Long-term residence termination after 12-month absence: statutory exceptions strictly construed to exclude judicial travel bans

Asupra cauzei de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 31.01.2018 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia pentru Imigrări a Municipiului Bucureşti solicitând instanţei anularea deciziei reprezentantului legal al intimatei de a-i prelungi dreptul de şedere pe termen lung pe teritoriul României, înregistrată sub, prin care solicită ca prin hotărârea judecătoreasca ce se va pronunţa să se dispună:

- anularea Deciziei nr. x din data de 15.01.2018;

- obligarea intimatei de a-i elibera permisul de şedere prin care i se prelungeşte dreptul de şedere permanenta pe teritoriul Statului Român.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 1463 din 27 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia pentru Imigrări a Municipiului Bucureşti.

A anulat Decizia nr. x/15.01.2018 emisă de Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia pentru Imigrări a Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâtul să soluţioneze cererea reclamantului de eliberare a unui nou permis de şedere pe termen lung.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 1463 din 27 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia pentru Imigrări a Municipiului Bucureşti prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecând cauza să se respingă acţiunea ca neîntemeiată.

În drept, recurentul-pârât a invocat critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, după cum urmează:

Curtea de apel a reţinut că dispoziţiile art. 70, alin. (3), lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002 instituie o prezumţie legală în sensul că în situaţia absenţei de pe teritoriul României pentru o perioadă mai mare de 12 luni consecutive, se consideră că cetăţeanul străin, titular al dreptului de şedere pe termen lung se desistează, pierde legătura cu statul gazdă, legătură ce i-a permis să dobândească acest drept. S-a considerat că "prezumţia este una simplă, ce poate fi răsturnată prin administrarea de probe contrare, iar în cazul de faţă reclamantul a dovedit că absenţa sa s-a datorat unor cauze obiective, respectiv unei interdicţii judecătoreşti care l-a împiedicat să revină în România. În aceste condiţii, nu poate opera prezumţia pierderii legăturii cu statul român, situaţia reclamantului fiind rezultatul unor împrejurări mai presus de voinţa sa şi nu a unei conduite care să reflecte o desistare".

Recurentul consideră că este eronată această interpretare a normelor legale incidente în cauză, deoarece astfel se adăugă la lege.

Potrivit regulii de interpretare logică conform căreia excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, reclamantul nu se poate prevala de ipotezele prevăzute de art. 70 alin. (3) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002, situaţia sa nefiind una care să se constituie într-o excepţie reglementată şi care să justifice absenţa de pe teritoriul statului român pentru o perioadă mai mare de 12 luni consecutive.

Dreptul de şedere pe termen lung nu este un drept absolut, acesta putând fi acordat unui străin doar dacă se constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, iar cerinţele stabilite de legiuitor prin Capitolul IV, Secţiunea a 2-a din O.U.G. nr. 194/2002 sunt justificate prin prisma faptului că obţinerea acestui drept este o etapă importantă, ultima înainte ca străinul să aibă posibilitatea să solicite acordarea cetăţeniei române.

Dispoziţiile art. 70 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 prevăd în mod expres situaţiile în care un cetăţean străin nu pierde dreptul de şedere pe terme lung, printre care, la lit. c) arată că, dreptul de şedere pe termen lung încetează în cazul absenţei de pe teritoriul statului român pentru o perioadă mai mare de 12 luni consecutive, cu excepţia situaţiei în care, în această perioadă, străinul a beneficiat de un drept de şedere temporară într-un stat membru al Uniunii Europene sau în care titularul dreptului de şedere pe termen lung este minor, iar unul dintre părinţi este cetăţean român sau titular al unui drept de şedere pe teritoriul României.

Astfel, susţinerile reclamantului formulate prin cererea de chemare în judecată, care au fost reţinute ca întemeiate de instanţa de fond, nu sunt de natură a dovedi netemeinicia ori nelegalitatea deciziei contestate.

În speţă, urmare a analizării situaţiei cetăţeanului străin, s-a constatat faptul că a absentat de pe teritoriul României pentru o perioadă de peste 12 luni, situaţia sa (pretins justificată prin "interzicerea călătoriilor în afara teritoriului Libanului") nefiind una care să atragă incidenţa prevederilor care se constituie în excepţii de la motivul de încetare a dreptului de şedere prezentat la art. 70, alin. (3), lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002.

Apreciază că a fost realizată o interpretare greşită a normelor de drept material şi prin aceea că instanţa a considerat că, în cauză, în contextul în care interdicţia de părăsire a teritoriului statului libanez a intervenit în cadrul unui dosar în care urmau a fi reglementate relaţiile de familie ale reclamantului, măsura de încetare a dreptului de şedere apare ca fiind "disproporţionată şi nenecesară", neputându-se admite rezolvarea unor aspecte ce privesc viaţa privată a cetăţeanului străin altfel decât prin pierderea drepturilor dobândite în statul gazdă.

Susţine că şi aceste considerente sunt neîntemeiate în raport de prevederile art. 9 alin. (1) lit. c) din Directiva 2003/109/CE privind statutul resortisanţilor ţărilor terţe care sunt rezidenţi pe termen lung, potrivit cărora "rezidentul pe termen lung îşi pierde dreptul la statutul de rezident pe termen lung în cazul unei absenţe de pe teritoriul Comunităţii timp de 12 luni consecutive". De această prevedere s-a ţinut cont în momentul transpunerii acestei directive în legislaţia naţională, rezultând în mod firesc (din respectarea dreptului european şi a rangului acestuia în raport cu dreptul naţional) excepţii de care se poate prevala, respectiv situaţii care îi pot profita cetăţeanului străin care a absentat de pe teritoriul statului român pentru o perioadă mai mare de 12 luni consecutive. Astfel, având în vedere faptul că reclamantul nu este minor şi nici nu a beneficiat, pe perioada absenţei, de un drept de şedere temporară într-un stat membru al Uniunii Europene, situaţia sa nu are corespondent în lege, neconstituindu-se într-o excepţie care să justifice perioada de absenţă de pe teritoriul statului român pentru o perioadă mai mare de 12 luni consecutive.

Arată faptul că, potrivit art. 70 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002: "În situaţia în care, la încetarea dreptului de şedere pe termen lung în cazurile prevăzute la alin. (3) lit. b) - d), străinul se găseşte pe teritoriul României, în termen de 30 de zile de la data comunicării, acesta poate solicita eliberarea unui permis de şedere temporară pentru scopurile şi în condiţiile prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă."

Reclamantul a formulat o solicitare în acest sens, acesta fiind în prezent titularul unui permis de şedere temporară în scop de angajare valabil până la data de 29.01.2019. Astfel, încetarea dreptului de şedere pe termen lung ca urmare a unei absenţe îndelungate de pe teritoriul României nu are niciun efect în sensul restrângerii dreptului reclamantului de a solicita acordarea unui drept de şedere temporară pe teritoriul României, aspect ce a fost comunicat cetăţeanului străin şi în cuprinsul adresei prin intermediul căreia i-a fost adusă la cunoştinţă încetarea dreptului de şedere pe termen lung. Tot în sprijinul cetăţeanului străin aflat în această situaţie vin şi prevederile art. 70 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, care permit dobândirea unui nou drept de şedere pe termen lung după o nouă şedere continuă pe teritoriul României de cel puţin 12 luni, prevedere ce vine să asigure o procedură simplificată pentru redobândirea statutului de rezident pe termen lung (transpunere a prevederilor Directivei 2003/109/CE).

Astfel, instanţa este chemată să analizeze legalitatea şi nu oportunitatea actului emis, în raport de temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii lui, deci să verifice dacă actul emis corespunde cu litera şi scopul legii.

În drept îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 483 şi următoarele din C. proc. civ., Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, O.U.G. nr. 194/2002 - privind regimul străinilor în România.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 08 noiembrie 2018, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca temeinică şi legală pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 70 alin. (3) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002 dreptul de şedere pe termen lung încetează în cazul absenţei de pe teritoriul statului român pentru o perioadă mai mare de 12 luni consecutive, cu excepţia situaţiei în care, în această perioadă, străinul a beneficiat de un drept de şedere temporară într-un stat membru al Uniunii Europene.

Contrar susţinerilor recurentei pârâte, intimatul reclamant artă că dispoziţiile legale anterior prezentate creează o prezumţie legală simplă, ce poate fi răsturnată prin administrarea de probe contrare, iar în cauză, prin înscrisurile depuse la dosar, a probat faptul că absenţa sa de pe teritoriul statului român s-a datorat unor împrejurări mai presus de voinţa sa, fiind împiedicat să părăsească ţara natală din cauza reglementării relaţiilor de familie.

Instanţa de fond în mod corect a apreciat că această circumstanţă de fapt nu poate fi interpretată ca o manifestare liberă de voinţă, ce poate reflecta o desistare.

Intimatul reclamant arată, contrar susţinerilor recurentei şi faptul că dreptul de şedere pe termen lung este un drept absolut, respectiv un drept civil nepatrimonial stabilit între titularul dreptului, persoană determinată, ca subiect activ şi toate celelalte persoane ca subiecte pasive nedeterminate.

Argumentează şi faptul că măsura de încetare a dreptului de şedere pe termen lung nu intervine prin efectul legii, nu este dispusă de drept, ceea ce întăreşte opinia că în materie legiuitorul instituie o prezumţie simplă, împotriva căreia se poate ace dovada contrară.

În drept invocă dispoziţiile art. 205 C. proc. civ.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la dosarul cauzei la data de 27 noiembrie 2018 recurentul pârât, solicită respingerea argumentele expuse de intimatul reclamant în cuprinsul întâmpinării reiterând în esenţă susţinerile din cererea de recurs cu privire la interpretarea şi aplicarea normei de drept material incidentă în speţă, arătând şi că, dreptul de şedere pe termen lung poate fi acordat unui străin doar dacă se constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, iar cerinţele stabilite de legiuitor prin Capitolul IV, Secţiunea a 2-a din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare O.U.G. nr. 194/2002), sunt pe deplin justificate prin prisma faptului că obţinerea acestui drept este o etapă importantă, ultima înainte ca străinul să aibă posibilitatea să solicite acordarea cetăţeniei române.

În drept invocă dispoziţiile art. 201 alin. (2) din C. proc. civ., O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este fondat, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Secţiunea a 2-a din Cap. IV al O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intitulată "Acordarea dreptului de şedere pe termen lung", reglementează acest drept, condiţiile de fond pentru acordare şi procedura de urmat în acest sens, efectele sale, dar şi situaţiile în care acest drept încetează.

Astfel, la art. 70 alin. (3) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002 se arată că, dreptul de şedere pe termen lung încetează în cazul absenţei de pe teritoriul statului român pentru o perioadă mai mare de 12 luni consecutive, cu excepţia situaţiei în care, în această perioadă, străinul a beneficiat de un drept de şedere temporară într-un stat membru al Uniunii Europene sau în care titularul dreptului de şedere pe termen lung este minor, iar unul dintre părinţi este cetăţean român sau titular al unui drept de şedere pe teritoriul României.

În vederea unei corecte interpretări şi aplicări a dispoziţiei legale anterior expuse trebuie avut în vedere că aceasta, în forma sa incidentă în cauză, transpune în dreptul intern reglementarea europeană în materie, respectiv Directiva 2003/109/CE a Consiliului Uniunii Europene din 25 noiembrie 2003, privind statutul resortisanţilor ţărilor terţe care sunt rezidenţi pe termen lung.

Astfel în preambulul său Directiva 2003/109/CE arată că aceasta are ca fundament Tratatul de instituire a Comunităţii Europene care prevede, pe de o parte, adoptarea unor măsuri care să asigure libera circulaţie a persoanelor, însoţită însă de măsuri privind controlul la frontierele externe, azilul şi imigraţia (paragraful 1).

În preambul Directiva mai arată că a fost adoptată cu respectarea drepturile fundamentale şi principiilor recunoscute în special de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (paragraful 3) iar în paragraful 4 din preambul se arată că scopul său este "integrarea resortisanţilor ţărilor terţe care s-au stabilit pentru o perioadă lungă în statele membre" ceea ce "reprezintă un element cheie în promovarea coeziunii economice şi sociale, obiectiv fundamental al Comunităţii, prevăzut de tratat".

Paragraful 6 din preambul statuează criteriul principal în dobândirea statutului de rezident pe termen lung care "trebuie să fie durata şederii pe teritoriul unui stat membru". În acelaşi paragraf se arată că "şederea respectivă trebuie să fi fost legală şi neîntreruptă pentru a putea dovedi stabilirea persoanei respective în ţara în cauză" recunoscându-se că este necesară şi o anumită flexibilitate pentru a se putea ţine seama de circumstanţele care pot determina o persoană să părăsească temporar teritoriul respectiv.

În paragraful 24 din preambulul Directivei se reafirmă supremaţia dreptului Uniunii Europene în materie arătându-se că "obiectivele acţiunii preconizate, adică stabilirea condiţiilor de acordare şi retragere a statutului de rezident pe termen lung, precum şi a drepturilor aferente şi stabilirea condiţiilor de exercitare a dreptului de şedere în celelalte state membre de către rezidenţi pe termen lung, nu pot fi realizate în mod corespunzător de statele membre dar, ţinând seama de dimensiunile şi efectele acţiunii, pot fi realizate mai bine la nivel comunitar".

În art. 9 din Directivă intitulat "Retragerea sau pierderea statutului" la alin. (1) lit. c) se prevede că, rezidentul pe termen lung îşi pierde dreptul la statutul de rezident pe termen lung în cazul absenţei de pe teritoriul Comunităţii timp de 12 luni consecutive iar la alin. (2) se arată că: "Prin derogare de la alin. (1) litera (c), statele membre pot prevedea că părăsirea teritoriului Comunităţii pentru mai mult de douăsprezece luni, pentru motive speciale sau excepţionale, nu duce la pierderea sau retragerea statutului.

Prin urmare, Directiva 2003/109/CE instituie regula potrivit căreia statutul de rezident pe termen lung se pierde în cazul absenţei de pe teritoriul Comunităţii timp de 12 luni consecutive, lăsând statelor membre dreptul de a prevedea în legislaţia naţională acele motive speciale sau excepţionale, pentru care părăsirea teritoriului Comunităţii pentru mai mult de douăsprezece luni nu duce la pierderea sau retragerea statutului de rezident pe termen lung.

Transpunând Directiva 2003/109/CE în dreptul intern, România, prin art. 70 alin. (3) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002, a reglementat două situaţii de excepţie de la regula potrivit căreia dreptul de şedere pe termen lung încetează în cazul absenţei de pe teritoriul statului român pentru o perioadă mai mare de 12 luni consecutive, respectiv situaţia în care, în această perioadă, străinul a beneficiat de un drept de şedere temporară într-un stat membru al Uniunii Europene precum şi situaţia în care titularul dreptului de şedere pe termen lung este minor, iar unul dintre părinţi este cetăţean român sau titular al unui drept de şedere pe teritoriul României.

Având în vedere legislaţia incidentă în cauză, aşa cum a fost anterior expusă, Înalta Curte reţine, contrar celor avute în vedere de prima instanţă, că art. 70 alin. (3) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002 statuează o prezumţie legală privind pierderea de către resortisantul unei ţări terţe a statutului de rezident pe termen lung într-un stat din cadrul Uniunii Europene prin neexcercitarea acestui drept pentru o perioadă mai mare de 12 luni consecutive.

Este adevărat că această prezumţie legală nu este una absolută, deoarece împotriva sa se poate face dovada contrară, aşa cum se statuează chiar prin excepţiile instituite de normă, însă această dovadă trebuie făcută relativ la ipotezele de excepţie reglementate, deoarece aplicarea unei prezumţii legale şi a situaţiilor de excepţie reglementate de la aceasta nu poate fi extinsă prin analogie.

În speţa dedusă judecăţii niciuna din aceste două situaţii de excepţie nu a fost susţinută şi nu se regăseşte, situaţia de fapt invocată de reclamant şi reţinută de instanţa de fond ca relevantă neconstituind o excepţie reglementată de la prezumţia legală analizată.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

În consecinţă, având în vedere considerentele anterior expuse precum şi dispoziţiile art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) teza I din Legea 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, va casa în tot sentinţa recurată şi, rejudecând cauza, va respinge acţiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări împotriva Sentinţei civile nr. 1463 din 27 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în tot sentinţa recurată, şi rejudecând cauza, respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2019.

GGC - NN