Limits of judicial inspection authority to review criminal judgments in disciplinary proceedings

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 10.12.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A., cetăţean turc aflat în Penitenciarul Giurgiu, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a formulat contestaţie împotriva rezoluţiei nr. x/2018 din 24.10.2018, întemeiată pe disp. art. 47 alin. (5) din Legea 317/2004 raportat la art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, solicitând admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiei Inspecţiei Judiciare şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

Prin rezoluţia nr. x/2018 din 24.10.2018, expediată către petent în ziua de 19.11.2018, la Penitenciarul Giurgiu, Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecţia Judiciară, în temeiul art. 45 alin. (4), rap. la art. 47 alin. (1) lit. b) din legea 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, a dispus clasarea sesizării formulată de către petentul A. privind pe domnii judecători B. de la Tribunalul Vâlcea, respectiv C. şi D. din cadrul Curţii de Apel Piteşti.

Prin prezenta, petentul consideră că rezoluţia menţionată este nelegală şi netemeinică, deoarece IJ-CSM a abdicat de la rolul şi misiunea care îi revin, potrivit legii de înfiinţare şi funcţionare, cu consecinţa evidentă a prejudicierii petentului în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor sale garantate prin Constituţie şi tratatele la care România este parte, îndeosebi a drepturilor fundamentale la un proces echitabil şi la un recurs efectiv, garantate de disp. art. 6-1 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare Convenţia).

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2314 din 25 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, a respins contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta INSPECŢIA JUDICIARĂ, ca fiind neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile recurate a formulat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinice, invocând dispoziţiile art. 488 pct. 6, pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. constând în aceea că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii.

În motivarea recursului arată că obiectul cererii şi argumentele utilizate în susţinerea acestuia privesc comportamente necorespunzătoare, constând în abateri disciplinare grave ale domnilor judecători B., de la Tribunalul Vâlcea, respectiv C. şi D. de la Curtea de Apel Piteşti, care nu pot fi interpretate că echivalează cu critici referitoare la fondul cauzei, aşa cum greşit a apreciat prima instanţă.

Prin urmare, hotărârile pronunţate în fond şi apel pot fi eventual nelegale şi netemeinice, însă petentul a cerut exclusiv tragerea la răspundere disciplinară a magistraţilor amintiţi pentru gravă neglijenţă şi rea-credinţă în exercitarea funcţiei, decurgând din acţiune şi omisiunile acestora în timpul judecăţii străine de exigenţele minime ale statutului magistraţilor.

În mod evident, deşi constatarea existenţei abaterilor disciplinare reclamate nu exclude nelegalitatea şi/sau netemeinicia hotărârilor pronunţate de către magistraţii vizaţi, aceasta nu înseamnă, desigur, că dacă petentul s-a referit exclusiv la aspectele specifice răspunderii disciplinare să i se poată pune în sarcină depăşirea competenţei primei instanţe.

Din această perspectivă, învederează absenţa motivelor concrete decurgând dintr-o analiză a argumentelor pro şi contra privind susţinerile determinante, formulate de petent, care, dacă ar fi fost examinate, ar fi fost de natură să schimbe soluţia adoptată în cauză.

În acest sens, nici Inspecţia, nici Curtea nu se referă la apărări esenţiale invocate de petent în susţinerea cererii sale de tragere la răspundere disciplinară a judecătorilor menţionaţi, apărări întemeiate pe hotărârile CEDO, aplicabile în mod obligatoriu şi cu prevalenta faţă de prevederile legale de drept intern, ceea ce echivalează cu un veritabil refuz de jurisdicţie, inacceptabil într-un stat de drept.

În al doilea rând, afirmaţiile primei instanţe dau aparenţa unei motivări contradictorii, cum este, de exemplu, cazul argumentelor decurgând din Decizia CCR nr. 2/2012, prezentate la motivul de recurs următor, modul discreţionar în care au fost invocate considerentele instanţei de contencios constituţional.

Or, absenţa motivării, ca şi caracterul contradictoriu al susţinerilor instanţei echivalează cu încălcarea dreptului petentului la un proces echitabil şi, pe cale de consecinţă, a dreptului celui în cauză la pronunţarea, de către un magistrat independent şi imparţial, a unei soluţii legale şi temeinice.

Astfel, se solicită a se face aplicabilitatea considerentelor CEDO din Hotărârea Boldea c. România din 15.02.2007, conform cărora articolul 6-1 din Convenţie, garantează dreptul părţilor în proces de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor, drept care nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt într-adevăr "ascultate", adică analizate temeinic de către instanţa sesizată,

Acest drept implică îndeosebi obligaţia instanţei de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi propunerilor de probă ale părţilor (Artico contra Italiei, 13.05.1980, Van de Hurk contra Olanda, 19.04.1994, paragraf 59, E. din 09.12.2994, paragraf 29),

Or, în prezenta cauza, prima instanţă nu doar ca a omis apărări esenţiale ale petentului, întemeiate pe hotărârile CEDO, dar şi-a argumentat respingerea contestaţiei pe motive contradictorii sau străine faţă de obiectul cererii.

În concepţia instanţei europene, între garanţiile dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţie, se înscrie şi obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile. S-a apreciat că absenţa motivării unei hotărâri judiciare poate împieta asupra dreptului la un proces echitabil, mai ales atunci când hotărârea nemotivată este susceptibilă de a fi atacată pe fond la o instanţă superioară (CEDO nr. 15957/1990 din 30.03.1992).

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în aceea că hotărârea este rezultatul încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material incidente în speţă.

Acest motiv constă în înţelegerea greşită a criticii de legalitate a petentului, în sensul că rezoluţia de clasare " vizează în fapt modalitatea de efectuare a verificărilor prealabile şi soluţia dispusă de inspectorul judiciar", în condiţiile în care la pct. 3 din contestaţie (pag. 4) rezulta, cu certitudine, că nemulţumirea se referea la motivarea contradictorie a clasării plângerii de către Inspecţia Judiciară, din cauza aprecierilor acesteia din urmă asupra măsurilor luate de către judecătorii vizaţi pe fondul cauzei şi în apel.

În mod evident, aceste motivări sunt străine de competenţa prevăzută de lege, pentru Inspecţia Judiciară depăşirea acestei competenţe, rezultând din conţinutul rezoluţiei de clasare a cererii petentului referitoare la abaterile disciplinare ale magistraţilor, astfel "motivele de fapt şi de drept care au stat la baza măsurilor dispuse, au fost enunţate în considerentele încheierilor şi sunt pertinente, complete, omogene, convingătoare şi accesibile, precise şi concise, corespunzând imperativelor logicii juridice".

Practic, în loc să verifice alegaţiile petentului privind abaterile disciplinare, pretins a fi fost săvârşite de către judecătorii vizaţi, Inspecţia Judiciară s-a limitat la concluzia, nesolicitată de nimeni şi excedând competenţelor sale legale, că soluţiile pronunţate de către aceşti magistraţi au fost legale şi temeinice.

Astfel, deşi petentul nu a pretins în cererea sa ca Inspecţia Judiciară să se substituie vreunei instanţe de control judiciar şi să facă astfel o justiţie paralelă faţa de instanţele care s-au pronunţat asupra fondului şi apelului cauzei, totuşi acesta s-a văzut pus în situaţia de i se fi atribuit o asemenea solicitare pe care nici nu şi-a imaginat-o, ceea ce este în mod evident excesiv.

Procedând astfel, judecătorul fondului a schimbat înţelesul clar şi neîndoielnic al criticii petentului într-unul străin de voinţa acestuia, cu consecinţa refuzului actului de jurisdicţie şi a pronunţării soluţiei legale solicitate.

Concluzia primei instanţe, potrivit căreia s-ar fi îndeplinit exigenţa legalităţii soluţiei, pentru că inspectorul judiciar ar fi fost desemnat potrivit normelor aplicabile şi că acesta şi-ar fi exercitat atribuţiile prevăzute de Legea 317/2004, nu poate suplini critica de nelegalitate a petentului, constând în abdicarea Inspecţiei Judiciare de la rolul şi responsabilitatea care îi revin, potrivit legii.

Mai mult, prima instanţă a reiterat afirmaţiile din rezoluţia de clasare a Inspecţiei Judiciare cu privire la legalitatea privării de liberate şi a prelungirii acesteia, la administrarea probatoriului, la respectarea principului non reformatio in pejus, ignorând jurisprudenţa pertinentă a CEDO, deşi a menţionat că aceste aspecte nu pot face obiectul acţiunii disciplinare.

2. Un alt motiv, din aceeaşi perspectivă a temeiului juridic invocat, priveşte deturnarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea 303/2004, coroborat cu art. 991 alin. (2), din aceeaşi lege, de la finalitatea vizată de legiuitor, ca urmare a invocării selective şi discreţionare a unor considerente ale Deciziei nr. 2 din 11.01.2012 a Curţii Constituţionale a României (CCR).

Astfel, prin decizia citată, CCR nu a făcut doar să confirme, încă o dată, dacă mai era nevoie, că art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea 303/2004 "nu instituie o noua cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti", ci "sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită", "obiectul judecăţii îl constituie însă numai abaterile disciplinare (...) aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificaţia unui control administrativ al hotărârilor judecătoreşti pronunţate de aceştia".

Potrivit instanţei de contencios constituţional norma la care se referă "nu exclude posibilitatea ca în, considerarea statului unei categorii de persoane, legiuitorul să impună acestora rigori specifice de conduită", rigori a căror încălcare au făcut şi obiectul clar şi neîndoielnic al cererii petentului de tragere la răspundere disciplinară a judecătorilor B., D. şi C., care au pronunţat hotărârile 72/20.04.2017 a Tribunalului Vâlcea, respectiv 256A/06.03.2018 a Curţii de Apel Piteşti, în dosarul x/2016

3. În realitate, conduita judecătorilor vizaţi de cererea petentului s-a concretizat în abateri disciplinare, rezultate din manifestările, menţionate atât în faţa Inspecţiei Judiciare, cât şi a primei instanţe, respectiv:

- concluzia judecătorului B., în baza căreia s-a prelungit şi menţinut arestarea petentului, constând în faptul că aceasta "a fost stabilită cu titlu definitiv", contrar caracterului temporar al acestei măsuri preventive;

- acest judecător a judecat cauza pe fond după ce constatase neregularitatea rechizitoriului "sub aspectul imposibilităţii stabilirii obiectului şi limitelor judecăţii", în urma admiterii de către Curtea de Apel Piteşti a contestaţiei parchetului sub acest aspect, deşi devenise incompatibil;

- renunţarea la audierea martorilor solicitaţi de apărarea petentului, după constatarea nulităţii absolute a actelor de procedură efectuate în cauza, care a echivalat cu o lipsă de audiere a martorilor din rechizitoriu, în condiţiile în care depoziţiile anterioare nu puteau fi valorificate în mod legal şi hotărârea în apel a stabilit o pedeapsă superioară celei din fond (contrar hotărârilor CEDO Gutău c. România şi Cutean c. România);

- pronunţarea Deciziei nr. 256/06.03.2018 a Curţii de Apel Piteşti, cu încălcarea principiului non reformaţio in pejus, constând în condamnarea petentului la o pedeapsă substanţial superioară celei din fond, deşi i s-a admis apelul, iar parchetul nu făcut apel referitor la majorarea cuantumului pedepsei: în acest fel, petentul a fost pus într-o situaţie mai grea decât înainte de judecarea apelului, în condiţiile absenţei oricărei justificări a admiterii apelului său;

- ignorarea constantă şi nemotivată, atât la fond, cât şi al apel, a apărărilor esenţiale, întemeiate pe obligativitatea aplicării directe şi prevalente a hotărârilor CEDO pertinente.

4. În al patrulea rând, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 2 din 11.01.2012, citată, că, pe de o parte, garanţia independenţei judecătorului "nu poate fi însă interpretată ca fiind de natură să determine lipsa responsabilităţii judecătorului", iar, pe de altă parte, "instituţionalizarea unor forme de răspundere a judecătorilor dă expresia acestor limite, în concordanţă cu exigenţele principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie (...)".

De asemenea, Curtea Constituţională a reamintit că " dreptul comunitar se opune totodată unei legislaţii naţionale care limitează angajarea acestei răspunderi doar la cauzele de dol sau culpă gravă a judecătorului, dacă o asemenea limitare conduce la excluderea angajării răspunderii statului membru în cauză în alte situaţii în care a fost comisă o încălcare vădită a dreptului aplicabil (paragraful 46 din Hotărârea Kobler, citată) ".

Aceste argumente obligă instanţele de drept comun sa dea eficienţă dispoziţiilor coroborate ale art. 11, art. 20 şi 148 din Constituţie, raportate la art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la aplicabilitatea directă şi prevalentă a normelor din tratatele internaţionale referitoarea la drepturile omului, în raport de prevederile dreptului intern, obligaţie valabilă atât în ceea ce priveşte hotărârile CEDO, cât şi cele ale CJUE.

Din această perspectivă, ignorarea de către judecătorii menţionaţi a standardelor normative şi jurisprudenţiale europene, pe care petentul şi-a întemeiat apărările esenţiale atât în fond, cât şi în apel nu poate să nu constituie o abatere disciplinară gravă, din cele la care se referă art. 99 lit. t) din Legea 303/2004, deoarece ele reprezintă cel puţin erori macroscopice pe cât de evidente, pe atât de neîndoielnice, conturând o gravă neglijenţă lipsita de orice justificare.

Or, fie şi dintr-o verificare superficială, rezultă în mod incontestabil că ignorarea standardelor europene amintite a fost constantă atât în faţa instanţelor investite să judece cauza petentului în fond şi în apel, cât şi în faţa Inspecţiei Judiciare şi a Curţii de Apel Bucureşti, ultimele două investite cu cererea de tragere la răspundere disciplinară a judecătorilor menţionaţi.

Faţă de cele menţionate, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi, în consecinţă, casarea cauzei şi trimiterea spre rejudecare primei instanţe.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare solicitând în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant, aflat in stare de arest la Penitenciarul Giurgiu, la 16.03.2020 a formulat contestaţie împotriva comunicării întâmpinării, precum şi cerere de prezentare în faţa instanţei.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Curtea de Apel Bucureşti a fost învestită cu cererea recurentului-reclamant A. prin care a solicitat anularea rezoluţiei nr. x/2018 prin care pârâta -intimată a dispus clasarea sesizării formulate împotriva judecătorilor din cadrul Tribunalului Vâlcea şi Curtea de Apel Piteşti în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (4) raportat la art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2114.

În esenţă, recurentul-reclamant a arătat că prin încheierea de şedinţă din 29.07.2015 a Tribunalului Bucureşti din dosarul x/2015 s-a dispus arestarea inculpaţilor F., G., H. şi A. pentru o perioadă de 30 de zile de la data de 29.07.2015 până la 27.08.2015, hotărâre rămasă definitivă, ca urmare a încheierii de şedinţă 889/C/06.08.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

Detenţia preventivă a petentului a fost menţinută, în pofida numeroaselor contestaţii fondată, îndeosebi pe jurisprudenţa pertinentă şi constantă a Curţii, până la intervenirea hotărârii de condamnare a celui în cauză, ca urmare a concluziei domnului judecător B. de la Tribunalul Vâlcea, potrivit căreia arestarea preventivă "a fost stabilită cu titlu definitiv" (?!?), pe baza gravităţii acuzaţiilor şi a stării de pericol pentru ordinea publică rezultată din aceasta.

De menţionat că procedura de cameră preliminară a fost prelungită, în mod nejustificat, cu circa 1 an, tocmai ca urmare a lipsei de diligentă a aceluiaşi judecător de cameră preliminară, B., îndeosebi pentru că acesta nu a asigurat traducerea în limba turcă a rechizitoriului completat de către parchet după restituire.

De asemenea, prin încheierea nr. 66 din 22.04.2016, deşi judecătorul de camera preliminară al Tribunalului Vâlcea a respins ca nefondată cererea petentului de constatare a nulităţii absolute a actelor de supraveghere tehnică efectuate în cauză cu sprijinul SRI, care potrivit deciziei CCR nr. 51/2016 nu este un organ de cercetare penală, totuşi, acest magistrat a constatat neregularitatea rechizitoriului "sub aspectul posibilităţii stabilirii obiectului şi limitelor judecăţii" cu consecinţa restituirii cauzei la parchet.

Prin sentinţa penală nr. 72 din 20.04.2017 a Tribunalului Vâlcea, inculpatul A. a fost condamnat, de către acelaşi judecător B., la o pedeapsă rezultantă de 13 ani şi 4 luni de închisoare şi interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) - dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, lit. k) - dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public şi lit. n) -dreptul de a comunica cu ceilalţi inculpaţi, respectiv F., H. şi G., toate pe o perioada de 5 ani.

Prin decizia penală nr. 256/A din 06.03.2018 a Curţii de Apel Piteşti, instanţa, formată din judecătorii C. (preşedinte) şi D., a admis apelul parchetului, dar şi pe cel al inculpatului A., pe care totuşi 1-a condamnat la 18 ani de închisoare şi la 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) - dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, şi lit. n) - dreptul de a comunica cu ceilalţi inculpaţi.

În acest sens, rezoluţia atacată precizează în paragraful 3 de la punctul 5, că Inspecţia Judiciară nu cenzurează probele administrate şi nici analiza cererilor cu care sunt investite instanţele de judecată, contrazicând ceea ce această inspecţie face în paragraful precedent, atunci când afirmă că "motivele de fapt şi de drept care au stat la baza măsurilor dispuse, au fost enunţate în considerentele încheierilor şi sunt pertinente, complete, omogene, convingătoare şi accesibile, precise şi concise, corespunzând imperativelor logicii juridice".

În schimb, abdicând de la exigentele imparţialităţii cerute de lege la care era obligată, Inspecţia Judiciară omite să se pronunţe argumentat asupra lipsei de imparţialitate a judecătorilor criticaţi ca şi în legătura cu discriminarea nejustificată referitoare la apartenenţa naţională învederate de petent, ceea ce face ca rezoluţia atacată să fie pe cât de nemotivată, pe atât de nelegală.

Atât judecătorul primei instanţe (B.) cât şi cei ai apelului (C. şi D.) au urmărit şi au acceptat vătămarea drepturilor garantate de lege inculpatului, respectiv la interzicerea tratamentelor inumane sau degradante, judecarea în stare de libertate, la un proces echitabil, la viaţa privată şi familială, la libertatea de religie şi la nediscriminare, prin următoarele aspecte:

- lipsa de diligentă a judecătorului B. în faza de camera preliminară, în asigurarea traducerii în limba turcă (singura limbă cunoscută de petent) a rechizitoriului completat de către parchet cu consecinţa prelungirii nejustificate a procedurii de cameră preliminară cu peste 1 an, în condiţiile în care termenul prevăzut de lege este de 60 de zile;

- respingerea în bloc (de pe scaun) şi fără motivare atât a cererii iniţiale de probe cât şi a celei suplimentare în apărare, de către petent, în faţa judecătorului B., care a creat convingerea că probele administrate la urmărirea penală ca şi detenţia celui în cauza au fost hotărâte "cu titlu definitiv".

- admiterea de către acelaşi judecător a unei singure cereri în probaţiune prezentată de inculpatul care a recurs la procedura simplificată a recunoaşterii faptelor (G.), pentru că această opţiune era singura convenabilă acuzării;

- refuzul cererii petentului de audiere separată a inculpaţilor în condiţiile în care instanţa fusese informată că inculpatul A. era subordonat coinculpatului I. atât profesional cât şi cultural.

- renunţarea la audierea martorilor solicitaţi de apărarea petentului după constatarea nulităţii absolute a actelor de procedură efectuate în cauză, renunţare care a echivalat cu o lipsă de audiere cu a martorilor din rechizitoriu, în condiţiile în care depoziţiile anterioare nu puteau fi valorificate în mod legal.

Aşadar, se impune tragerea la răspundere disciplinară a judecătorilor cauzei petentului în apel, îndeosebi pentru:

- respingerea nemotivată a tuturor probelor cerute în apărare;

- refuzul nejustificat al verificării încălcărilor de lege de către judecătorul B. ca primă instanţă;

- pentru pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea principiului non reformaţio in pejus, reprezentată de decizia nr. 256/06.03.2018 a Curţii de Apel Piteşti.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Rezoluţiei inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare de respingere a plângerii formulate împotriva rezoluţiei de clasare din 24.10.2018 şi împotriva rezoluţiei de clasare indicată anterior dispusă de inspectorul judiciar.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că Inspecţia Judiciară şi nici instanţa de judecată învestită cu soluţionarea contestaţiei exercitate împotriva unei rezoluţii de clasare, nu pot formula aprecieri cu privire la soluţia şi la considerentele expuse prin deciziile pronunţate în dosarul nr. x/2016, deoarece aceste chestiuni ţin de esenţa activităţii de judecată, iar o greşeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipseşte cea mai slabă justificare, nu a fost dovedită în cauză.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată de către prima instanţă şi consideră că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil - principiu prevăzut de dispoziţiile art. 6 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aspect în raport de care invocă motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil, menţionează în mod expres că:

"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil […]."

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunţată va cuprinde:

"considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Respectarea acestei dispoziţii procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (Hotărârea Albina împotriva României, Hotărârea Gheorghe împotriva României).

Înalta Curte reţine că instanţa de primă jurisdicţie a procedat la o analiză detaliată a argumentelor părţilor implicate în raportul juridic dedus judecăţii, iar hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamant în contextul faptic dat.

Cu privire la fondul problemei de drept deduse judecăţii, Înalta Curte constată că potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Rezultă, aşadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţii reclamante într-o anumită cauză excede competenţelor Inspecţiei Judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al magistratului.

Cu alte cuvinte, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti. Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor de drept reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător/procuror şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

În acest context, instanţa de control judiciar constată că toate cele patru critici ale recurentului-reclamant subsumate motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează greşita administrare a probatoriului administrat în cauza penală de către cei trei judecători vizaţi de sesizarea disciplinară, respectiv eventuala incompatibilitate a unuia dintre magistraţi, dar şi nerespectarea dispoziţiilor legale care impun ca la adoptarea unei hotărâri judecătoreşti să fie respectate hotărârile CEDO şi ale Curţii Constituţionale a României.

Aşadar, deşi recurentul-reclamant susţine că pârâta -intimată Inspecţia Judiciară nu a fost învestită cu analizarea legalităţii şi temeiniciei soluţiilor judecătorilor vizaţi de sesizarea disciplinară, în realitate acesta tinde la o reapreciere a materialului probator şi la o diferită aplicare a unor norme legale, decizii ale CCR şi CEDO în cadrul indicat în care a fost implicat, cerere incompatibilă cu analiza instanţelor judecătoreşti şi cu cea a Inspecţiei Judiciare în cadrul analizat anterior.

Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2314 din 25 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 21 octombrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.