Res judicata effect and exclusion of demolished constructions in restitution claims under O.U.G. 83/1999

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28.06.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor Aparţinând Minorităţilor Naţionale din România, contestaţie prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 775/13.04.2017 emisă de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România şi obligarea pârâtei la emiterea unei Decizii prin care să se constate calitatea reclamantei de a beneficia de măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta proprietate, formată din imobilul teren în suprafaţă de 346,15 mp situat în municipiul Bucureşti, fosta stradă Intrarea Fundătura Făurari nr. 21.

La data de 15.11.2017, reclamanta A. a formulat cerere de suspendare a judecaţii cauzei pana la soluţionarea definitiva a dosarului nr. x/2015, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Prin încheierea de şedinţă din data de 22.11.2017, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Curtea a dispus suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea definitivă a cauzei nr. x/2015.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2618 din 11 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor aparţinând Minorităţilor Naţionale din România, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2618 din 11 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a declarat recurs.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat nerespectarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., prima instanţă reţinând existenţa unui pretins efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2015.

Astfel, există două cereri de retrocedare, respectiv: o cerere formulată în baza O.U.G. nr. 94/2000, ce a format obiectul dosarului nr. x/2015, privind retrocedarea bunurilor care au aparţinut cultelor religioase din România, şi o cerere formulată în baza O.U.G. nr. 83/1999 privind retrocedarea bunurilor ce au apartinut comunităţilor cetăţenilor apartinând minorităţilor nationale in România, ce formează obiectul prezentului dosar, în opinia recurentei, neexistând identitate de părţi, fiind vorba şi despre proceduri distincte.

În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esenţă, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond, în mod greşit a reţinut, prin raportare exclusivă la pretinsul efect al autorităţii de lucru judecat, că reclamanta nu a făcut dovada calităţii de proprietar la momentul transferului întrucât dreptul de proprietate ar fi trecut în patrimoniul statului român direct din patrimoniul testatoarei la momentul deschiderii succesiunii în baza art. 30 din Lega nr. 58/1974.

Prin urmare, sentinţa este dată cu încălcarea art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, care prevăd că în condiţiile îndeplinirii cumulative a celor două cerinte, calitatea de proprietar şi preluarea abuzivă de către stat, soluţia restituirii în natură sau prin echivalent este o obligaţie legală, nu una facultativă.

A mai arătat că Legea nr. 58/1974, în baza căreia s-a reţinut lipsa calităţii de proprietar a reclamantei contravenea unor dispoziţii constituţionale, iar, din cuprinsul testamentului, rezultă intentia neechivocă a doamnei B. de a transmite dreptul de proprietate si asupra imobilului teren nu doar constructie.

Astfel, existau actele normative cu fortă juridică superioară Legea nr. 58/1974 care garantau dreptul de proprietate, preluarea terenurilor de către stat fiind făcută fără titlu, imobilul nefiind niciodată în patrimoniul statului.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 18 mai 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 21 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

A. a formulat, în temeiul O.U.G. nr. 83/1999, cererea de retrocedare nr. x/27.09.2004, prin care a solicitat restituirea imobilului situat în municipiul Bucureşti Intrarea Făurari nr. 21.

Comisia specială de retrocedare, după analizarea înscrisurilor depuse de către solicitantă, a reţinut că cererea nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi, în consecinţă, prin Decizia nr. 775/13.04.2017, a dispus respingerea cererii de retrocedare cu privire la restituirea imobilului, compus din construcţie demolată şi teren, situat în municipiul Bucureşti.

Motivele de respingere a cererii de retrocedare au constat în faptul că, la data soluţionării cererii de retrocedare, imobilul construcţie nu mai exista, fiind demolat, iar imobilul teren, în suprafaţă de 346,15 m.p., a trecut în proprietatea statului român direct din patrimoniul testatorului, la momentul deschiderii succesiunii, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Prin urmare s-a apreciat că Comunitatea Evreilor din Bucureşti nu a avut calitatea de proprietar al terenului descris anterior, la momentul trecerii acestuia în proprietatea statului, iar A. (persoană juridică înfiinţată în scopul redobândirii imobilelor comunitare evreieşti confiscate, naţionalizate sau trecute în patrimoniul statului prin măsuri de constrângere), nu are calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Referitor la construcţia care s-a aflat pe terenul descris mai sus şi care a fost demolată, potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu pct. 3 din Normele metodologice corespunzătoare articolului menţionat, construcţiile demolate nu fac obiectul O.U.G. nr. 83/1999 şi prin urmare s-a constatat imposibilitatea propunerii acordării de despăgubiri pentru construcţia demolată.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor Aparţinând Minorităţilor Naţionale din România, anularea Deciziei nr. 775/13.04.2017.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamanta formulând critici din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este incident "când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii."

Aminteşte instanţa de control judiciar că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă" se regăseşte actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărţii I din acelaşi Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută şi pe cea relativă, nulitatea condiţionată şi nulitatea necondiţionată de existenţa unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulităţile pot fi invocate şi efectele pe care le produce aplicarea sancţiunii.

Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat acest motiv, din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Se reţine că potrivit acestor dispoziţii legale "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, care se manifestă ca prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, vine să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Cu alte cuvinte, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

Or, prin cererea de chemare în judecată care a format obiectul dosarului nr. x/2015 reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 3346/28.04.2015 emisă de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 408 din 10.02.2016, a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3752/03.07.2019 a respins recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 408 din 10 februarie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

În cuprinsul Deciziei antemenţionate s-au reţinut următoarele:

"5.2.1. Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, în baza acestei legi, cultele religioase care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului. (sn)

Aşadar, din interpretarea dispoziţiei normative anterior enunţate rezultă în mod indubitabil faptul că recurenta trebuia să aibă calitatea de proprietar al imobilului teren la data preluării acestuia în proprietatea statului. Doar în această situaţie, s-ar fi putut discuta caracterul abuziv al preluării. Or, în speţa de faţă, imobilul teren, situat în municipiul Bucureşti, fosta stradă Intrarea Fundătura Făurari nr. 21, a trecut în proprietatea Statului român direct din patrimoniul testatorului, la momentul deschiderii succesiunii, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, în care se prevedea că "dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construcţii al localităţilor urbane şi rurale se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri. În caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestor construcţii trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilite potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973."

Mai mult decât atât, faptul că terenul aferent construcţiei, în suprafaţă de 346,15 mp, a urmat regimul juridic reglementat prin art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 este consemnat în Certificatul de moştenitor nr. x/1980 eliberat de Notariatul de Stat sector 3 Bucureşti, prin care C. a dobândit dreptul de proprietate numai asupra construcţiei, iar terenul a fost preluat de stat din patrimoniul fostului proprietar, B..

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a concluzionat în sensul că C. nu a avut calitatea de proprietar, terenul în litigiu trecând direct în proprietatea statului, ca efect al aplicării art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, motiv pentru care nu sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000.

5.2.2. Conform prevederilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, "sunt imobile, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi. (…)"

Relevante, în ceea ce priveşte construcţiile demolate, sunt şi dispoziţiile punctului 3 din Normele metodologice aferente art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, modificată şi completată prin H.G. nr. 1094/2005 în care se menţionează faptul că: "nu intră sub incidenţa O.U.G. nr. 94/2000, republicată, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum şi construcţiile demolate."

Aşadar, acestea sunt dispoziţiile normative care au condus în mod corect la respingerea cererii recurentei de acordare a despăgubirilor pentru imobilul construcţie care a fost preluat abuziv, dar care a fost demolat.

Instanţa de control judiciar apreciază că motivul contestării deciziei emise de intimată în ceea ce priveşte imobilul construcţie îl reprezintă în mod exclusiv omisiune legislativă. Însă, în temeiul art. 61 din Constituţie, "Parlamentul este (…) unică autoritate legiuitoare a ţării", astfel încât modificarea sau completarea normelor juridice constituie atributul exclusiv al acestuia.

În fine, trebuie precizat şi faptul că practica judiciară a Înaltei Curţi este constantă în sensul respingerii cererilor de acordare de despăgubiri pentru construcţiile demolate care au aparţinut cultelor religioase şi care au fost preluate în perioada regimului comunist (e.g.: Decizia nr. 3561 din 26.09.2007, Decizia nr. 128 din 15.01.2010, Decizia nr. 3402 din 18.10.2018).

Ca atare, prima instanţă a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile normative anterior enunţate, nefiind fondat motivul de casare analizat."

Având în vedere aceste aspecte, consideraţiile teoretice şi dispoziţiile legale antereferite, în acord cu opinia judecătorului fondului, instanţa de control judiciar reţine că dezlegarea dată prin sentinţa civilă nr. 408 din 10.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal rămasă definitivă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3752/03.07.2019, în sensul că C. nu a avut calitatea de proprietar, terenul în litigiu trecând direct în proprietatea statului, ca efect al aplicării art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, nu mai poate fi contrazisă.

Prin urmare, în prezentul litigiu, chestiunile invocate prin cererea de chemare în judecată nu mai pot forma obiect al reevaluării judiciare.

Dincolo de aceste aspecte, nici criticile recurentei cu privire la lipsa identităţii de părţi nu pot fi primite în condiţiile în care pentru a se reţine efectul pozitiv al lucrului judecat nu este necesară existenţa identităţii de acţiuni care, potrivit legii, reclamă acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, astfel cum s-a reţinut anterior.

Nefondate sunt şi alegaţiile recurentei cu privire la faptul că cele două cereri de retrocedare formulate în baza O.U.G. nr. 94/2000, ce a format obiectul dosarului nr. x/2015, respectiv în baza O.U.G. nr. 83/1999 ce formează obiectul dosarului de faţă, vizează proceduri distincte.

Astfel, potrivit art. (4) din O.U.G. nr. 83/1999 "În toate cazurile, cererile de restituire a imobilelor prevăzute la alin. (1) se pot depune la Comisia specială de retrocedare, instituită în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanţe de urgenţă. După acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau retrocedare. Actele doveditoare ale drepturilor solicitate se depun în termenul util stabilit de comisie."

Totodată, art. 9 din O.U.G. nr. 94/2000 prevede că " În toate cazurile cererile de retrocedare a imobilelor prevăzute la alin. (1) se pot depune la Comisia specială de retrocedare, prevăzută de prezenta ordonanţă de urgenţă, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a acesteia. După acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau de retrocedare. Actele doveditoare ale drepturilor solicitate se pot depune în termenul util stabilit de comisie".

Prin urmare, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul invocat de recurenta-reclamantă, este nefondat.

Instanţa de control judiciar constată că în cauză nu este incident nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat din perspectiva încălcării art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999.

Aminteşte că prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt vizate situaţiile în care instanţa de fond evocă norme de drept substanţial incidente situaţiei în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată şi dezvoltată în atare măsură încât să conducă la reformarea sentinţei recurate.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, în baza acestei legi, comunităţile minorităţilor naţionale care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia in proprietatea statului.

Or, aspectele invocate de recurenta-reclamantă au fost supuse în această formă controlului de legalitate în faţa primei instanţe, fiind analizate de către aceasta, astfel că prin invocarea de argumente similare în cuprinsul cererii de recurs nu se încearcă decât o efectuare a unei reaprecieri de către instanţa de control judiciar, vizând temeinicia sentinţei recurate, neconstituind, aşadar, o veritabilă critică de nelegalitate adusă hotărârii atacate.

În aceste condiţii, instanţa de recurs nu este îndreptăţită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de fond a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forţa probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate de către recurenta-reclamantă.

Aşa fiind, Înalta Curte împărtăşeşte concluzia judecătorului fondului în sensul că în mod corect a statuat pârâta că, în cazul terenului situat în municipiul Bucureşti, Intrarea Făurari nr. 21, C.. nu a avut calitatea de proprietar, respectivul teren trecând din patrimoniul testatoarei direct în proprietatea statului, totodată, impunându-se a fi validate reţinerile acesteia relativ la imobilul construcţie, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999 raportat la pct. 3 din Normele metodologice - H.G. nr. 1093/2005, nu intră sub incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 construcţiile demolate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2618 din 11 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 21 octombrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.