Tax security measures invalid without proof of exceptional risk to asset collection under Fiscal Procedure Code

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018 din 15.02.2018, reclamantul A. a contestat decizia de instituire a masurilor asigurătorii nr. x din 11.12.2017 emisa de Agenţia Naţionala de Administrare Fiscala.

Prin cererea adiţională înregistrată la instanţă la data de 28.03.2018, reclamantul a solicitat şi anularea unor acte de executare emise de pârâtă, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 49 şi 50 din Legea nr. 207/2015.

Prin încheierea din 11.10.2018, cererea adiţională a fost disjunsă şi înregistrată separat.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 5406 din 17 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agentia Naţională de Administrare Fiscală, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 5406 din 17 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a apreciat ca hotararea instantei fondului nu este motivata nici in fapt si nici in drept, invocând cu privire la acest aspect dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În opinia sa, din considerentele hotararii recurate se poate constata si retine ca singura motivare pe care se intemeiaza solutia pronuntata se refera la observarea faptului "ca organul fiscal a motivat existenta cazului exceptional, respectiv venituri declarate foarte reduse in comparatie cu veniturile constatate semnificative si a caror sursa nu a fost identificata, declaratii contradictorii, comportament de neconformare".

Or, chiar si daca toate aceste presupuse imprejurari enuntate de instanta, ar fi reale, sustinerea instantei nu are nicio legatura cu obiectul cauzei ci, cel mult, ar putea avea legatura cu fondul altui proces in care se judeca legalitatea deciziei in baza careia s-au instituit masurile asiguratorii.

In cauza pendinte, organul fiscal trebuia sa dovedeasca care sunt cazurile exceptionale care au fundamentat luarea masurile asiguratorii, din ce fapte sau acte rezulta pericolul incercarii reclamantului de a se sustrage de la plata unei eventuale creante fiscale, sau ca incearcă sa rispească patrimoniul personal.

In consecinta, în opinia sa, instanta fondului nu a motivat hotararea luata, poate si pentru ca insusi organul fiscal nu a motivat si nici nu a devedit existenta conditiilor prevazute de art. 213 Codul de procedură fiscală, pentru luarea masurilor asiguratorii.

Recurentul-reclamant a mai considerat ca prima instantă a incalcat prevederile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, motiv intemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Enunţând dispozitiile art. 213 alin (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, a arătat că, în opinia sa, instanta de fond trebuia sa observe, din dispozitiile legale sus-mentionate, ca masurile asiguratorii se dispun in cazuri exceptionale, in situatia in care exista pericolul sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului.

Pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret şi obiectiv, in sensul existentei unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor, prin acte de dispoziţie apte să îi diminueze patrimoniul, în opţiunea legiuitorului pericolul fiind extrinsec faptelor controlate.

Organul fiscal nu a motivat în niciun mod luarea măsurilor asiguratorii, neinvocând nici o situatie concretă a existentei pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului reclamantului, cu consecinta periclitării sau îngreunării colectării.

Cu toate acestea, instanta de judecata s-a limitat numai la a cita in mod generic prevederile legale si a facut trimitere la unele afirmatii ale organului fiscal cu privire la unele operatiuni care au facut obiectul controlului fiscal, care nu au legatura cu obiectul pricinii de luare a masurilor asiguratorii prevazute de art. 213 din lege.

Drept urmare, recurentul nu s-a aflat in situatia exceptionala prevazuta de dispozitiile Codul de procedură fiscală pentru instituirea masurilor asiguratorii astfel ca, in mod nelegal, instanta de fond a dispus respingerea actiunii.

Mai mult, asa cum a aratat in mod constant Inalta Curte, această modalitate de instituire a măsurii asiguratorii de catre ANAF si acceptata de instanta fondului aduce atingere dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la CEDO, având în vedere că, deşi a avut loc o restrângere a dreptului de proprietate al debitorului, nu s-a justificat în nici un mod cauza acestei restrângeri, or în analiza respectării dreptului de proprietate de către autoritatea pârâtă, este important a se respecta principiul proportionalităţii dintre ingerinţă şi motivele care justifică ingerinţa în dreptul de proprietate.

A mai susţinut ca intimata - parata nu a respectat dispozitiile art. 213 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 si nu a dispus ridicarea masurilor asiguratorii in termenul de 6 luni respectiv 1 an, in conditiile in care alin. (81), din aceiasi lege, care trimite expres la alin. (7) a fost declarat neconstitutional, prin decizia CCR nr. 581/2019.

Totodată, recurentul a arătat ca la data de 13.12.2017 ANAF a depus plangerea penala impotriva sa, sub aspectul savarsirii infractiunilor de evaziune fiscala si de spalare a banilor, iar, prin ordonanta nr. 614/P/2019, emisa de Parchetul de pe langa Tribunalul Giurgiu, ramasa definitiva prin respingerea plangerii de catre Prim Procuror s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul savarsirii infractiunii de evaziune fiscala si spalare de bani, intrucat presupusele fapte nu exista. Plangerea ANAF indreptata impotriva ordonantei de clasare a fost respinsa definitiv de Tribunalul Giurgiu, prin Incheierea din 14.01.2020, pronuntata in dosarul nr. x/2016.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

În esenţă, intimata-pârâtă a susţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 213 Codul de procedură fiscală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 18 mai 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 21 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin Decizia A VEF 6481 din 11.12.2017, pârâta a instituit măsurile asigurătorii prevăzute de art. 213 din Legea nr. 207/2015, acestea având la bază sumele stabilite prin Decizia de impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar nr. A VEF 5693 din 10.11.2017, până la concurenţa sumei de 1.702.296 RON.

Prin cererea cu care a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a contestat decizia de instituire a masurilor asigurătorii nr. x din 11.12.2017 emisa de Agenţia Naţionala de Administrare Fiscala.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamantul formulând critici din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate reţine criticile formulate de recurent cu privire la faptul că instanţa de fond nu a motivat sentinţa în fapt şi în drept, care se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de control judiciar aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii de chemare în judecată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cauză sunt incidente însă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sentinţa de fond urmând să fie reformată în baza acestui caz de casare.

Astfel, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul fiscal, "se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. Decizia A VEF 6481 din 11.12.2017 emisă de pârâta ANAF, prin care, cu privire la reclamant, s-a dispus înfiinţarea popririi asigurătorii asupra asupra bunurilor mobile si imobile, precum si a sumelor urmaribile datorate cu orice titlu de către terţe persoane, a fost emisă în temeiul dispoziţiilor art. 213 Codul de procedură fiscală, iar conform alin. (5) al acestui articol decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată.

Instanţa de control judiciar, examinând conţinutul acestei decizii, contrar opiniei curţii de apel, constată ca aceasta nu îndeplineşte condiţia esenţială a unei motivări care să permită controlul legalităţii actului în procedura contenciosului administrativ.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, rezultă că măsurile asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, se pot dispune în cazuri excepţionale, legiuitorul explicitând această sintagmă, prin redarea unor situaţii precum existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Înalta Curte reţine că legalitatea actului administrativ se analizează prin raportare la condiţiile de formă şi de fond existente la momentul emiterii actului, iar motivele avute în vedere de autoritatea emitentă trebuie să se regăsească chiar în conţinutul actului administrativ, lipsa unei motivări corespunzătoare neputând fi suplinită nici prin conţinutul altor acte emise de autoritatea publică.

Astfel, aspectele evidenţiate în cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate nu reprezintă decât o motivare generică, fără a fi detaliate în concret argumentele pe care autoritatea fiscală le-a avut în vedere pentru a concluziona că reclamantul prezintă risc cu privire la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, respectiv existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

În acest context, nu pot fi primite reţinerile autorităţii publice în sensul că ipotezele prevăzute de textul în discuţie se verifică prin venituri declarate foarte reduse în comparaţie cu venituri constatate semnificative şi a căror sursă nu a fost identificată, declaraţii contradictorii, comportament de neconformare, susţineri la care, de altfel, a făcut trimitere şi prima instanţă, în considerentele sentinţei recurate atunci când a reţinut îndeplinirea condiţiilor art. 213 Codul de procedură fiscală .

Aşa fiind, rezultă că pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret şi obiectiv, în sensul existenţei unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale care îi vor incumba, precum golirea conturilor societăţii, vânzarea activelor societăţii, antecedentele fiscale ale asociaţilor sau administratorilor societăţii, pericolul fiind unul extrinsec faptelor controlate, în sensul că rezultă din acţiuni/inacţiuni ale contribuabilului distincte de operaţiunile care au făcut obiectul controlului fiscal, aşadar din împrejurări exterioare operaţiunilor controlate.

O interpretare contrară ar avea semnificaţia faptului că, ori de câte ori organele fiscale ar constata că anumite obligaţii fiscale suplimentare în sarcina unui contribuabil, determinate de faptul că anumite operaţiuni nu au fost tratate corect din punct de vedere fiscal, acestea ar fi îndreptăţite să ia măsuri asigurătorii, ceea ce ar transforma aceste măsuri în regulă, iar nu în excepţie, astfel cum au fost reglementate.

Prin urmare, Decizia contestată nu apare ca fiind suficient argumentată, în condiţiile în care nu sunt indicate în mod expres criteriile în baza cărora s-a formulat concluzia potrivit căreia ar fi aplicabile dispoziţiile cu caracter de excepţie ale art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru a oferi instanţei posibilitatea sa verifice sub aspectul legalitaţii actul administrativ contestat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamant, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite acţiunea şi va anula decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x din 11.12.2017 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 5406 din 17 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite acţiunea.

Anulează decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x din 11.12.2017 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 21 octombrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.