Suspension of fiscal assessment execution: proof of well-justified case and imminent harm in environmental tax litigation

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., prin reprezentant legal, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Fondului pentru Mediu, anularea deciziei de solutionare a contestaţiei administrative nr. 123/23.10.2020 şi a deciziei de inipunere nr. 34/47473/20.07.2020 şi a RIF nr. x/20.07.2020 prin care s-au stabilit în sarcina sa obligaţii fiscale în cuantum de 9 405 580 RON.

Totodată, reclamanta a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/20.07.2020 precum şi a tuturor actelor subsecvente de executare iniţiate în baza acestei decizii până la momentul soluţionării definitive a cauzei, precizând că prin sentinţa civilă nr. 114/12.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus în acest sens.

La termenul din data de 18 martie 2021, instanţa a rămas în pronunţare cu privire la cererea de suspendare formulată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin încheierea din 29 martie 2021 a Curţii de Apel Galaţi, secţia pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Fondului pentru Mediu, având ca obiect suspendare act administrativ şi s-a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/20.07.2020 emisă de pârâta AFM precum şi a tuturor actelor subsecvente de executare, iniţiate în baza acestei decizii, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 29 martie 2021 a Curţii de Apel Galaţi, secţia pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal, pârâta Autoritatea Fondului pentru Mediu a declarat recurs.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă a susţinut că este total eronată soluţia instanţei de fond, având în vedere că în ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, nu orice dubiu în privinţa legalităţii actului administrativ are această semnificaţie, ci doar îndoielile serioase care apar cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului şi care sunt determinate. Determinarea existenţei cazului bine justificat nu presupune o analiză în fond a legalităţii actului administrativ, ci doar o analiză sumară, prin raportare la motivele de fapt şi de drept invocate de reclamant, fără ca aceasta să conducă la o prejudecare a fondului.

Faţă de cele reţinute de instanţa de fond, recurenta a apreciat, pe de o parte, că încheierea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material iar, pe de altă parte, această hotărâre judecătorească este parţial nemotivată şi se întemeiază pe motive contradictorii.

Astfel, invocând dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea contenciosului, a arătat că, prin încheierea pronunţată nu se arată în niciun moment de ce argumentele autorităţii sunt nefondate, ci doar se preiau susţinerile societăţii reclamante. Această modalitate de motivare a soluţiei pronunţate este nelegală, întrucât în motivarea unei hotărâri, instanţa are obligaţia să analizeze susţinerile părţilor, să le admită sau să le respingă şi să motiveze soluţia pronunţată, neanalizarea susţinerilor părţilor echivalând cu nemotivarea în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, făcând trimitere la hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Albina împotriva României.

A mai susţinut că instanţa de fond a respins criticile autorităţii fără a menţiona motivele în fapt şi în drept care au format convingerea instanţei, fapt ce echivalează, conform celor mai sus mentionate cu nemotivarea hotărârii, sens în care a apreciat că se impune admiterea prezentului recurs cu privire la aceste aspecte.

În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate prin raportare la încheierea pronunţată cu privire la cazul justificat, recurenta-pârâtă a arătat că înţelege să reitereze că nu orice dubiu în privinţa legalităţii actului administrativ are semnificaţia unui "caz bine justificat", ci doar îndoielile serioase, care apar cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, şi care sunt determinate, de exemplu, de nemotivarea actului, necompetenţa organului emitent, invocarea în act a unor norme neconstituţionale sau abrogate etc.

Determinarea existenţei cazului bine justificat nu presupune analiza în fond a legalităţii actului administrativ, ci doar o analiză sumară a acestuia, prin raportare la motivele de fapt şi de drept invocate de către reclamant, analiză care nu trebuie să conducă la prejudecarea fondului, în acest sens, invocând practica judiciară a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie pentru constatarea îndeplinirii acestei condiţii (Deciziile nr. 442/30.01.2013 şi nr. 2839/25.06.2020, pronunţate de ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal).

În opinia sa, instanta de fond, a enumerat elementele care ar determina îndoieli serioase cu privire la legalitatea actelor emise de pârâtă, prezentând susţinerile societăţii reclamante, fără a fi analizate, ci doar concluzionându-se că "toate aceste aspecte sunt în măsură să contureze cazul bine justificat."

Astfel, în ceea ce priveşte primul motiv, respectiv, încălcarea art. 131 alin. (2) din Codul de procedură fiscală prin aceea că inspectorii fiscali nu au răspuns motivat la o mare parte dintre apărările invocate de aceasta", astfel cum recurenta a prezentat detaliat în întâmpinare depusă la fondul cauzei, rezultă clar că acest motiv este neîntemeiat, întrucât potrivit prevederilor O.U.G. nr. 196/2005, art. 3, lit. h) si lit. j) modificata de O.U.G. nr. 48/2017, aplicabila de la 01.07.2017 pana la 29.06.2018, O.U.G. nr. 196/2005, art. 3, lit. h) si lit. j), modificata de O.U.G. nr. 48/2017, aprobata prin Legea 143/2018, aplicabila de la 30.06.2018 până la 18.07.2018 si O.U.G. nr. 196/2005, art. 3, lit. h) si lit. j), modificata de O.U.G. nr. 74/2018, aplicabila de la 19.07.2018 pana la 31.12.2018, activitatea de inspectie fiscala/controale inopinate se realizeaza de organele de control A.F.M. in baza Legii 207/2015.

Pentru indeplinirea obiectivelor stabilite in avizul de inspectie fiscala initial, Administraţia Fondului pentru Mediu a demarat controale inopinate/incrucisate la colectorii/valorificatorii cu care A. si celelalte OTR-uri controlate, aveau relatii comerciale si/sau contracte privind prestarea de servicii de colectare, valorificare, reciclare in numele acestora. Obiectivele controalelor inopinate s-au realizat prin constatari consemnate in procesele-verbale de control inopinat/incrucisat si anexele la acestea. Constatarile prezentate pe baza de documente financiar contabile în procesele-verbale de control inopinat prezentate in raportul de inspectie fiscala de refacere/decizia de impunere sunt mijloace de proba potrivit art. 55 alin. (1) si 2 din Legea 207/2015.

Mai mult, a arătat că procesele-verbale de constatare încheiate nu au fost contestate de către societaţile comerciale verificate, în baza si termenul prevazute de art. 135, alin. (4) din Legea 207/2015. Potrivit interpretarii stricto-sensu, aceasta presupune doar sa se faca dovada documentara ca deseurile de ambalaje au fost livrate catre reciclator, ori aceasta abordare nu raspunde prevederilor legale si nici spiritului legii referitor la reciclare.

De asemenea, în opinia sa, instanţa de fond a ignorat complet susţinerile pârâtei referitoare la punerea în aplicare a prevederilor Deciziei de solutionare privind refacerea inspectiei fiscale la A. S.A. pentru anul 2018, organele de control ale A.F.M. respectând prevederile art. 11 din Legea 207/2015, referitoare la "secretul fiscal". Având în vedere că în documentele şi situaţiile anexate, apăreau şi numele altor OTR-uri/parteneri ai acestora, care erau şi parteneri ai A. S.A., iar cu toţii sunt concurenţi pe piaţa deşeurilor de ambalaje, această prevedere legală s-a pus în aplicare prin blurarea informaţiilor clasificate ca secret fiscal.

Referitor la ignorarea de către autoritate a rectificării la autorizaţia de mediu emisă de către APM Timiş pentru motivul neprezentării acesteia cu prilejul controalelor inopinate/încrucişate, recurenta a reiterat faptul că nepunerea la dispozitia echipei de control inopinat a acestei autorizatii, la momentul constatarii faptice, a vizionarii instalatiilor si necontestarea procesului-verbal de control de catre B./C. S.R.L., este dovada ca la data respectiva acea autorizatie nu era emisa. Mai mult, este de neînţeles de ce o societate care ar fi în posesia unui document legal, să nu îl utilizeze in timpul unui control fiscal pentru a se apăra.

În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la depăşirea atribuţiilor inspectoriilor AFM privind realizarea de cântăriri nedocumentate, precum şi că s-au reţinut în mod greşit procesele tehnologice de granulare şi succesiunea în timp a acestora, recurenta a arătat că inspectorii Administraţiei Fondului pentru Mediu, potrivit Codul de procedură fiscală au dreptul de a solicita agentului economic verificat sa efectuezeze in prezenta sa, inventarieri, cantariri, etc. Mai mult, asupra cantaririlor avea dreptul legal sa conteste agentul economic controlat si nu A. S.A., care in acest demers se subroga obligatiilor propriului partener.

Mai mult, inspectorii Administraţiei Fondului pentru Mediu nu au retinut in mod gresit procesele tehnologice, atata timp cat societatea IZA S.R.L. nu a contestat rezultatele controlului si nu a prezentat documente financiar/contabile, justificative asupra unor cantitati de deseu rezultate din procesul de productie si nici inregistrarile in contabilitate ale unor eventuale pierderi tehnologice.

În ceea ce priveşte presupusa ignorare a declaraţiilor pe propria răspundere a administratorului furnizorului de valorificare, a arătat că declaratiile pe proprie raspundere ale administratorilor operatorilor economici reciclatori/valorificatori deoarece aceste documente nu sunt documente financiar contabile prevazute de OMFP 2634/2015 - privind documentele financiar contabile, declaratiile pe proprie raspundere date sub incidenta C. pen. nu sunt prevazute ca fiind documente financiar contabile.

A reiterat susţinerea în sensul că declaratia pe proprie raspundere contravine prevederilor Legii contabilitatii nr. 82/1991 si OMFP nr. 2634/2015, privind documentele financiar contabile. De asemenea, declaratia data de administrator este diferita de explicatiile solicitate de organele fiscale.

De asemenea, a învederat că la pag. 32-33 din Raportul de inspecţie fiscală sunt prezentate obiectivele inspectiei fiscale, iar al doilea este "verificarea respectării prevederilor legislatiei fiscale şi contabile". Sustinerea A. S.A. ca inspectorii AFM au cerut in mod abuziv prezentarea de facturi de prestari servicii de reciclare de la clientii cu care nu avea contracte de prestari servicii de reciclare si ca daca nu au fost prezentate, inspectorii tot in mod abuziv au stabilit obligatii suplimentare de plata este total eronată. Inspectorii AFM au procedat corect şi legal deoarece şi OTR-urile au obligatia legala sa incheie contracte cu reciclatorii.

Având în vedere cele arătate, recurenta-pârâtă a apreciat că în mod greşit instanţa de fond a considerat întemeiate motivele reprezentând cazul justificat invocate de societatea A. .

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei pagube iminente, recurenta a suţinut că instanţa de fond a concluzionat că "este evident că punerea în executare a deciziei contestate a dus, inevitabil, la intrarea în incapacitate de plată având în vedere suma considerabilă reţinută cu titlu de obligaţii fiscale suplimentare", fără a se avea în vedere că acest aspect nu este suficient pentru a demonstra iminenta producerii unei pagube, făcând trimitere la Decizia nr. 2129/21.05.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În speţa de faţă, instanţa de fond s-a raportat doar la cuantumul sumei, fără a proceda la verificările necesare pentru a se stabili dacă executarea deciziei de impunere ar conduce doar la o diminuare ilicită a patrimoniului sau, într-adevăr, ar aduce atingere gravă şi imediată societăţii, situaţiei acesteia sau intereselor pe care acesta înţelege să le apere, intimata nedovedind, sub aspectul prejudiciului, intrarea în incapacitate de plată, nedepunând la dosar nici un act doveditor din care să reiasă că plata obligaţiei stabilită prin actul atacat pe calea prezentei acţiuni i-ar produce o pagubă sau ar afecta bunul mers al activităţii sale.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, recurenta-pârâtă a solicitat să se reţină că, pe de o parte, la nivel de aparenţă, actul administrativ care se bucură de prezumtia de legalitate, a fost întocmit în conformitate cu cerinţele legale, şi, în acelaşi timp, că nu se creează contribuabilului un prejudiciu iremediabil prin actul contestat, aşa încât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, pentru a se putea dispune admiterea acţiunii, sens în care a solicitat admiterea prezentul recurs, casarea încheierii recurate, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată formulată de intimata A. S.A.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-reclamanta formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului, în raport de data declararării menţionată pe portalul instanţelor de judecată.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a arătat că recursul este declarat în termenul legal, respectiv la data de 29 aprilie 2021.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 18 iunie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 21 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată din 21 octombrie 2021, Înalta Curte a luat act că intimata nu mai susţine excepţia tardivităţii recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Fondului pentru Mediu, anularea deciziei de solutionare a contestaţiei administrative nr. 123/23.10.2020 şi a deciziei de impunere nr. x/20.07.2020 şi a RIF nr. x/20.07.2020 prin care s-au stabilit în sarcina sa obligaţii fiscale în cuantum de 9 405 580 RON.

Totodată, reclamanta a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/20.07.2020 precum şi a tuturor actelor subsecvente de executare iniţiate în baza acestei decizii până la momentul soluţionării definitive a cauzei.

Prin încheierea din data de 29 martie 2021, cerere de suspendare a fost admisă, pârâta Autoritatea Fondului pentru Mediu formulând critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că este nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. în sensul invocat de recurenta-pârâtă.

Astfel, dispoziţiile acestui text de lege sunt incidente numai atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Verificând sentinţa recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că nu se poate susţine incidenţa niciuneia dintre ipotezele reglementate de textul de lege invocat.

Astfel, se constată că hotărârea explică în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat actele şi probele dosarului, în raport de procedura sumară specifică cererii de suspendare, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut, în final, că este întemeiată cererea cu care a fost învestit. Din punct de vedere al tehnicii de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte va reţine că maniera de redactare (mai extinsă sau mai restrânsă) depinde de fiecare judecător în parte, iar hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv pentru toate argumentele aduse de parte, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză.

Aşadar, sentinţa instanţei de fond nu conţine o motivare sumară ci, dimpotrivă, cuprinde analiza chestiunilor decisive în rezolvarea litigiului în raport de legislaţia aplicabilă speţei deduse judecăţii.

În consecinţă, Înalta Curte nu poate reţine acest motiv de recurs, apreciind că au fost respectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În sensul acestor dispoziţii din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei-pârâte neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici cea de-a doua teză a acestui articol nu este incidentă în cauză.

Înalta Curte observă că această teză se referă la situaţiile în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa; există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluţiei cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă, atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raţionamentul care a stat la baza pronunţării soluţiei, niciuna dintre aceste situaţii neidentificându-se în cauză, de altfel, nefiind indicată nici de recurentă ca atare.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente nici prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 " În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond."

Totodată, art. 15 din acelaşi act normativ prevede că "(1) Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond".

Instanţa de recurs observă că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Potrivit dispoziţiilor legale antereferite, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa europeană în materie, respectiv cauza T-184/01 R, IMS Health Inc. şi Comisia CE, prin care s-a reţinut că cerinţa cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existenţa "cel puţin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al deciziei atacate".

În acelaşi sens, aceeaşi jurisprudenţă a statuat cu valoare de principiu în sensul că suspendarea executării poate fi încuviinţată, dacă s-a stabilit şi că: a) judecătorul efectuează o evaluare comparativă a intereselor părţilor ("balance of interests"), în sensul că în cadrul examinării cererii de suspendare a executării unei decizii este necesar şi ca instanţa de contencios să analizeze în mod comparativ riscurile inerente fiecărei soluţii posibile; b) acordarea suspendării este justificată la prima vedere în fapt şi în drept (fumus boni juris), în sensul că motivele şi argumentele reclamantului din cadrul acţiunii în anulare par a fi de natură serioasă la o examinare "prima facie".

Recent CEJ şi-a reconsiderat jurisprudenţa, în sensul interpretării mai puţin restrictive a acestei din urmă condiţii, instanţa considerând îndeplinită condiţia existenţei unui caz bine justificat atunci când cel puţin unul dintre motivele invocate de reclamant în susţinerea acţiunii principale pare la prima vedere relevant sau atunci când argumentele pe care le susţine nu pot fi înlăturate fără o examinare aprofundată a fondului cauzei (testul fumus non mali juris).

Astfel, pentru a acorda suspendarea, instanţa nu mai trebuie să îşi formeze convingerea că acţiunea principală va fi admisă, ci trebuie doar să ajungă la concluzia că argumentele reclamantului din acţiune sunt suficient justificate.

În cauză, în acord cu opinia primei instanţe, Înalta Curte apreciază că există elemente care conturează îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, reclamanta invocând încălcarea dreptul la apărare astfel cum s-a dispus prin decizia nr. 24/1016/DJ/4.03.2020-Anexa 7 AFM, susţinând că nu i-au fost puse la dispozitie toate documentele ce au stat la baza emiterii Raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei contestate; încălcarea art. 131 alin. (2) din Codul de procedură fiscală prin aceea că inspectorii fiscali nu au răspuns motivat la o mare parte dintre apărările invocate de aceasta, fiindu-i imputată în mod eronat răspunderea pentru acţiunile furnizorilor A. operatori autorizaţi tocmai de Agenţiile de Protecţie a Mediului de sine stătătorii, neaflaţi sub controlul reclamantei şi care au răspundere proprie pentru eventualele nereguli sau fiind sancţionată pentru neprezentare unor documente, facturi de reciclare emise de aceste societăţi (D. S.R.L. către E. S.R.L., F. S.R.L. şi Colligo SRL); ignorarea de AFM în mod abuziv a rectificării la autorizaţia de mediu emisă de către APM Timiş pentru motivul neprezentării acesteia cu prilejul controalelor inopinate/încrucişate.

De asemenea, referitor la cantităţile de deşeuri din plastic încredintate spre reciclare către B. S.R.L. prin partenerii G. şi C., reclamanta a susţinut că inspectorii AFM au considerat ca nereciclată cantitatea de 4.434.920 kg, întrucât procesul tehnologic utilizat nu ar reprezenta o reciclare, cu privire la acest aspect invocând adresa nr. x/20.11.2017, prin care Agentia pentru Protecţia Mediului Timiş emite o rectificare la Autorizaţia de Mediu nr. x/21.01.2013, revizuită la data de 13.04.2017. - (Anexele 11, 12 şi 13) - prin care se completcază descrierea procesului tehnologic, în sensul confirmării reciclării, considerând că, în mod cu totul abuziv, inspectorii AFM menţionează în Raportul de inspecţie fiscală (pagina 38 din Raport) - Anexa 2 - faptul că revizuirile Autorizaţiei de mediu emise de către APM Timiş nu au fost puse la dispoziţia organelor de inspecţie cu prilejul controalelor inopinate/încrucişate, acesta fiind motivul pentru care aceste documente pur si simplu nu se iau în calcul; a mai arătat că inspectorii AFM şi-au depăşit atribuţiile realizând activităţi de cântăriri nedocumentate, cu referire concretă la cantităţile de deşeuri din sticlă încredinţate spre reciclare către H.

S.R.L. prin partenerul I.; ignorarea punctului de vedere al A. transmis la momentul încheierii inspecţiei - Anexa 10, inspectorii AFM argumentînd susţinerile netemeinice din Raportul de inspecţie fiscală prin acelaşi motiv al neprezentării documentelor/facturilor de reciclare emise de către H. către I.; reţinerea greşită de inspectorii AFM a proceselor tehnologice de granulare precum şi succesiunea în timp a acestora, cu trimitere la situaţia cantităţilor de deşeuri de ambalaje din plastic încredintate spre reciclare către Iza S.R.L., şi la cantităţile de deşeuri din sticlă încredinţate spre reciclare către J.

S.R.L. A mai considerat reclamanta că un contract ar fi reprezentat doar asigurarea cadrului de reglementare a unei relatii comerciale intre A. S.A. si J., fără a constitui în sine o dovadă că părţile şi-au îndeplinit obligaţiile asumate prin contract, pe când declaraţiile pe propria răspundere semnate de reprezentantul legal al operatorului reciclator au fost date pentru a confirma îndeplinirea obligaţiilor contractuale şi că acelaşi lucru este dovedit şi de facturile de prestare servicii de reciclare, emise de J. către Colligo-Anexa 41, predate inspectorilor AFM cu PV nr. 446/01.07.2020 şi pe care aceştia nu le-au luat în considerare, în mod abuziv inspectorii fiscali considerând că declaraţiile pe proprie răspundere date de administratorii societăţilor J.

S.R.L. şi Colligo S.R.L. - Anexele 38 şi 39 - nu au relevanţă întrucât inspectorii fiscali nu sunt organe de cercetare penale, reclamanta invocând în acest sens dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi art. 14 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că aceste aspecte sunt în măsură să contureze cazul bine justificat, urmând ca motivele de nelegalitate invocate de reclamantă, precum şi apărările formulate de pârâtă, reiterate prin memoriul de recurs de faţă, să fie verificate prin administrarea probatoriului complex specific acţiunii de fond, în procedura de faţă reclamanta învederând o serie de neregularităţi atât în ceea ce priveşte procedura de control şi modul de desfăşurare a inspecţiei fiscale, cât şi în ceea ce priveşte constatările echipei de control şi măsurile luate, depunând şi o multitudine de înscrisuri în dovedirea susţinerilor sale, astfel că existenta unor indicii de aparentă nelegalitate este dovedita prin argumentele reclamantei.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, instanţa de control judiciar aminteşte că, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă este definită de legiuitor ca fiind "prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public".

Condiţia pagubei iminente presupune însă producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat, dar cu toate acestea, iminenţa prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenţia unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul şi în situaţia dedusă prezentei judecăţi.

Astfel, este evident că punerea în executare a deciziei contestate depăşeşte o simplă pierdere materială pe care o poate încerca reclamanta, putând pune în discuţie reconsiderarea întregii activităţi a societăţii, cu efecte inclusiv asupra angajaţilor, societăţilor partenere ori chiar existenţa acesteia.

În fine, Înalta Curte nu poate primi argumentele recurentei-pârâte privitoare la argumentarea echivocă şi ipotetică a prejudiciului, reţinând că prezumarea unor consecinţe viitoare produse de actul administrativ fiscal contestat asupra activităţii reclamantei nu echivalează cu o susţinere ipotetică, lipsită de suport probator, raportată la o pagubă viitoare şi incertă, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa de control judiciar apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiţia cazului bine justificat, cât şi condiţia iminenţei pagubei, astfel încât sentinţa recurată este legală, fiind pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 14 şi art. 2 lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, motivele invocate de pârâtă prin memoriul de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Autoritatea Fondului pentru Mediu împotriva încheierii din 29 martie 2021 a Curţii de Apel Galaţi, secţia pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 21 octombrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.