Extraordinary challenge for annulment inadmissible for alleging misinterpretation of legal mandate rather than material error

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii. Sentinţa primei instanţe.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, dosar disjuns din nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Secretarul General al Senatului României, Biroul Permanent al Senatului şi Senatul României, anularea Ordinul nr. 544/21.07.2017 al Secretarului General al Senatului, fundamentat pe dispoziţiile art. 3 alin. (5) din Normele Metodologice pentru acordarea îndemnizaţiei pentru limita de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi senatorilor.

Prin sentinţa civilă nr. 45 din 7 martie 2018, Curtea a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Biroul Permanent al Senatului României, invocată de pârâtul Senatul României.

A admis cererea de chemare în judecată, a anulat Ordinul nr. 544/21.07.2017 emis de Senatul României şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în contravaloarea taxei judiciare de timbru.

2. Recursul formulat împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Senatul României a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de pct. 4 al art. 488 alin. (1), a arătat recurentul-pârât că instanţa competentă teritorial ar fi fost Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în raport cu art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 96 pct. 1 C. proc. civ.

Referitor la pct. 6 şi pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., a apreciat recurentul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Biroul permanent al Senatului nu are statutul de autoritate publică cerut de Legea contenciosului administrativ şi, ca atare, nu poate sta în litigiul dedus judecăţii.

Sub aspectul inadmisibilităţii, acţiunea reclamantului este inadmisibilă sub aspectul solicitării ca instanţa să analizeze şi să dispună anularea art. 3 alin. (5) din Normele metodologice privind acordarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă în baza Legii nr. 96/2006, republicată, întrucât excedează competenţei generale a instanţelor judecătoreşti. Astfel, Hotărârea Parlamentului României nr. 1/2016 nu întruneşte condiţiile legale pentru a fi considerată act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei, conform art. 1 alin. (2) din Normele metodologice privind acordarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor, coroborat cu art. 3 alin. (5) din Norme, în situaţia în care intimatul-reclamant este beneficiar al pensiei de serviciu în temeiul Legii nr. 7/2016, nu mai poate solicita indemnizaţie pentru limită de vârstă, întrucât perioada în care a exercitat mandatul de deputat şi senator a fost luată în considerare la calculul stagiului de cotizare în structurile Parlamentului pentru stabilirea pensiei de serviciu în temeiul Legii nr. 7/2006.

3. Apărările formulate de intimatul-reclamant A.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului, pe motiv că recursul nu este formulat de Preşedintele Senatului, ci de către Secretarul General al Senatului, care nu a depus mandat de reprezentare valabil. Recursul a fost semnat de Secretarul General al Senatului României, de Directorul General şi de Şeful servicului juridic fără mandat de reprezentare.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4. Decizia instanţei de recurs

Prin Decizia nr. 3619 din 26 iunie 2019, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant A..

A admis recursul formulat de Senatul României împotriva sentinţei civile nr. 45 din 7 martie 2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În esenţă, instanţa de recurs a apreciat că, deşi prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii şi a anulat Ordinul nr. 544/21.07.2017 al Secretarului General al Senatului, analiza actului administrativ nu s-a fundamentat pe aspecte de fond, ci s-a axat pe vicii de formă.

Astfel, prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire la fondul cauzei, cu ocazia rejudecării urmând a avea în vedere toate criticile şi apărările formulate în cauză.

5. Contestaţia în anulare exercitată în cauză

Împotriva Deciziei nr. 3619 din 26 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, intimatul-reclamant A. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., solicitând admiterea contestaţiei în anulare şi, în consecinţă, constatarea nulităţii recursului, pentru că nu este semnat, nici ştampilat şi nici formulat de reprezentantul legal al Senatului României, respectiv Preşedintele Senatului României, de la dosar lipsind delegarea altor persoane pentru reprezentarea acestuia.

A arătat contestatorul că Senatul României prin Preşedintele Senatului, reprezentantul său legal, nu a semnat, nu a formulat nicio cale de atac şi nu a depus nicio cerere în cauză. Semnarea fără mandat legal, formularea de recurs fără mandat legal în numele Senatului României de către funcţionarul public parlamentar, secretar general al Senatului, constituie o substituire de autoritate a Preşedintelui Senatului şi o nelegalitate în sine.

Instanţa de recurs nu a examinat cererea de recurs sub acest aspect, pentru că examinarea cererii de recurs obliga instanţa să observe că recursul nu a fost declarat şi promovat legal în numele Senatului României de către Preşedintele Senatului României, reprezentantul său legal.

În cursul judecăţii recursului, a invocat prin întâmpinare şi pe cale de apărare nulitatea recursului care este promovat, semnat şi ştampilat de Secretarul General al Senatului României fără mandat legale de reprezentare a Preşedintelui Senatului, contrar art. 38 alin. (1) lit. f) al Regulamentului Senatului şi contrar normei de reprezentare a persoanei juridice.

De asemenea, a mai invocat neformularea unui recurs în termen de către persoana fizică, Secretarul General al Senatului României, funcţionar public parlamentar al cărui act administrativ personal, Ordinul nr. 544/21.07.2017, a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 47 din 7 martie 2018 a Curţii de Apel Braşov, sentinţa rămânând astfel definitivă şi opozabilă exclusiv faţă de emitent, Secretarul General al Senatului României.

Excepţiile invocate au fost reţinute de Înalta Curte şi au fost unite cu fondul, dar nu au fost judecate, ceea ce constituie o omisiune, dând posibilitatea formulării şi unei revizuiri.

A susţinut contestatorul că neobservarea de către instanţă a ştampilei Secretarului General al Senatului României şi a semnăturii sale, nelegal în numele Senatului României şi fără mandat de la Preşedintele Senatului, constituie o greşeală materială în sensul prevăzut de dispoziţiile legale ce declanşează calea contestaţiei în anulare.

Omisiunea instanţei de a se pronunţa pe fondul excepţiilor invocate constituie temei de revizuire în baza art. 509 alin. (1) C. proc. civ. în cazul în care hotărârea evocă fondul sau se pronunţă pe fond.

Astfel, se impune admiterea contestaţiei în anulare.

6. Apărările formulate în cauză

Intimaţii Senatul României, Secretarul General al Senatului României şi Biroul Permanent al Senatului României au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Secretarului General al Senatului României, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Biroului Permanent al Senatului României şi admiterea excepţiei inadmisibilităţii contestaţiei în anulare.

Pe fond, au solicitat respingerea contestaţiei în anulare, ca neîntemeiată.

7. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

7.1. Înalta Curte, în prealabil, în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării contestaţiei în anulare, invocată de intimaţi prin întâmpinare, urmează a o respinge.

Potrivit art. 506 alin. (1) C. proc. civ.,

"Art. 506. - (1) Contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă."

Decizia ce face obiectul căii de atac a fost comunicată contestatorului la data de 11.03.2020, potrivit procesului-verbal de înmânare aflat la dosar de recurs. Termenul de 15 zile de la data comunicării hotărârii s-a împlinit la data de 27.03.2020, iar contestatorul a formulat contestaţia în anulare la data de 13.03.2020 (conform ştampilei aplicate pe plicul prin care a fost comunicată cererea, aflat la dosar), cu respectarea termenului prevăzut de lege.

7.2. Examinând contestaţia în anulare, în raport cu decizia atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este inadmisibilă calea de atac astfel cum a fost formulată, pentru considerentele ce urmează.

7.2.1. Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere înseşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. invocat de contestator, care reglementează contestaţia în anulare specială,

"Art. 503 - (...)

(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când:

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

(...)."

Înalta Curte reţine că prin eroare materială se înţelege orice eroare materială evidentă pe care o săvârşeşte instanţa, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului şi care este determinantă pentru soluţia pronunţată.

Deci, pentru a putea se reţine admisibilitatea unei contestaţii în anulare îndreptată împotriva unei decizii pronunţate de o instanţă de recurs, este necesar ca eroarea materială invocată de o parte să privească greşeli comise prin confundarea unor date esenţiale ale cauzei, a unor aspecte formale ale judecăţii în recurs, pentru verificarea cărora să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor.

Greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare, trebuie să fie greşeli de fapt care să fie determinante pentru soluţia din recurs, şi nu greşeli de judecată, de soluţionare a unor excepţii procesuale, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale.

7.2.2. În cauză, niciuna dintre susţinerile contestatorului nu se poate circumscrie noţiunii de eroare materială, în sensul prevăzut de articolul precitat.

Critica formulată de contestator se referă, în esenţă, la greşita soluţionare a excepţiei nulităţii recursului, care, în opina sa, ar fi fost promovat, semnat şi ştampilat de Secretarul General al Senatului României fără mandat legal de reprezentare a Preşedintelui Senatului.

Însă, contrar alegaţiilor sale, nu se poate vorbi despre vreo eroare materială în soluţionarea excepţiei nulităţii recursului.

Susţinerile sale nu reprezintă altceva decât o repunere în discuţie a excepţiei nulităţii recursului, astfel cum a fost invocată prin întâmpinarea formulată faţă de recursul pârâtului Senatul României, şi o încercare de a schimba soluţia instanţei de recurs, care a respins excepţia nulităţii recursului sub aspectul menţionat.

Or, reţine Înalta Curte că modalitatea în care instanţa de control judiciar a procedat şi a înţeles să soluţioneze excepţia nulităţii recursului nu se încadrează în noţiunea de eroare materială, în sensul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Astfel, nu poate fi primită contestaţia în anulare astfel cum a fost formulată de contestatorul A., pe motiv că Secretarul General al Senatului României nu ar fi avut mandat de la Preşedintele Senatului, pentru că eventuala soluţionare greşită a excepţiei nulităţii recursului ar echivala cu o greşeală de judecată, şi nu cu o eroare materială în sensul contestaţiei în anulare speciale prevăzute la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Sub acest aspect, este demn de subliniat, că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei.

Contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui apel-recurs deghizat, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat permanent că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (Cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referitor la introducerea căilor de recurs extraordinare (Cauza Sebastian Taub împotriva României, Hotărârea din 12 octombrie 2006), a mai reţinut că "(...) instanţele superioare nu trebuie să-şi folosească puterea de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanţiale şi imperioase (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).".

Fiind o cale de retractare, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, nefiind admisibilă repunerea în discuţie a unor probleme de drept si de fapt ce au fost solutionate de instanţa de recurs.

Susţinerile contestatorului, referitoare la omisiunea instanţei de recurs de a analiza argumentele sale, caz care ar da posibilitatea formulării unei cereri de revizuire, excedează analizei prezentei instanţe în această cale de atac.

7.3. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru aceste considerente, întrucât aspectele deduse judecăţii prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac nu se circumscriu dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare.

Respinge contestaţia în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 3619 din 26 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 21 octombrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.