Guarantee Fund must pay full repair costs with 0.2% daily late-payment penalties from 24 July 2015.

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a Deciziei din data de 07.09.2016, emisă de pârât, şi admiterea în tot a cererii de plată a despăgubirii nr. 20757/04.12.2015, respectiv pentru suma de 22.403,89 RON.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtului la plata penalităţilor de 0,2 % pe zi de întârziere, conform art. 38 din Ordinul A.S.F. nr. 23/2014, calculate asupra sumei de 22.403,89 RON, de la data scadentei obligaţiei de plata (24.07.2015) şi până la data achitării efective a debitului principal.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin

Sentinţa nr. 743 din 5 noiembrie 2019, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a anulat art. 2 din Decizia nr. 1659/24.08.2016 cu privire la respingerea cererii de plată a reclamantei pentru suma de 22403,89 RON şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 22.403,89 RON cu titlu de diferenţă la despăgubire, respingând celelalte pretenţii solicitate.

3. Recursurile exercitate

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta A. S.R.L şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind, în privinţa soluţiei asupra capătului de cerere privind penalităţile de întârziere, că hotărârea atacată este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi a art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, respectiv încălcare art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Potrivit recurentei, contrar celor reţinute de prima instanţă, pârâtul este dator ca pe lângă diferenţa de despăgubire neachitată, să îi plătească şi penalităţile de întârziere prevăzute de lege pentru că s-a stabilit că este în culpă pentru reducerea nejustificată a despăgubirilor, în plus, normele legale ce reglementează modul de instrumentare a dosarelor de daună, precum şi plata despăgubirilor, nu se aplică în mod selectiv.

În acest sens, a făcut trimitere la dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, apreciind că aceste din urmă prevederi trebuie coroborate cu art. 1535 din C. civ.

Or, prima instanţă a înţeles în mod corect să facă trimitere la Norma ASF nr. 23/2014 în privinţa debitorului principal, însă în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere aceasta a reţinut greşit că sensul normei de drept se restrânge doar la persoana asigurătorului, neaplicându-se şi Fondului.

În opinia părţii, Fondul datorează penalităţi de întârziere şi pentru faptul că Legea nr. 213/2015 prevede în mod expres că creanţele decurgând din asigurare cuprind şi dobânzile/penalităţile de întârziere datorate în virtutea contractelor de asigurare obligatorie sau facultativă încheiate de societăţile de asigurare (art. 18 alin. (2) din Lege), aşadar, chiar legea specială prevede posibilitatea obligării Fondului la dobânzi şi dreptul acestuia de a le recupera ulterior în cursul procedurii de faliment.

În continuare, recurenta a făcut trimitere la art. 4 alin. (1) lit. a) din Lege şi a arătat că limitele răspunderii întemeiate pe existenta unei poliţe RCA nu sunt reglementate contractual, ci rezultă din prevederile Normei ASF în vigoare la data producerii riscului asigurat.

Or, prima instanţă a contopit în mod nepermis dispoziţiile Normei ASF nr. 23/2014 cu dispoziţiile Legii nr. 85/2014, omiţând să observe că despăgubirile datorate de Fond nu sunt stabilite în cadrul dosarului de insolvenţă privind pe B. S.A. aşa încât acesta nu beneficiază de dispoziţiile de excepţie ale art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, sub aspectul exonerării de la plata penalităţilor de întârziere.

Prin urmare, Fondul este ţinut întocmai ca şi asigurătorul de răspundere civilă aflat în faliment şi pentru care garantează plata indemnizaţiilor/despăgubirilor, să îl despăgubească integral pe păgubit, respectiv să plătească creditorilor de asigurări toate sumele cuvenite, obligaţia asigurătorului aflat în insolvenţă de a despăgubi integral persoana prejudiciată devine obligaţia proprie a FGA.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând, în esenţă, interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1, art. 2, art. 12, art. 13 şi art. 14 din Legea nr. 213/2015, precum şi a prevederilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014.

Astfel, a apreciat că autorităţii nu i se pot aplica normele legale incidente (art. 51 alin. (1), (3) şi 6 din Norma nr. 23/2014), fără a se ţine scama de obligaţiile Fondului în ce priveşte propria analiză în instrumentarea dosarelor de daună, obligaţii impuse de art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, în realizarea scopului pentru care a fost înfiinţat.

În cauză, prima instanţă a invocat dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, însă fără a le corobora cu celelalte dispoziţii ale legii referitoare la scopul pentru care a fost înfiinţat, respectiv acela de a asigura un ultim mecanism de acordare de despăgubiri în situaţia insolventei unui asigurător.

Or, Fondul are atribuţii stabilite de legea specială de analiză a cererilor de plată astfel încât sa asigure soluţionarea în echitate a cererilor de plată pentru cazuri similare, înlăturând astfel posibilitatea unor plaţi ce ar conduce la o îmbogăţire fără just temei, în detrimentul fondurilor băneşti ale acestuia.

Având în vedere scopul constituirii şi funcţionarii Fondului, din prevederile legale menţionate, rezultă că acesta este obligat să acţioneze ca un profesionist şi să procedeze la verificarea documentelor justificative ce constituie dosarul de daună aferent evenimentului asigurat, neputându-se astfel limita doar la plata sumelor pretinse, fără a efectua o analiză proprie, completă, temeinică şi pertinentă a cererilor depuse.

Raportat la dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, a arătat că Fondul este obligat la a analiza şi instrumenta dosarele de daună conform condiţiilor prevăzute de lege, iar pentru a evita discrepanţele dintre sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare şi pentru a se asigura respectarea principiului echităţii în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de plată formulate de aceştia a recurs la modalitatea de calcul prin intermediul sistemului C., sistem informatic acceptat atât de toţi asigurătorii, cât şi de unităţile service.

Prin urmare, a apreciat că în mod greşit prima instanţă a înlăturat modalitatea de determinare de către FGA a cuantumului despăgubirii, în condiţiile de "regie proprie", considerând, cu ignorarea dispoziţiilor legale ce impun Fondului să facă o proprie analiză, că depunerea unui deviz de calculaţie reparativ emis de unitatea de specialitate îndreptăţeşte petentul la obţinerea întregii sume precizate de unitatea service.

Or, în lipsa unei analize proprii, a soluţionării echitabile a cererilor de plată pentru cazuri similare, Fondul ar realiza doar plăţi, fără analiză, ipoteză ce vine în contradicţie totală cu dispoziţiile Legii speciale nr. 213/2015, iar suma totală de daună depăşeşte valoarea maximă de despăgubire în raport cu art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

3.3. Prin întâmpinarea formulată la recursul pârâtului, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea căii de atac exercitate de acesta.

3.4. Prin întâmpinarea formulată la recursul reclamantei, recurentul-pârât a solicitat respingerea căii de atac exercitate de reclamantă şi admiterea recursului său.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul recurentului-pârât este nefondat.

Totodată, Înalta Curte constată că recursul recurentei-reclamante este fondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

1.1. Cu privire la recursul formulat de pârât

Instanţa de control judiciar constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin Decizia contestată, nr. 1659/24.08.2016, autoritatea publică pârâtă a admis cererea de plată formulată de către reclamantă pentru suma de 37.185 RON şi a respins cererea de plată cu privire la suma de 22.403,89 RON, apreciind că această din urmă sumă, reprezentând diferenţa dintre suma solicitată prin cererea de plată şi evaluarea întocmită de către Fond, nu se justifică, întrucât preturile practicate de unitatea service care a efectuat evaluarea despăgubirilor depăşesc tarifele unităţilor service de reprezentanţă ale mărcii autoturismului avariat.

Instanţa de control judiciar reţine, referitor la despăgubirile solicitate, că în mod corect judecătorul fondului a reţinut că intenţia legiuitorului este de recunoaştere a dreptului celui asigurat la despăgubire în mod integral.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, potrivit cărora, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător".

Totodată, art. 12 alin. (2) teza finală din acelaşi act normativ prevede că, "Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, dispun că, "În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă".

În art. 51 alin. (3), (6) şi (7) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule se prevede:

"(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53.

(6) Prin unităţi de specialitate se înţelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părţi componente, piese înlocuitoare şi de materiale pentru acestea, cu excepţia celor în regim de consignaţie, şi/sau executarea de lucrări de întreţinere şi de reparaţie la vehicule.

(7) Costul reparaţiilor efectuate la vehicule se stabileşte pe baza documentelor eliberate de unităţile de specialitate".

Din analiza prevederilor legale menţionate rezultă că recurentul-pârât garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparaţiile necesare.

Prima instanţă în mod corect a reţinut că în lipsa unui temei legal nu poate valida demersul autorităţii pârâte de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază serios, rezonabil, chiar şi în contextul în care pentru a se efectua această operaţiune ar avea în vedere un criteriu obiectiv, şi anume preţurile practicate de unităţile service de reprezentanţă.

În cauză, reclamanta a depus toate documentele justificative concrete impuse de textele legale sus-menţionate, documente care dovedesc costul reparaţiilor şi întinderea daunei, respectiv Devizul de reparaţie nr. 130/08.07.2015şi Factura fiscală nr. x/08.07.2015.

Potrivit art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014, "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretenţiile formulate de persoanele păgubite, ţinându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăşi valoarea acestora din momentul producerii accidentului şi nici limitele de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA".

Astfel, limitele despăgubirilor sunt fixate în mod clar, fără a se include în această enumerare ipoteza solicitării unor preţuri mai mari pentru execuţia lucrărilor de reparaţie decât cele practicate de unitatea service de reprezentanţă, aşa încât nu poate reprezenta temei pentru reducerea cuantumului despăgubirilor până la un prag apreciat just de către recurentul - pârât.

Altfel spus, limitele despăgubirilor se stabilesc în funcţie de valoarea pagubelor de la momentul producerii accidentului şi de limitele de despăgubire stabilite prin poliţă, iar nu în funcţie de un preţ mediu practicat şi nici de preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă.

Analiza comparativă efectuată de recurentul-pârât între preţurile practicate de unitatea service reparatoare şi cel al reprezentanţei, care, în opinia acestuia, a evidenţiat o discrepanţă considerabilă în ce priveşte tariful aferent manoperei lucrărilor, excedează limitelor obligaţiei de diligenţă ce-i revine Fondului în aplicarea dispoziţiilor art. 51 alin. (3), (6) şi 7 din Norma ASF nr. 23/2014.

Aşadar, prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 sunt pe deplin aplicabile, doar lipsa fondurilor băneşti la momentul plăţii putând constitui un motiv temeinic pentru plata parţială, ceea ce nu se regăseşte în cauză.

Prin urmare, recurentului-pârât îi revine obligaţia de a plăti indemnizaţiile/despăgubirile rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

1.2. Referitor la recursul formulat de reclamantă

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a deciziei contestate şi admiterea în tot a cererii de plată a despăgubirii nr. 20757/04.12.2015, respectiv pentru suma de 22.403,89 RON.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtului la plata penalităţilor de 0,2 % pe zi de întârziere, conform art. 38 din Ordinul A.S.F. nr. 23/2014, calculate asupra sumei de 22.403,89 RON, de la data scadentei obligaţiei de plata (24.07.2015) şi până la data achitării efective a debitului principal.

Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a anulat art. 2 din Decizia nr. 1659 din 24 august 2016 cu privire la respingerea cererii de plată a reclamantei pentru suma de 22403,89 RON şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 22.403,89 RON cu titlu de diferenţă la despăgubire, respingând celelalte pretenţii solicitate.

Instanţa de control judiciar nu împărtăşeşte soluţia dată de judecătorul fondului asupra capătului de cerere privind penalităţile de întârziere solicitate, constatând că sunt fondate criticile recurentei în această privinţă, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din această perspectivă este relevantă Norma ASF nr. 23/2014 care la art. 38 din Capitolul III cu denumirea marginală Contractul de asigurare prevede:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Rezultă astfel că obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere îşi are izvorul în contractul de asigurare.

Din punct de vedere al includerii penalităţilor de întârziere în categoria creanţelor de asigurare, instanţă de control judiciar reţine că sunt relevante prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanţele de asigurări reprezintă creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări, creanţele Fondului de Garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului.

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţa de asigurare ca fiind creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabileşte rolul Fondului ca fiind acela de a garanta plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Totodată, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 Fondul efectuează plăţi în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări.

În concluzie, penalităţile de întârziere trebuie privite ca reprezentând creanţă principală, alături de contravaloarea reparaţiei autovehiculului, având în vedere că prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, sus-menţionate, fac referire la plăţile în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, fără a exclude penalităţile, aşa încât prevederile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă reţinute de prima instanţă nu sunt incidente.

Prin urmare, în considerarea principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor prin întârzierea plăţii despăgubirii cuvenite, se impune obligarea pârâtului şi la plata penalităţilor de întârziere.

2. Temeiul legal al soluţiilor adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, va respinge recursul pârâtului ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Totodată, va admite recursul formulat de reclamantă, va casa în parte sentinţa atacată, va obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi la plata penalităţilor de 0,2 % pe zi de întârziere calculate la suma de 22.403,89 RON, începând cu data de 24.07.2015 şi până la achitarea efectivă a debitului principal, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară,

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 743 din 5 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 743 din 5 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare, obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi la plata penalităţilor de 0,2 % pe zi de întârziere, calculate la suma de 22.403,89 RON, începând cu data de 24.07.2015 şi până la achitarea efectivă a debitului principal.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 21 octombrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Opinie separată

În dezacord cu opinia majoritară, am considerat că soluţia legală care se impunea a fi dată în cauză era aceea de respingere şi a recursului formulat de către reclamanta A. S.R.L.

Divergenţa de opinie a plecat de la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor legale incidente din perspectiva neincluderii a penalităţilor de întârziere în categoria creanţelor de asigurare.

Se reţine, din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 (art. 3 alin. (1) lit. i) şi în Legea nr. 213/2015 (art. 4 alin. (1) lit. a), art. 2 alin. (5) şi art. 13 alin. (1), că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Potrivit art. 2214 din C. civ., "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Astfel, se constată că penalităţile de întârziere nu sunt datorate în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare.

Sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, care ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care reglementează în mod expres această instituţie.

Se observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la penalităţile de întârziere/dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la penalităţile de întârziere stabilite în sarcina asiguratorului falit.

De asemenea, Norma ASF nr. 16/2015 prevede în mod clar că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, în cauză recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 37 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Prin urmare, apreciez că penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul culpabil al asiguratorului. pentru a căror recuperare partea are la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Aşa fiind, am considerat, din perspectiva interpretării date prevederilor legale incidente, că soluţia primei instanţe este corectă şi cu privire la acest capăt de cerere.