Judicial review limited to administrative complaint decision in salary establishment disputes under Law 153/2017

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii. Hotărârea instanţei de fond.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 11.06.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, -anularea Ordinului nr. 1415/C/19.03.2019 emis de către pârât; -obligarea pârâtului la emiterea şi comunicarea unui nou ordin de salarizare, cu valorificarea vechimii în funcţie de peste 18 ani şi uzitarea coeficientului de 6,39 şi gradaţia 5, potrivit Legii nr. 153/2017, anexa nr. V cap. 1, respectiv O.U.G. nr. 114/2018, începând cu data de 01.01.2019; -obligarea pârâtului ca, începând cu data de 01.01.2019, să procedeze la stabilirea indemnizaţiei de încadrare brută lunară aflată în prezent în plată, calculată la nivelul maxim din cadrul sistemului de justiţie cu uzitarea inclusiv a sporului de 25% calculat la indemnizaţia de încadrare brută lunară, corespondent unei vechimi în funcţie de peste 18 ani; -obligarea pârâtului la stabilirea cuantumului sporului pentru condiţii deosebite precum şi a sporului pentru risc şi solicitare neuropsihică/confidenţialitate în procent fiecare de 15%, din indemnizaţia de încadrare brută lunară, începând cu data de 01.01.2019; -obligarea pârâtului la stabilirea drepturilor salariale începând cu data de 01.01.2019, potrivit art. 38 alin. (4) din Legea nr. 153/2017 în sensul acordării unei creşteri reprezentând 1/4 din diferenţa dintre indemnizaţia de încadrare prevăzută de lege pentru anul 2022 şi cea avută, stabilită şi plătită în luna decembrie 2018; -obligarea pârâtului la plata diferenţelor băneşti nete datorate, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, începând cu data naşterii dreptului material, 01.01.2019, şi până la data plăţii efective; -cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 330 din 29 mai 2020, Curtea a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei prin întâmpinare, şi a respins acţiunea reclamantului, ca inadmisibilă.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii introductive de instanţă, astfel cum a fost formulată.

A susţinut recurentul-reclamantă că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse la art. 11 alin. (1)-(2) şi art. 20 din Constituţie raportat la art. 1, art. 6 paragraf 1, art. 17, art. 46 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 22 alin. (6), art. 430 alin. (1)-(2) şi art. 431 C. proc. civ. şi art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi art. 15 din Constituţie.

Astfel, acţiunea a fost respinsă pe un motiv care nu are nicio relevanţă şi efect sub aspectul noului cadru legislativ imperativ al egalizării salarizării la nivel maxim, intrat în vigoare cu 09.04.2015, prin raportare la nivelul stabilit prin hotărâri judecătoreşti definitive pentru aceeaşi categorie profesională (în cauză, a asistenţilor judiciari), indiferent dacă persoanele în cauză nu dispun de asemenea hotărâri judecătoreşti.

În mod greşit instanţa de fond a apreciat că litigiul dedus judecăţii este de competenţa materială a completelor/instanţelor specializate în conflicte de muncă, în condiţiile în care, potrivit petitului dedus judecăţii, a solicitat şi solicită, în mod expres, anularea Ordinului nr. 1415/C/19.03.2019 emis de intimatul-pârât Ministerul Justiţiei, acesta fiind calificat în mod greşit şi lipsit de suport juridic de instanţă ca fiind un act de dreptul muncii.

Intimatul-pârât, ca urmare a realizării procedurii prealabile formulate în condiţiile de drept incidente, nu a emis şi nici nu a comunicat o hotărâre privind soluţionarea contestaţiei prealabile, ci numai un răspuns nr. x/24.04.2019, care nu realizează cerinţele, condiţiile şi rigorile necesare de conţinut şi formalism necesare şi corespondente unei hotărâri.

Astfel, nu a fost realizată de către intimatul-pârât condiţia imperativă cuprinsă în art. 7 alin. (2) anexa V din Legea nr. 153/2017, în sensul emiterii unei hotărâri de admitere sau respingere a plângerii prealabile, care să poată face obiectul unei cercetări şi aprecieri judecătoreşti de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, instanţă chemată să aprecieze legalitatea hotărârii intimatului-pârât.

În cauză, există situaţia evidentă a lipsei unei hotărâri, tocmai datorită atitudinii omisive a părţii litigante, atitudine care nu poate fi imputabilă şi nu trebuie să determine consecinţe juridice sub aspect dispozitiv, ca urmare a admiterii vădit neîntemeiate a inadmisibilităţii şi respingerii cererii de chemare în judecată.

În continuarea aserţiunilor sale, recurentul-reclamant a reiterat argumentele prezentate în cuprinsul acţiunii pentru care apreciază că se impune admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

3. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că recurentul a învestit instanţa cu o acţiune prin care a solicitat exclusiv anularea actului administrativ de stabilire a indemnizaţiei de încadrare.

4. Decizia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4.1. Reclamantul a învestit secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti cu o acţiune vizând anularea Ordinului nr. 1415/C/19.03.2019 emis de Ministerul Justiţiei, cu consecinţa obligării pârâtului la emiterea unui nou ordin prin care să-i recalculeze drepturile salariale.

Potrivit art. 7 alin. (1) şi (2) din Capitolul VIII-Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei, Anexa V cadrul Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în vigoare în perioada de referinţă, personalul nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, iar, împotriva hotărârilor emise în soluţionarea contestaţiilor, se poate face plângere în termen de 30 de zile de la comunicare la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Deci, potrivit textului legal, litigiul de faţă privind stabilirea drepturilor salariale impune o procedură specială, derogatorie de la dispoziţiile de drept comun din materia dreptului muncii, precum şi de la cele din materia contenciosului administrativ, în sensul că acţiunea de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti ar putea avea ca obiect verificarea legalităţii hotărârii emise în condiţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, respectiv hotărârea emisă de Ministerul Justiţiei în soluţionarea contestaţiei formulate de recurent împotriva ordinului menţionat.

4.2. În cauză, Ministerul Justiţiei, prin Hotărârea nr. 2/33785/2019/24.04.2019 (anexată cererii de chemare în judecată), a răspuns contestaţiei formulate de reclamant împotriva OMJ nr. 1415/C/19.03.2019, în sensul că solicitarea sa nu poate fi soluţionată favorabil.

După cum a constatat prima instanţă, şi după cum reiterează prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat şi solicită în mod expres anularea Ordinului nr. 1415/C/19.03.2019 şi nu a înţeles să supună controlului instanţei competente legalitatea hotărârii prin care i s-a răspuns contestaţiei formulate împotriva ordinului menţionat.

Prin urmare, în condiţiile în care controlul de legalitate al instanţei de contencios administrativ competente poate fi exercitat doar asupra hotărârii emise de organul prevăzut la alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 153/2017 în urma soluţionării contestaţiei formulate de personalul nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, în mod corect a fost respinsă, ca inadmisibilă, acţiunea recurentului-reclamant ce are ca obiect însuşi actul de stabilire a drepturilor salariale.

4.3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele arătate, sentinţa recurată fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 330 din 29 mai 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 21 octombrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.