Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 3123/2019 AI generated

Concession fee restitution: indivisibility of judicial confession precludes partial recognition of paid and unpaid debts

Case Number Decizia nr. 3123/2019
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Romania (High Court of Cassation and Justice) admitted the appeal filed by the defendant state land agency, partially set aside the appellate court's judgment, and reversed the outcome to dismiss the plaintiff's claim as having no object, while maintaining the first-instance order regarding litigation costs. The dispute concerned the restitution of a concession fee (approx. 535,000 RON) paid for agricultural land, which the plaintiff argued was undue due to a significant reduction in the leased surface area. The decisive legal issue was the proper application of the doctrine of judicial confession (confessio) under Art. 349 alin. (2) of the Civil Procedure Code; the court held that the lower instance erred by dividing the defendant's integrated admission of debt and subsequent full payment, which must be treated as an indivisible whole. Consequently, the court determined that the plaintiff's claim was extinguished by the full settlement of the debt during the proceedings, rendering the action moot, and upheld the award of litigation costs against the defendant based on the principle of delictual liability for the initial non-payment that necessitated the lawsuit.

Legislator headnote

AI generated

art. 483 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 425 lit. b) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 454 C. proc. civ, art. 453 C. proc. civ; Concession fee restitution: indivisibility of judicial confession precludes partial recognition of paid and unpaid debts: The dispute concerned the restitution of a concession fee (approx. 535,000 RON) paid for agricultural land, which the plaintiff argued was undue due to a significant reduction in the leased surface area. The decisive legal issue was the proper application of the doctrine of judicial confession (confessio) under Art. 349 alin. (2) of the Civil Procedure Code; the court held that the lower instance erred by dividing the defendant's integrated admission of debt and subsequent full payment, which must be treated as an indivisible whole. Consequently, the court determined that the plaintiff's claim was extinguished by the full settlement of the debt during the proceedings, rendering the action moot, and upheld the award of litigation costs against the defendant based on the principle of delictual liability for the initial non-payment that necessitated the lawsuit.

Keywords

AI generated
concession payment of fee interpretation of a judgment settlement of dispute partial claim action for debt recognition

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

Main ground for the verdict, providing the court's power to set aside and re-judge the case in administrative litigation.

art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Procedural rule applied in the dispositive regarding the handling of the appeal and the re-judgment of the case.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 28.05.2015, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta societatea A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Domeniilor Statului, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 535.631,59 RON încasată de aceasta cu titlu de redevenţă, nedatorată întrucât nu a mai deţinut spre exploatare terenurile concesionate.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 2352 din 5 iulie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 31.936,03 RON, reprezentând redevenţa datorată la data de 01.01.2015.

A respins acţiunea pentru suma de 503.695,56 RON, reprezentând diferenţa dintre suma solicitată prin cererea de chemare în judecată şi suma de 31.936,03 RON, ca rămasă fără obiect.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 12.961 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâta Agenţia Domeniilor Statului a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a hotărârii recurate, cu consecinţa respingerii în tot a acţiunii reclamantei.

În motivarea opţiunii sale procesuale recurenta-pârâtă a susţinut următoarele:

În ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se arată că reclamanta la al doilea termen de judecată, acordat de instanţă pentru rezolvarea pe cale amiabilă a litigiului, pârâta a făcut dovada că a achitat suma de 737.490,02 RON, din care 705.553,99 RON a fost achitată în contul personal al societăţii reclamante, iar restul sumei, în cuantum de 31.957 RON a fost achitată în baza O.U.G. nr. 64/2012 în contul deschis pe numele societăţii reclamante la A.N.A.F., precizând faptul că începând cu anul 2012 Agenţia Domeniilor Statului nu mai încasează redevenţa.

Reclamanta pretinde că în acest mod a demonstrat stingerea integrală a litigiului pe cale amiabilă, însă în considerentele sentinţei recurate nu se face în nici un fel referire la susţinerile pârâtei prin care face dovada achitării către reclamantă şi a sumei de 31.957 RON, ceea ce echivalează cu o nemotivare.

Procedând în felul arătat, prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 425 lit. b) C. proc. civ. care prevăd obligativitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele care s-au înlăturat cererile părţilor, făcând practic imposibil de realizat misiunea instanţei de recurs de a controla hotărârea atacată.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se menţionează că, pârâta a susţinut şi demonstrat că a procedat la achitarea întregii sume solicitate de reclamantă, litigiul fiind stins pe cale amiabilă, însă instanţa de fond a procedat la dezlegarea pricinii prin aplicarea greşită a normelor de drept material.

Având în vedere aspectele menţionate, că urmare a plăţilor făcute, societatea reclamantă nu mai figurează în evidenţele ADS cu credit ce ar putea fi restituit, ci înregistrează un debit în valoarea de 18.906,01 RON, aspect recunoscut de aceasta prin Adresa nr. x/02.02.2017, în mod nelegal a fost obligata la plata sumei de 31.957,48 RON, deja plătită de pârâtă.

Menţinerea hotărârii în această formă, ar presupune excluderea din fişa de calcul a sumei încasate şi virate la ANAF, iar societatea reclamantă ar figura atât în evidenţele ADS cât şi în evidenţele ANAF cu această sumă ca şi debit ce s-ar adăuga la debitul curent.

Referitor la cheltuielile de judecată, recurenta susţine că instanţa de fond nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 454 C. proc. civ., întrucât pârâta a susţinut şi demonstrat că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru stingerea amiabilă a litigiului dedus judecăţii, astfel că în mod nelegal a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.961 RON, cuantum care nu respectă nici dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., referitoare la proporţionalitatea cheltuielilor de judecată cu cuantumul pretenţiilor admise, atunci când acţiunea a fost admisă în parte.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare intimata-reclamantă societatea A. S.A. a solicitat respingerea recursului pârâtei, apreciind că hotărârea instanţei de fond este legală, fiind motivată şi dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este fondat potrivit argumentelor care vor fi expuse în continuare.

2.1.1. Criticile formulate de recurenta-pârâtă subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, inclusiv condiţiile de angajare a răspunderii contractuale ale pârâtei în contextul faptic dat.

Împrejurarea că instanţa de fond nu a dat valenţele legale dorite de pârâtă împrejurării că şi suma de 31.957 RON a fost achitată în contul reclamantei deschis la ANAF, operaţiune juridică dovedită cu actele de la dosar, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii atacate sub acest aspect, ci cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile, motiv de nelegalitate care va fi analizat în cele ce urmează.

2.1.2. Referitor la susţinerile recurentei subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că sunt în parte întemeiate.

Reclamanta a învestit instanţa de fond cu o cerere în pretenţii, prin care s-a solicitat restituirea sumei de 535.631,59 RON, încasată de pârâta Agenţia Domeniilor Statului cu titlu de redevenţă nedatorată, întrucât suprafeţele de teren arendate prin Contractul de concesiune nr. x/21.02.2002 s-au diminuat considerabil, urmare a aplicării legislaţiei în materia fondului funciar, pârâta continuând să pretindă şi să încaseze redevenţa pentru suprafaţa iniţial concesionată, deşi avea obligaţia de a încheia acte adiţionale cu reclamanta prin care să se diminueze corespunzător suprafaţa concesionată, precum şi redevenţa aferentă.

În susţinerea pretenţiilor proprii, reclamanta s-a prevalat în apărare numai de contractul de concesiune anterior menţionat cu actele adiţionale corespunzătoare, care atestă concesionarea către reclamantă pentru o perioadă de 49 de ani, a suprafeţei de teren de teren de 1.121 ha, din care arabil 1.120,67 ha teren proprietate publică a statului situat pe raza-localităţii Vadeni, judeţul Brăila, pentru a cărui exploatare avea obligaţia să achite pârâtei o redevenţă stabilită prin acordul părţilor prin contract.

Acest contract este legal încheiat şi are putere de lege între părţile contractante, astfel că pretenţiile reclamantei erau neîntemeiate, chiar în condiţiile în care pârâta nu a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată a reclamantei, întrucât la nivel probator se putea stabili doar că a fost concesionată suprafaţa înscrisă în contract pentru care se datora redevenţa corespunzătoare, în mare parte solicitată restituirii, iar susţinerile reclamantei referitoare la diminuarea considerabilă a suprafeţei de teren concesionată nu erau dovedite de nici un mijloc de probă.

În aceste împrejurări, la baza silogismului instanţei de fond, în urma căruia a fost admisă în parte acţiunea pentru suma de 31.957 RON, restul sumei fiind apreciată ca achitată în cursul procesului, stă în exclusivitate poziţia procesuală a pârâtei care a achiesat la pretenţiile reclamantei, mărturisind justeţea acestora, care a depus înscrisuri care atestă plata integrală a sumelor pretinse.

Or, înscrisurile de care s-a prevalat pârâta în faţa instanţei de fond, constituie o recunoaştere integrală a pretenţiilor reclamantei, chiar şi a actualizării sumei făcute în timpul procesului cu stornarea sumelor nepretinse şi diferenţelor de curs valutar privind preţul grâului la Bursa de la Londra, situaţie în care pretenţiile iniţiale au ajuns la suma de 737.490,48 RON. Pe de altă parte, poziţia pârâtei, cât şi înscrisurile depuse demonstrează că sumele pretinse au fost achitate în întregime de pârâtă în contul personal al reclamantei sau în contul acesteia de la ANAF, aspect reţinut de instanţa de fond.

Prin urmare, pretenţiile reclamantei au fost admise în baza mărturisirii judiciare complexe a pârâtei, instanţa de fond luând în considerare numai faptul achitării sumei de 705.553,99 RON, divizând mărturisirea pârâtei pentru suma de 31.957 RON, pe care a considerat-o neachitată, contrar prescripţiilor art. 349 alin. (2) C. proc. civ. care statuează că mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile când cuprinde fapte distincte şi care nu au nici o legătură între ele.

Or, instanţa de judecată nu poate lua în considerare, cu ocazia soluţionării procesului în care mărturisirea a fost făcută, numai primul ei element (adică recunoaşterea faptului invocat de partea adversă) şi să-l ignore total sau parţial pe cel de-al doilea element (adică faptul posterior, la care face referire cel ce mărturiseşte), ci trebuie să adopte o poziţie unitară (identică) faţă de ambele elemente, privind mărturisirea ca pe un tot unitar, nescindabil, ce trebuie să fie luat în considerare în întregul său ori înlăturat în întregul său.

Aşa fiind, instanţa de fond era ţinută, de vreme ce a valorizat mărturisirea pârâtei, a considera că tot debitul a fost achitat, iar nu numai o parte a acestuia, astfel că, pe acest raţionament, instanţa de control judiciar consideră că cererea reclamantei rămăsese fără obiect în integralitatea ei.

Criticile reclamantei referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată sunt, în schimb, nefondate.

Pretenţiile reclamantei nu au fost satisfăcute pe cale amiabilă, aşa cum se susţine de pârâtă, ci în urma declanşării litigiului de către reclamantă, urmare a angajării serviciilor unui avocat.

Recunoaşterea pretenţiilor reclamantei ulterior declanşării litigiului, fiind pusă aşadar în întârziere prin cererea de chemare în judecată, precum şi plata acestora în aceleaşi circumstanţe temporale, nu demonstrează nelegalitatea acordării cheltuielilor de judecată.

La baza acordării acestora stă principiul răspunderii delictuale, iar circumstanţele cauzei, demonstrează îndeplinirea condiţiilor de atragere a acestei forme de răspundere, respectiv faptă ilicită, constând în neachitarea debitelor scadente anterior declanşării procesului, prejudiciu, reprezentând angajarea unor cheltuieli cu avocat şi taxă judiciară de timbru, care se răsfrâng fără temei în patrimoniul reclamantei, vinovăţie şi raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, întrucât au în vedere admiterea în parte a pretenţiilor, decurgând din faptul considerării ca nefondate a pretenţiilor respinse, iar nu ca rămase fără obiect, urmare a recunoaşterii şi achitării sumelor pretinse după declanşarea litigiului.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt şi de drept expuse, soluţia adoptată de judecătorul fondului este nelegală, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de Agenţia Domeniilor Statului va casa în parte sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge acţiunea reclamantă ca rămasă fără obiect. Vor fi menţinute dispoziţiile sentinţei recurate privind cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Agenţia Domeniilor Statului împotriva Sentinţei nr. 2352 din 5 iulie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea reclamantă S.C. A. S.A., ca rămasă fără obiect.

Menţine dispoziţiile sentinţei recurate privind cheltuielile de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 iunie 2019.

GGC - NN