R.L., intervenţie în favoarea recurentei reclamante A. S.R.L. prin care a solicitat respingerea recursului formulat de intimatul recurent Consiliul Concurenţei, cererea fiind respinsă ca inadmisibilă în principiu, la termenul la care s-a intrat în dezbaterea fondului cauzei, pentru motivele arătate în practicaua prezentei decizii.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, hotărârile recurate în raport cu criticile invocate, Înalta Curte constată că recursul principal formulat de Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei nr. 2683 din 08 iunie 2018, precum şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva considerentelor încheierii din data de 08 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sunt fondate, din perspectiva motivelor de casare invocate, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:

II.1 Aspecte de fapt şi de drept relevante

Se reţine că, la data de 7 septembrie 2009, Consiliul Concurenţei a declanşat patru investigaţii cu privire la posibila încălcare a art. 5 din Legea concurenţei şi a art. 101 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene pe piaţa comercializării de produse alimentare din România de către mai multe societăţi comerciale printre care şi societatea A., pârâta analizând modul de vânzare a produselor în cadrul unor promoţii derulate în perioada 2005-2009.

În urma audierilor şi a deliberărilor, la data de 14 aprilie 2015, Consiliul Concurenţei a constatat, prin Decizia Consiliului Concurenţei nr. 13/14.04.2015, încălcarea legii de către patru retailer şi douăzeci şi unu de furnizori. Reclamanta a fost reţinută printre aceste societăţi, pentru "înţelegeri verticale anticoncurenţiale având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurenţei pe piaţă prin stabilirea preţului de vânzare şi/sau revânzare" în cadrul unor promoţii desfăşurate în reţelele C., D. şi E. şi a fost sancţionată cu amendă în valoare de 1.953.160 RON, reprezentând 0,55% din cifra de afaceri totală realizată în anul 2013.

Prin cererea introductivă de instanţă, societatea menţionată a solicitat anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13 din data de 14.04.2015, anularea tuturor actelor unilaterale emise de Consiliul Concurenţei prin care i s-a refuzat accesul la toate documentele din dosarul de investigaţie, cu încălcarea dreptului la apărare, reducerea, în baza principiului proporţionalităţii, a cuantumului amenzii dispuse prin Decizia atacată, respectiv de 1.953.160 RON, cu obligarea autorităţii publice pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 27.10.2017, în faţa judecătorului de primă instanţă, reclamanta a depus note de şedinţă prin care a invocat nulitatea deciziei atacate pentru motive de ordine publică, respectiv intervenirea prescripţiei dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea impusă prin Decizia atacată şi încălcarea termenelor imperative de adoptare a Deciziei (deliberarea).

Prin încheierea interlocutorie din data de 8 decembrie 2017, recurată de către ambele părţi din prezentul dosar, judecătorul de primă instanţă a calificat excepţia prescripţiei ca fiind o apărare de fond formulată în cauză şi a constatat incidenţa articolului 2512 alin. (2) C. civ. potrivit căruia organul de jurisdicţie competent nu poate aplica excepţia din oficiu, precum şi faptul că nu a rezultat un text expres care să stabilească caracterul de ordine publică al excepţiei prescripţiei.

Din această împrejurare, rezultă fără putere de tăgadă faptul că, în ceea ce priveşte acest aspect al încheierii interlocutorie ce face obiectul analizei, în cauză devine incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva următoarelor argumente de fapt şi de drept:

Se impune a se preciza cu prioritate faptul că excepţiile, în înţelesul lor larg, sunt mijloacele procesuale prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa din oficiu, invocă, în cadrul procesului civil si fără a pune in discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea şi constituirea instanţei, competenţa acesteia, ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, ori, dimpotrivă, aplicarea normelor legale referitoare la acestea, urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte, anularea, perimarea, respingerea cererii ca urmare a admiterii excepţiei, cu alte cuvinte, întârzierea sau împiedicarea judecăţii.

Aşadar, spre deosebire de apărările de fond care pun în discuţie însuşi fondul dreptului, ducând, în cazul în care sunt acceptate, la respingerea acţiunii ca neîntemeiată, excepţiile, dimpotrivă, nu pun niciodată în discuţie fondul cauzei (temeinicia pretenţiei); ele împiedică instanţa să intre în cercetarea acestui fond, fie în mod temporar, atunci când, prin admitere, conduc la amânarea judecăţii, fie în mod definitiv, atunci când, prin admitere, conduc la anularea, perimarea, respingerea acţiunii, pe cale de consecinţă.

În altă ordine de idei, trebuie subliniat faptul că prescripţia este o excepţie de fond, al cărei conţinut îl constituie tocmai semnalarea exercitării peste termenul prevăzut de lege a dreptului la acţiune, fiind considerată, în mod unanim, în literatura juridică, ca fiind o excepţie de fond care se invocă şi se rezolvă ca atare; în consecinţă, în practica judiciară, atunci când acţiunea e considerată ca fiind prescrisă, ea este respinsă ca atare, instanţa fiind împiedicată să cerceteze în fond dreptul dedus judecăţii. În acest mod, se realizează practic principiul consacrat în art. 248 C. proc. civ., potrivit căruia excepţiile se rezolvă înaintea fondului.

Pe de altă parte, aşa cum însuşi judecătorul fondului avea să remarce ulterior, în sentinţa recurată, în materia analizată, momentul de la care curge prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea impusă prin Decizia atacată este, deci, data încetării practicii anticoncurenţiale; în cauza pendinte, în ceea ce priveşte relaţia A. cu retailer-ii săi (C.), restricţionarea preţurilor de vânzare si de revânzare s-a realizat, în opinia Consiliului Concurenţei, în perioada 2005-2009, prin intermediul mai multor documente contractuale încheiate intre cei 3 retaileri şi intimata-reclamantă, respectiv prin contracte si formulare de promoţie, ceea ce înseamnă că momentul de la care a început să curgă prescripţia dreptului de a se aplica sancţiunea, se situează anterior modificărilor aduse regimului prescripţiei prin dispoziţiile noului C. civ.

Prin Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2512 şi art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., a stabilit că "prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".

În considerarea acestor argumente, este neîndoielnic faptul că judecătorul fondului, stabilind că prescripţia invocată în cauză de către reclamantă nu este o excepţie şi nu are caracter de ordine publică, atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., curtea de apel încălcând regulile de procedură care stabilesc regimul excepţiilor procesuale de fond, dar şi caracterul de ordine publică a excepţiei prescripţiei în prezenta cauză, astfel că instanţa de recurs va admite recursul reclamantei, promovat pe cale incidentală şi va înlătura respectivele considerente din încheierea interlocutorie pronunţată în data de 8 decembrie 2017.

Din aceeaşi perspectivă, însă, Înalta Curte va respinge recursul pârâtului împotriva aceleiaşi încheieri, privind susţinerilor acestuia din urmă, în sensul că, având în vedere caracterul de ordine privată al prescripţiei reţinut de către primul judecător, ar fi trebuit să se constate decăderea reclamantei din dreptul de a invoca acest nou caz de nulitate prin notele de şedinţă depuse la dosarul cauzei; pentru argumentele precedent expuse, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al acestor susţineri, dimpotrivă, curtea de apel fiind obligată să ia în discuţie chiar din oficiu excepţia prescripţiei, anterior şi prioritar cercetării oricăror alte aspecte de fond sau chiar excepţii subsumate prescripţiei.

În ceea ce priveşte, însă, recursul recurentului pârât îndreptat împotriva sentinţei civile nr. 2683 din 08 iunie 2018, acesta apare ca fiind fondat, atât în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., cât şi din perspectiva dispoziţiilor art. 498 alin. (2) C. proc. civ., întrucât judecătorul de primă instanţă a soluţionat cauza fără a realiza o reală şi efectivă cercetare a fondului cererii de chemare în judecată.

Astfel, în ceea ce priveşte motivarea hotărârii, se constată faptul că sentinţa recurată conţine motive şi argumente contradictorii în sensul pe care dispoziţiile art. 488 pct. 6 îl acordă acestei sintagme.

În acest sens, este relevant faptul că, aşa cum s-a arătat anterior, curtea de apel a calificat prescripţia invocată de către reclamantă în ceea ce priveşte dreptul pârâtei de a aplica sancţiunea, ca fiind o apărare pe fondul cauzei şi, deşi a considerat că nu mai putea fi invocată la respectivul moment procesual, întrucât nu s-a identificat nicio prevedere legală care să îi stabilească caracterul de ordine publică, ulterior a analizat-o în sentinţă ca pe o veritabilă excepţie, reluând argumentele în sensul aprecierii ei ca apărare de fond fără caracter de ordine publică în conţinutul sentinţei şi reţinând acordul pârâtei de a fi discutată, chiar dacă a fost invocată peste termenul prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Contradictorialitatea argumentaţiei rezidă inclusiv din invocarea acestui ultim text de lege care reglementează instituţia modificării acţiunii, inaplicabilă în cauză, câtă vreme judecătorul fondului a apreciat că prescripţia este o "simplă apărare de fond"; în plus, aşa cum a susţinut şi în recurs pârâtul, acesta nu şi-a dat acordul în sensul expus.

Pe de altă parte, aşa cum s-a subliniat deseori în jurisprudenţă (de exemplu, Decizia nr. 5529 din 20 septembrie 2012, secţia I civilă a ÎCCJ), în principiu, analizarea prescripţiei dreptului material la acţiune presupune verificarea existenţei dreptului supus prescripţiei, stabilirea datei de la care a început şi a datei la care s-a împlinit prescripţia, eventualele cauze şi condiţii de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripţiei.

Din argumentaţia sumară şi eliptică, redusă aproape exclusiv la redarea conţinutului unor texte legale (respectiv art. 58-59 din Legea nr. 21/1996) pe care, în economia sentinţei analizate, judecătorul de primă instanţă a atribuit-o prescripţiei, nu reiese în niciun fel împrejurarea că aceasta ar fi realizat o cercetare efectivă, în primul rând a aplicabilităţii prescripţiei în cauză, a momentului de la care aceasta a început să curgă, a eventualelor cauze de întrerupere sau de suspendare, a curgerii unor termene diferite ori de la momente distincte, faţă de dispoziţiile art. 59 alin. (2) din Legea nr. 21/1996.

Din modul în care judecătorul fondului a înţeles să aplice instituţia prescripţiei, din analiza sumară şi contradictorie a aspectelor pe care le presupune o astfel de analiză, rezultă că Înalta Curte se afla în situaţia de a nu putea răspunde criticilor pârâtului în ceea ce priveşte data încetării faptei anticoncurenţiale, momentul epuizării faptei, caracterul unic al faptei contravenţionale, actele procedurale pretins a fi întrerupt cursul prescripţiei, riscul sistemic de impunitate etc.. Aceasta deoarece nu există nici măcar o analiză sumară a curţii de apel asupra acestor împrejurări, iar, pe de altă parte, analizându-le pentru prima dată în calea de atac a recursului, instanţa de reformare ar închide perspectiva analizei acestor aspecte într-un al doilea grad de jurisdicţie, întrucât ar pronunţa o hotărâre definitivă.

Pentru toate considerentele expuse, recursul pârâtului împotriva sentinţei urmează a fi admis, hotărârea a fi casată în tot şi cauza trimisă a fi rejudecată, din perspectiva tuturor aspectelor anterior expuse.

Faţă de această soluţie, Înalta Curte nu va mai analiza aspectele de fond invocate de către recurentul-pârât în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., aceste aspecte urmând a face obiectul analizei instanţei de fond, în rejudecare.

II.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496, 497, 498 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportate la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul principal, va casa în întregime sentinţa recurată, va admite recursul incidental împotriva încheierii interlocutorie din data de 8 decembrie 2017, în sensul că va înlătura considerentele care califică prescripţia ca neavând caracter de excepţie şi nici de ordine publică, înlocuindu-le cu considerentele cuprinse în prezenta decizie cu privire la regimul prescripţiei şi va respinge recursul pârâtului privind aceeaşi încheiere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurentul-pârât Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei civile nr. 2683 din 08 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează in tot sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Respinge recursul promovat de aceeaşi recurentă împotriva încheierii de şedinţă din data de 08.12.20217.

Admite recursul incident declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 08 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte această Încheiere sub aspectul considerentelor privind calificarea prescripţiei ca nefiind o excepţie şi nici un motiv de ordine publică.

Menţine restul dispoziţiilor acestei încheieri din data de 08.12.2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 octombrie 2021.