Competition Law Sanction Annulled Where Notary's Participation in Fee-Fixing Agreement Lacks Sufficient Evidence to Overcome Presumption of Innocence

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 04.06.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Concurenţei, solicitând:

1.suspendarea executării Deciziei 76/20.12.2017 până la soluţionarea definitivă a cauzei;

2.constatarea nulităţii deciziei 76/20.12.2017;

3.anularea în parte a deciziei nr. 76/2017 privind sancţionarea notarului public A., cu consecinţa înlăturării obligaţiilor şi exonerării de la plata amenzii;

4. anularea în parte a deciziei 76/20.12.2017, în sensul reindividualizării sancţiunii aplicate şi reducerii amenzii;

5.obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1163 din 26 martie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, a respins ca neîntemeiate contestaţia şi cererea de suspendare, formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.. A solicitat, în principal admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar admiterea recursului, casarea sentinţei şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii contestaţiei astfel cum a fost formulată şi obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate în ambele faze procesuale.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. recurenta arată că deşi prin acţiune a invocat insuficienta descriere a faptei imputate reclamantei, instanţa a apreciat că alegaţiile sunt pur formale, făcând trimitere la paragrafele 81-132 ale deciziei contestate, în care însă nu este indicat numele său.

De asemenea, apreciază că sentinţa atacată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei în ceea ce priveşte implicarea sa la săvârşirea faptei, fără a se avea în vedere că deţine calitatea de notar doar din luna noiembrie 2014. Mai mult, instanţa reţine o perioadă de 3 ani ca durată a practicii anticoncurenţiale, fără a analiza înscrisurile prin care a dovedit că a desfăşurat activitate ca notar public doar 1 an, 10 luni şi 15 zile (14.11.2014-1.10.2016) după care a fost suspendată din activitate până la data de 18.10.2018.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurenta arată că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că Legea nr. 21/1996 nu prevede incidenţa sancţiunii nulităţii în cazul comunicării tardive a actului, deoarece prin similitudine cu dreptul contravenţional, respectiv art. 25 din O.G. nr. 2/2001, comunicarea este o condiţie pentru valabilitatea actului, iar termenul de maxim 120 de zile prevăzut de lege este un termen de decădere.

Ca urmare, apreciază că se impune sancţiunea nulităţii absolute a deciziei nr. 76/2017 întrucât a fost comunicată cu încălcarea dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 26/1996 republicată. Mai mult, în respectiva decizie nu se indică termenul în care poate fi contestată şi instanţa competentă să soluţioneze contestaţia, iar faptul că prin adresa nr. x/18.05.2018 se comunică B. care este termenul de contestare şi instanţa competentă, nu reprezintă o completare a deciziei în sens procedural.

Mai arată recurenta că în mod greşit a reţinut prima instanţă că ar fi participat la pretinsa înţelegere doar pe baza faptului că asociatul său s-ar fi aflat printre destinatarii emailului transmis la data de 25.02.2011, întrucât nu există nicio dovadă a participării sale la această înţelegere, iar fapta anticoncurenţială de a impune practicarea unor onorarii standardizate aparţine în mod exclusiv CNPSV, organism reprezentativ al notarilor publici din judeţele Suceava şi Botoşani, care a acţionat ca iniţiator la luarea unei decizii a corpului profesional şi, chiar dacă notarul public C. a fost destinatarul corespondenţei privind onorariile, acest fapt nu echivalează cu o practică concertată din partea sa.

Sub aspectul sancţiunii aplicate, în mod nelegal s-a reţinut în ceea ce o priveşte o perioadă de încălcare de 3 ani, instanţa făcând o simplă referire la conţinutul punctului 44 din tabel, în condiţiile în care a desfăşurat activitatea de notar doar 1 an, 10 luni şi 15 zile, fiind astfel omise dispoziţiile art. 42 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 privind suspendarea din funcţie.

De asemenea, deşi a fost sancţionată în mod individual, amenda a fost calculată în mod nelegal prin raportare la cifra de afaceri a societăţii profesionale notariale, instanţa ignorând faptul că pârâtul avea obligaţia de individualizare a venitului brut/cifrei de afaceri realizată exclusiv de către reclamantă. Prin raportare la cifra de afaceri a societăţii profesionale s-a aplicat o amendă cumulată ce depăşeşte 10% din cifra de afaceri, peste limita maximă a textului de lege.

Hotărârea este nelegală şi în ceea ce priveşte aprecierile referitoare la individualizarea sancţiunii, nefiind analizate proporţionalitatea acesteia cu gradul de pericol social, împrejurările în care fapta a fost comisă, durata în timp cât şi circumstanţele atenuante personale, precum şi dispoziţiile art. 55 lit. a) din Legea nr. 21/1996 prin raportare la perioada pretinsei încălcări, nefiind avute în vedere perioadele de suspendare a activităţii, astfel încât nu este dată perioada de încălcare de 5 ani.

Un ultim motiv de nelegalitate se referă la interpretarea dispoziţiilor referitoare la onorariile minimale reglementate de Legea nr. 36/1995 şi Ordinele MIH nr. 943/C/2005 şi nr. 46/C/2011, recurenta apreciind că în lumina acestor dispoziţii legale încasarea unor onorarii superioare celor minimale este deplin legală.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Faţă de motivele de recurs vizând necercetarea fondului cauzei şi nemotivarea hotărârii, arată că instanţa de fond a analizat fapta anticoncurenţială imputată recurentei şi a înlăturat motivat toate apărările acesteia, hotărârea fiind motivată corespunzător.

În ceea ce priveşte aspectele privind pretinsa greşită a aplicare a legii arată că dispoziţiile legale aplicabile în cauză nu prevăd sancţiunea nulităţii în situaţia în care actul administrativ de sancţionare este comunicat peste termenul de 120 de zile şi nici în situaţia în care nu conţine menţiunile privind calea de atac şi instanţa competentă. Pe de altă parte, aceste din urmă menţiuni au fost transmise recurentei prin adresa nr. x/3.05.2018, iar aceasta nu a făcut dovada unei vătămări ca urmare a acestor lipsuri.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei, ca urmare a reţinerii participării recurentei la practica anticoncurenţială, intimatul pârât arată că în mod corect a reţinut prima instanţă că din întreg materialul probator care a stat la baza deciziei de sancţionare rezultă participarea acesteia la săvârşirea faptei. În acest sens arată că din anul 2012 recurenta a avut calitatea de notar stagiar în cadrul unei societăţi profesionale care practica onorariile incriminate prin decizia de sancţionare, că aceste onorarii se regăseau pe Website-ul CNPSV-secţiunea 2011/adrese, care este o secţiune frecvent vizitată de către notarii publici ca urmare a naturii materialelor postate, că în cadrul B. era asociată cu un notar public destinatar al comunicărilor ce conţin onorariile incriminate şi că din copiile de pe registrele notariale existente în folderul nr. 33 de pe DVD-ul ce conţine documentaţia administrativă rezultă că aceste onorarii sunt practicate de către ambii notari publici asociaţi în această societate profesională.

De asemenea, în ceea ce priveşte criticile referitoare la individualizarea faptei arată că, de regulă, cartelurile de fixare a preţurilor sunt încadrate în faptele de gravitate mare, că susţinerile reclamantei referitoare la suspendarea activităţii începând cu luna octombrie 2016 sunt nerelevante întrucât la stabilirea cuantumului amenzii au fost avute în vedere veniturile din anul respectiv, acestea fiind astfel mai reduse, şi că circumstanţele atenuante invocate nu sunt aplicabile situaţiei din speţă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analiza motivelor de casare

1.1. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Înalta Curte constată că acesta este nefondat în raport de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

În acest context, Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Altfel spus, motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă analizat distinct fiecare critică formulată şi a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

În ceea ce priveşte criticile vizând motivarea sentinţei referitor la implicarea sa în săvârşirea faptei, fără a se avea în vedere că deţine calitatea de notar doar din luna noiembrie 2014, fiind reţinută o perioadă de 3 ani ca durată a practicii anticoncurenţiale fără analiza înscrisurilor prin care a dovedit că a desfăşurat activitate ca notar public doar 1 an, 10 luni şi 15 zile (14.11.2014-1.10.2016), Înalta Curte constată că acestea se circumscriu unor critici vizând greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte condiţiile atragerii răspunderii contravenţionale şi a modului de individualizare a sancţiunii, urmând a fi analizate împreună cu celelalte critici de nelegalitate invocate.

II.1 Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

O primă critică se referă la aspecte de nelegalitate a Deciziei 76/20.12.2017 ca urmare a comunicării tardive a acesteia şi a lipsei menţiunilor privind calea de atac şi instanţa competentă, aspecte cu privire la care instanţa de fond a reţinut atât inexistenţa unei sancţiuni pentru o eventuală comunicare tardivă a actului contestat, cât şi inexistenţa unei vătămări produse prin aceste neregularităţi.

Înalta Curte constată că în cadrul motivelor de recurs recurenta-reclamantă nu aduce contraargumente faţă de cele reţinute de instanţa de fond, ci reia aceleaşi susţineri referitoare la aceste neregularităţi care, în opinia sa, ar atrage nulitatea deciziei Consiliului Concurenţei.

În acord cu cele reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte reţine că decizia atacată a fost comunicată prin adresa nr. x/19.04.2018, fiind depusă la poştă la data de 20.04.2020, în termenul prevăzut de lege, iar în ceea ce priveşte lipsa menţiunilor privind calea de atac şi instanţa competentă, că recurenta-reclamantă nu a arătat care a fost vătămarea suferită în acest mod, atât timp cât din acţiunile ulterioare, respectiv formularea contestaţiei ce formează obiectul prezentei cauze, rezultă că nu s-a aflat în imposibilitatea de a ataca actul administrativ în termen şi la instanţa competentă potrivit legii, aşa încât criticile sunt nefondate.

Referitor la criticile privind legalitatea Deciziei nr. 76/20.12.2017 prin raportare la existenţa faptei anticoncurenţiale, aspecte ce se circumscriu interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, Înalta Curte reţine că aceasta nu este fondată.

Astfel din dispozitivul Deciziei contestate s-a reţinut că fapta săvârşită de notarii publici constă în "(...)încheierea unei înţelegeri şi/sau prin realizarea unor practici concertate de stabilire a unor onorarii minimale, diferite faţă de cele aprobate prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 943/C/2005 şi Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 46/C/2011, având ca obiect restricţionarea concurenţei prin onorariile minime practicate în judeţele Suceava şi Botoşani".

Potrivit dispoziţiilor art. 5 din Legea concurenţei sunt interzise acordurile, practicile concertate şi deciziile asociaţiilor de întreprinderi "care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei (...)".

Existenţa unor fapte din categoria celor enunţate exemplificativ în chiar norma legală, se circumscrie unei încălcări prin obiect a interdicţiei din art. 5 al Legii concurenţei, cunoscută în doctrina de specialitate şi ca încălcare "per se". Având în vedere jurisprudenţa amplă a TPI/CEJ/CJUE, Înalta Curte aminteşte că există o înţelegere atunci când părţile, în mod expres sau implicit, intenţionează să adere la un plan comun, care îngrădeşte sau tinde să îngrădească activitatea comercială a fiecăreia, prin trasarea coordonatelor acţiunilor sau inacţiunilor lor pe piaţă (T-41/96 Bayer vechiul Comisia, pct. 67-69) iar înţelegerea poate consta într-o acţiune singulară, într-o serie de acţiuni sau într-un mod de comportament (C-49/92 P Comisia v. Anic Partecipazioni SpA).

Cum onorariile minimale în domeniul reglementat al profesiei notarilor publici au fost stabilite, în perioada avută în vedere în cadrul investigaţiei derulate de Consiliul Concurenţei, prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 943/C/2005 şi Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 46/C/2011, înţelegerea privitoare la fixarea unor onorarii minime mai mari decât cele astfel stabilite se circumscrie unei practici anticoncurenţiale în sensul avut în vedere de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, Consiliul Concurenţei demonstrând scopul obiectivului acordului, respectiv intenţia părţilor participante la înţelegere de a se comporta pe piaţă într-un anumit mod.

Într-adevăr, aşa cum pretinde şi recurenta-reclamantă, Ordinele Ministrului Justiţiei nu interzic practicarea unor onorarii peste cele minime prevăzute de acestea, însă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei, aplicabile deopotrivă şi notarilor publici, care unii faţă de alţii sunt în raporturi de concurenţă, interzic conduita concertată a acestora de stabilire (fixare) a unor onorarii minimale la un nivel superior onorariilor minime deja prevăzute de Ordinele Ministrului Justiţiei, obiectul practicii fiind restricţionarea concurenţei prin preţ.

Ca urmare, înţelegerea sau alinierea la practica convenită de fixare a unor onorarii minime la un nivel superior onorariilor minimale prevăzute, este extrem de dăunătoare pentru consumatorii finali, întrucât efectul unei astfel de practici anticoncurenţiale este creşterea preţurilor peste nivelul rezonabil aprobat prin Ordinele Ministrului Justiţiei şi eliminarea concurenţei care ar trebui să existe între notarii publici prin practicarea unor onorarii formate în mod independent.

Mai mult, corecta calificare a acestor înţelegerilor ca acorduri anticoncurenţiale prin obiect este sprijinită şi de jurisprudenţa CJUE, în care s-a statuat că înţelegerile care vizează preţul sunt înţelegeri restrictive de concurenţă grave (cauza 48/69, ICI vs. Comisia).

În aceste context, nu pot fi primite nici criticile referitoare la faptul că pretinsa activitatea neconcurenţială aparţine CNPSV, dat fiind că aspectele privind conţinutul faptei contravenţionale săvârşite de către Camera notarilor publici au făcut obiect al unei analize separate, decizia de sancţionare prin care s-a reţinut că această entitate a facilitat înţelegerea anticoncurenţială fiind menţinută prin sentinţa civilă nr. 885/08.03.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2264/3.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Oricum, Înalta Curte subliniază că determinant în cauza de faţă, din perspectiva apărărilor formulate de către recurenta-reclamantă, nu este cine anume a iniţiat stabilirea unor onorarii minimale într-un cuantum mai ridicat decât cele stabilite prin ordinele mai sus arătate ci dacă, din perspectiva standardului de probă necesar în asemenea cauze, rezultă participarea acesteia la o înţelegere având obiect anticoncurenţial.

Ca urmare, referitor la criticile vizând participarea recurentei-reclamante la fapta anticoncurenţială reţinută prin Decizia nr. 76/20.12.2017, aspecte ce se circumscriu, de asemenea, interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, Înalta Curte subliniază că, deşi în analiza deciziilor de sancţionare contravenţională trebuie plecat de la prezumţia de legalitate a acestora, mai ales atunci când este vorba de o încălcare prin obiect a normei de concurenţă, acest fapt nu exclude verificarea respectării standardul de probă dedus din jurisprudenţa europeană, potrivit căreia, existenţa unui dubiu trebuie interpretată în favoarea întreprinderilor acuzate de încălcare.

Astfel, în jurisprudenţa sa consacrată, CJUE a admis că sancţiunile pecuniare aplicate în materie de concurenţă, date fiind natura încălcărilor, natura şi gradul de severitate a sancţiunilor aplicate, reprezintă sancţiuni penale, în sensul art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu consecinţa aplicării prezumţiei de nevinovăţie prevăzute de art. 6 par. 2 din aceeaşi Convenţie (C-185/95 Baustahhlgewebe GmbH vechiul Comisia, C-235/92 Montecatini SpA vechiul Comisia). Consecinţele aplicării prezumţiei de nevinovăţie în investigaţiile legate de posibile încălcări ale dreptului concurenţei rezidă în următoarele: a) autoritatea de concurenţă este cea care trebuie să probeze existenţa încălcării; b) orice dubiu favorizează întreprinderea investigată, în baza principiului in dubio pro reo (D. vechiul Comisia, E. vechiul Comisia, F. şi alţii vechiul Comisia); c) autoritatea de concurenţă trebuie să ţină cont nu doar de elementele incriminatoare, ci şi de cele dezincriminatoare, atunci când analizează dacă a avut loc o încălcare a normelor de concurenţă (Italian Fiat Glass vechiul Comisia).

De asemenea, conform jurisprudenţei Tribunalului de Primă Instanţă (T-49/92P, T-53/03, T-305/94), Comisia Europeană are obligaţia de a aduce probe precise şi coerente, care să demonstreze în mod convingător existenţa circumstanţelor ce conduc la reţinerea unei încălcări a legislaţiei concurenţiale, iar întreprinderile investigate nu trebuie să dovedească faptul că afirmaţiile autorităţilor de concurenţă sunt greşite, ci doar că sunt insuficient probate. În acest sens, sunt de reţinut considerentele prezentate la pct. 517-519 din hotărârea pronunţată în cauza T-305/94 Limburgse Vinyl Maatschappij şi alţii vechiul Comisia:

"indiferent de dificultăţile practice pe care Comisia le poate întâlni în strângerea probelor, sarcina de a proba încălcarea îi aparţine, în contraprestaţie faţă de puterile largi de anchetă pe care le deţine. În acest scop, Comisia nu se poate limita doar la afirmaţii, supoziţii sau deducţii. Trebuie să se sprijine pe probe serioase, precise şi coerente" (Europemballage şi Continental Can, pct. 31-37; United Brands, pct. 264-267; Suiker Unie, pct. 166; cauzele conexate C-89/85, C-104/85, C-114/85, C-116/85, C-117/85 şi C-125/89 până la C-129/85 Ahlstrom Osakeyhtio şi alţii vechiul Comisia). De asemenea, trebuie să fie o legătură de cauzalitate directă între fapte şi concluziile care pot fi trase din ele, care trebuie să fie rezonabile şi în mod obiectiv fără dubii (C-56/65 Société Technique Miniere (LTM) v. Maschinenbau Ulm). În caz contrar, întreprinderilor acuzate trebuie să li se acorde beneficiul dubiului. În plus, ele nici nu trebuie să meargă atât de departe încât să dovedească că afirmaţiile Comisiei sunt eronate, ci trebuie doar să arate că acestea sunt nesigure sau insuficient probate. Altfel, întreprinderile s-ar confrunta cu o răsturnare nelegală a sarcinii probelor; acestea ar trebui să prezinte probe negative ale participării lor la înţelegere, ceea ce ar însemna o probatio diabolica".

Aplicând aceste principii jurisprudenţiale în speţă, Înalta Curte constată că prin materialul probator existent la dosarul cauzei intimatul-pârât nu a demonstrat dincolo de orice îndoială că recurenta-reclamantă a participat la înţelegerea anticoncurenţială reţinută prin decizia de sancţionare, iar concluzia instanţei de fond că participarea reclamantei rezultă din faptul că asociatul acesteia s-a numărat printre destinatarii emailului transmis în data de 25.02.2011 de CNP Suceava, iar din copiile registrelor aflate la dosar rezultă că aceasta, începând cu luna noiembrie 2014, a practicat onorarii minime de 70 de RON pentru o procură, în condiţiile în care minimul legal era de 30 de RON, 10 RON pentru legalizarea unei copii, în condiţiile în care minimul era de 3 le, 60 de RON pentru o declaraţie, în condiţiile în care minimul legal a fost de 15 RON, nu este susţinută de probele administrate.

Astfel, în ceea ce priveşte pe reclamantă, referirile la implicarea sa în fapta anticoncurenţială sunt cele la punctul 6.3.57 din decizie (pag. 79), unde s-a făcut analiza Societăţii profesionale Mandici. O primă inadvertenţă apare la punctul (345) unde se arată că recurenta-reclamantă este asociată în cadrul Societăţii Profesionale începând cu anul 2012, când, de fapt, aceasta a dobândit calitatea de notar definitiv abia în luna noiembrie 2014.

O altă neconcordanţă există în cuprinsul punctul (511) unde, la nr. 44 din tabelul inserat, se reţine în privinţa recurentei-reclamante o durată a încălcării de 3 ani, respectiv noiembrie 2014- noiembrie 2017, deşi aceasta nu a mai desfăşurat activitate începând cu luna octombrie 2016, şi apoi, în cuprinsul punctului (512), unde aceasta a fost încadrată la încălcări de lungă durată, respectiv mai mari de 5 ani.

De asemenea, deşi în anexa 3 la Raportul de investigaţie, intitulată "Tablou comparativ între onorariile minime prevăzute de Ordinul nr. 943/C/2005, respectiv Ordinul nr. 46/C/2011 şi onorariile stabilite şi/sau agreate de către membrii Camerei Notarilor Publici Suceava", sunt comparate onorariile stabilite pentru 43 de proceduri notariale, în anexa 20 la raport au fost comparate onorariile practicate pentru doar 11 dintre aceste proceduri. Pe de altă parte, la pct. 69-71 din această anexă au fost prezentate onorariile practicate de către notarul C. pentru perioada 2015- octombrie 2016, fără a se face nicio referire la onorariile practicate de către recurenta-reclamantă. Mai mult, nu sunt indicate deloc onorariile practicate în anul 2015, iar pentru anul 2016 sunt indicate doar cele din luna octombrie, perioadă în care recurenta-reclamantă era suspendată din activitate.

Tot astfel, din cuprinsul Registrului general 2015 - 2016 pdf., aflat în folderul nr. 33 de pe DVD-ul ce conţine documentaţia administrativă, intitulat B., rezultă că toate procedurile notariale din perioada repectivă au fost întocmite de notarul public C..

Or, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, notarii publici asociaţi într-o societate profesională îşi exercită funcţia personal şi răspund individual pentru activitatea lor, aşa încât standardul de probă impus de practica CJUE, la care s-a făcut referire mai sus, obliga autoritatea de concurenţă să probeze fapta concurenţială a fiecăruia dintre notarii asociaţi în cadrul Societăţii Profesionale Mandici.

De asemenea, prima instanţă, preluând afirmaţiile din decizie cu privire la onorariile practicate în cadrul B., a reţinut că "deşi la nivel de UNNPR au fost stabilite onorarii minime cu privire la serviciile notariale, reclamanta nu s-a raportat în practica sa la acestea, ci a avut în vedere alte onorarii minimale, superioare celor din Norme (sub care nu a coborât cu ocazia prestării serviciilor notariale, deşi avea posibilitatea să o facă în scopul respectării întocmai a Normei din 2005 şi 2011) acestea din urmă nefiind rezultatul aplicării legii, ci rezultatul înţelegerii dintre notarii publici".

Or, pe lângă faptul că recurenta-reclamantă nu a deţinut calitatea de notar definitiv până în anul 2014, astfel încât nu i se poate imputa că nu a respectat normele din 2005, în lipsa unei analize concrete a onorariilor practicate de către aceasta în perioada în care şi-a exercitat funcţia, respectiv 14.11.2014 - 30.09.2016, această concluzie este lipsită de suport probator, aşa cum s-a arătat mai sus.

Simplul fapt că asociatul recurentei-reclamantei s-a numărat printre destinatarii comunicării transmise de la adresa x@x.ro, în data de 25 februarie 2011, prin care notarii publici erau informaţi despre "reactualizarea secţiunii 2011" cu "onorarii minimale Suceava 28.02.2011.doc." nu este suficient pentru a forma convingerea că reclamanta-recurentă s-a raliat la practica anticoncurenţială, aşa cum a reţinut prima instanţă, în lipsa unor alte probe obiective.

În acest sens Înalta Curte subliniază, faţă de susţinerea autorităţii de concurenţă de la punctul (493) din decizie, că în cauza Eturas C-74/2014 instanţa europeană a statuat că revine instanţei de trimitere sarcina de a examina, în temeiul normelor naţionale care guvernează aprecierea probelor şi nivelul probatoriu necesar, dacă, în raport cu ansamblul circumstanţelor care îi sunt prezentate, transmiterea unui mesaj, precum cel în discuţie în litigiul principal, poate constitui o probă suficientă pentru a stabili că destinatarii săi aveau cunoştinţă de conţinutul lui. Prezumţia de nevinovăţie se opune ca instanţa de trimitere să considere că simpla transmitere a mesajului menţionat poate constitui o probă suficientă pentru a stabili că destinatarii săi trebuiau, în mod necesar, să aibă cunoştinţă de conţinutul acestuia.

Altfel spus, hotărârea CJUE se referă la coexistenţa a două prezumţii: prezumţia de nevinovăţie (art. 48 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene) şi prezumţia existenţei unei practici concentrate. Este adevărat că CJUE arată că prezumţia de nevinovăţie nu poate împiedica instanţele naţionale să utilizeze prezumţia existenţei unei practici concentrate, însă doar atât timp cât sunt îndeplinite anumite condiţii, una dintre acestea fiind existenţa unor motive obiective şi concordante care să conducă către concluzia existenţei faptei anti-concurenţiale (pct. 37, 40). Astfel, CJUE arată că deşi simpla transmitere a mesajului nu poate conduce către presupunerea participării la fapta anti-concurenţială, prezumţia unei fapte anticoncurenţiale poate fi utilizată dacă acest element (transmiterea mesajului) se coroborează cu alte elemente "obiective şi concordante" (pct. 40).

Cum în cauză nu au fost identificate astfel de elemente, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a extins norma juridică incidentă dincolo de ipotezele la care aceasta se aplică, aşa încât este dat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Reţinând astfel ca fiind întemeiate criticile privind existenţa faptei anticoncurenţiale, Înalta Curte nu va mai analiza criticile şi apărările referitoare la individualizarea sancţiunii dispuse prin decizia atacată, un atare demers fiind de prisos în circumstanţele actualele.

În ceea ce priveşte apărările formulate de intimatul-pârât Consiliul Concurenţei cu privire la aceste aspecte, se constată că prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de recurs acesta a prezentat, în esenţă, apărările de fond formulate în faţa primei instanţe, cărora Înalta Curte le-a răspuns, implicit, în procesul de examinare a criticilor formulate de recurenta-reclamantă.

Pentru argumentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursul şi, rejudecând, va admite acţiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 1163 din 26 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite în parte contestaţia formulată de reclamanta A..

Anulează Decizia nr. 76/20.12.2017 emisă de pârâtul Consiliul Concurenţei în ceea ce o priveşte pe reclamanta A..

Menţine dispoziţia din sentinţă referitoare la soluţionarea cererii de suspendare a executării deciziei.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 21 octombrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.