Judicial admission interview questions: scope of CNCD contraventional jurisdiction over secondary legislation under O.G. 137/2000

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată. Procedura derulată

Prin acţiunea înregistrată, la data de 18.08.2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, anularea pct. 1, 4, 5, 6 din Hotărârea nr. 463/06.07.2016 emisă de pârât.

Prin sentinţa civilă nr. 3278 din 28 octombrie 2016, Curtea a admis acţiunea reclamantului şi a anulat pct. 1, 4, 5, 6 şi 7 din Hotărârea nr. 463/06.07.2016 emisă de pârât.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 126 din 17 ianuarie 2019, Înalta Curte a admis recursul formulat de CNCD, a casat hotărârea recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

1.2. Soluţia primei instanţe

În rejudecare după casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.04.2019.

Prin sentinţa civilă nr. 664 din 23 octombrie 2019, Curtea a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii şi a anulat pct. 1, 4, 5, 6 şi 7 din Hotărârea nr. 436/06.07.2016 emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, rejudecând cauza în fond, respingerea acţiunii.

În argumentarea recursului, recurentul pârât a arătat în esenţă, următoarele:

Instanţa de fond a reţinut, "1. Cu privire la prima critica de nelegalitate formulată de reclamant, Curtea reţine că, potrivit art. 20 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, "(1) Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei.

(2) Consiliul soluţionează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director prevăzut la art. 23 alin. (1).

(3) Prin cererea introdusă potrivit alin. (1). persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării".

A solicitat instanţei de control judiciar, ca, analizând cererea de chemare în judcată şi observând argumentele invocate de părţi, să reţină ca întemeiat recursul CNCD şi să-1 admită cu consecinţa menţinerii Hotărârii CNCD nr. 463/06.07.2016.

În continuare, a arătat că, actul administrativ-jurisdicţional, numit Hotărâre, a fost emis cu respectarea dispoziţiilor O.G. nr. 1.37/2000R şi acesta din urmă nu poate fi decât temeinic şi legal.

CNCD nu s-a pronunţat asupra situaţiei care decurge din reglementarea procedurii de evaluare a candidaţilor la proha interviului ce se susţine în cadrul concursului de admitere în magistratură, conform art. 22 din Hotărârea nr. 279/2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu modificările şi completările ulterioare.

CNCD a analizat dacă întrebările legate de ocupaţia starea civilă si studiile în afara celor juridice reprezintă sau nu discriminare conform prevederilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000R.

Asupra fondului cauzei, consideră că, sentinţa civilă recurata a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (8) noul C. proc. civ.).

Arătă că, în procedura adrninistrativ-jurisdicţională derulată în faţa CNCD-ului este permis doar părţilor (petenţ, respectiv reclamat de discriminare) să propună probe, dovezi cu privire la existenţa, respectiv inexistenţa unei anumite forme de discriminare,

Mai mult în domeniul discriminării, sarcina probei este împărţită doar între petent şi reclamat (Directiva 2000/78, art. 10; Directiva Consiliului 2000/43/CE: art. 8:

"Statele membre iau măsurile necesare, în conformitate cu sistemul juridic propriu, astfel încât, atunci când o persoană se consideră lezată prin nerespectarea faţă de ea a principiului «egalităţii» şi prezintă, în faţa unei jurisdicţii sau a unei alte instanţe competente, fapte care permit prezumţia existenţei unei discriminări directe sau indirecte, să revină reclamantului sarcina de a dovedi că nu a violat principiul «egalităţii»").

Din interpretarea dispoziţiilor legale reiese că, pentru stabilirea unei fapte de discriminare este necesară existenţa unor criterii bine definite care în strânsă legătură de cauzalitate cu faptele reclamate sa conducă la concluzia că o persoana a fost supusă fără vreo justificare obiectivă unei forme de deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă faţă de alte persoane aflate în situaţii comparabile.

Probele administrate în cauză sunt apte să demonstreze criteriul de discriminare utilizat de către persoana reclamată, şi tratamentul diferenţiat, mai exact poziţia de discriminare/inferioritate în care reclamantul s-a afla prin comparaţie cu persoane aflate în situaţii similare.

Astfel, consideră că, ocupaţia, starea civilă şi studiile în afara celor juridice reprezintă un element ce au ar trebui să aibă relevanţă în admiterea în magistratură, în mod evident putem considera că aceste elemente reprezintă criterii pe baza cărora nu a fost admis.

Actualul reclamant nu a depus probe din care să rezulte că acordarea unor note sub nivelul de admitere nu s-a datorat stării civile, ocupaţiei sau studiilor avute de petent.

În concluzie, conchide că, formularea unor întrebări irelevnte la nivelul interviului de admitere în magistratură, cum ar fi starea civilă, ocupaţia sau alte studii, reprezintă discriminare în contextul O.G. nr. 137/2000R, întrucât este o diferenţiere, pe criteriul stării civile, ocupaţiei sau studiilor care are ca efect restrângerea dreptului de a fi admis în magistratură.

De asemenea, rugăm onorata instanţă de judecată să reţină că legalitatea

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

3. Apărările formulate în cauză

Legal citat, intimatul-reclamant Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând în esenţă următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 664 din 23.10.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019 s-a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, sens în care s-a dispus anularea punctelor 1, 4, 5, 6 şi 7 din Hotărârea nr. 463 din 06.07.2016 emisă de recurentul-pârât.

Prin Hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 463/06.07.2016, la pct. 1, 4, 5, 6 şi 7 au fost dispuse următoarele:

- respingerea excepţiei de necompetenţă materială, conform art. 28 - 32 din Procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor;

- formularea unor întrebări irelevante la interviul de admitere în magistratură, cum ar fi cele privind starea civilă, ocupaţia sau alte studii, reprezintă discriminare directă conform art. 2 alin. (1), art. 2 alin. (6) şi art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată;

- aplicarea unei amenzi contravenţionale în cuantum de 2000 RON împotriva reclamantului, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. (1) din acelaşi act normativ;

- obligarea Consiliului Superior al Magistraturii la publicarea unui rezumat al hotărârii atacate pe propria pagină de internet, conform art. 26 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, republicată;

- recomandarea către Consiliul Superior al Magistraturii privind elaborarea unui set de întrebări pentru interviurile de admitere în magistratură care au relevanţă în domeniu.

În ceea ce priveşte sesizarea petentului A., arătă că potrivit art. 12 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la momentul organizării concursului, "Admiterea în magistratură a judecătorilor şi procurorilor se face prin concurs, pe baza competenţei profesionale, a aptitudinilor şi a bunei reputaţii."

În cauza de faţă concursul a fost organizat în condiţiile art. 33 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 14 alin. (2) din aceeaşi lege, "Poate fi admisă la Institutul Naţional al Magistraturii persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a) are cetăţenia română, domiciliul în România şi capacitate deplină de exerciţiu;

b) este licenţiată în drept;

c) nu are antecedente penale sau cazier fiscal şi se bucură de o bună reputaţie;

d) cunoaşte limba română;

e) este aptă, din punct de vedere medical şi psihologic, pentru exercitarea funcţiei. Comisia medicală se numeşte prin ordin comun al ministrului justiţiei şi al ministrului sănătăţii. Taxele examenului medical se suportă din bugetul Institutului Naţional al Magistraturii."

"Comisia de admitere, comisia de elaborare a subiectelor şi comisia de soluţionare a contestaţiilor sunt numite prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea Institutului Naţional al Magistraturii. Verificarea dosarelor candidaţilor şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute Ia art. 14 alin. (2) se realizează de comisia de admitere", potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Având în vedere caracterul general al acestor reglementări din legislaţia primară, a fost emisă Hotărârea nr. 279/2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, modificată şi completată ulterior, prin care s-a aprobat Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de admitere în magistratură la care participă candidaţii prevăzuţi de art. 33 din Legea nr. 303/2004 ce au o vechime în specialitate de cel puţin 5 ani la data susţinerii primei probe din cadrul primei etape a concursului, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 14 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Metodologia privind organizarea şi desfăşurarea interviului, elaborată de Institutul Naţional al Magistraturii, se publică pe paginile de internet ale Consiliului Superior al Magistraturii şi Institutului Naţional al Magistraturii, odată cu anunţul privind organizarea concursului în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (5) din Regulament.

În cauză, apreciază că, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.:

Potrivit prevederilor sus menţionate, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, s-a stabilit în doctrină că încălcarea normelor de drept material se poate face fie prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, fie prin extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, fie prin violarea unor principii generale de drept.

Textul se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, care trebuie să fie în vigoare la momentul judecăţii, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege. Tot în acest motiv de nelegalitate poate fi încadrată şi ignorarea unei norme legale incidente în cauză, aplicarea unei norme generale, deşi se impunea aplicarea unei norme speciale sau invers.

În considerarea acestui motiv de nelegalitate, învederează că, instanţa de fond a făcut o aplicare şi interpretare legală a dispoziţiilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000.

Din interpretarea dispoziţiilor legale sus menţionate rezultă că hotărârile emise de Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării sunt pronunţate doar în vederea investigării şi sancţionării contravenţionale a faptelor sau actelor de discriminare, fapte înţelese ca acţiuni ori inacţiuni ilicite care încalcă normele dreptului obiectiv, cauzând prejudicii unor persoane.

Totodată, instanţa de fond a aplicat şi interpretat corect dispoziţiile legale prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 137/2000, cu modificările şi completările ulterioare, constatând faptul că în cauză nu poate fi reţinută aplicarea unui tratament diferenţiat petentului, manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă faţă de persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile, pe baza vreunuia dintre criteriile instituite de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată.

Prin sesizarea petentului, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost învestit să se pronunţe cu privire la procedura de examinare a candidaţilor la concursul de admitere în magistratură desfăşurat în perioada 30 iunie 2015-15 octombrie 2015, procedură reglementată într-un act normativ, în speţă art. 22 din Hotărârea nr. 279/2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu modificările şi completările ulterioare.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, etapa interviului permite examinatorilor să aprecieze, în linii generale, nivelul de cultură şi educaţie al candidaţilor, capacitatea acestora de identificare şi selecţie a modelelor, conturarea unei imagini cu privire la personalitatea candidatului, descoperirea unor detalii care nu pot fi surprinse prin intermediul testelor de verificare a cunoştinţelor juridice sau a raţionamentelor logice şi care constituie o modalitate concretă, prin care se poate revela caracterul intervievatului, identificarea abilităţilor acestuia de comunicare şi de participare la o conversaţie, dinamismul şi reactivitatea, absolut necesare unui viitor magistrat. Totodată, interviul este o oportunitate de identificare a candidaţilor care, deşi au cunoştinţe juridice care le permit promovarea primei probe, nu pot face dovada unei culturi generale medii, a unui limbaj adecvat, a unei fluenţe în gândire şi exprimare şi, uneori, nici chiar a puterii de a se adapta unui mediu profesional riguros, care presupune respectarea unor reguli mult mai stricte decât cele acceptate în societate.

De asemenea, în cadrul interviului, toţi candidaţii sunt evaluaţi de comisia de examinare în funcţie de criteriile privind aptitudinile, motivaţia de a accede în profesia de magistrat şi elementele de etică specifice profesiei de magistrat.

În acest sens, proba interviului era o etapă consecutivă celei constând în susţinerea testului de verificare a raţionamentului logic şi se concretiza în întocmirea unei fişe de prezentare (care nu se punctează având valoare orientativă), în elaborarea în scris a unei analize cu privire la un subiect extras de candidat, în susţinerea orală a acestuia şi în analiza orală a unei speţe cu elemente etice specifice profesiei.

Întrebările puse petentului în cadrul probei interviului şi care au atins tangenţial aspecte legate de starea sa civilă, ocupaţie şi studii anterioare, fac parte din prezentarea generală a oricărui candidat şi nu prezintă relevanţă prin ele însele în aprecierea prestaţiei acestuia.

Fişa de prezentare care cuprinde menţiunile mai sus precizate este completată de toţi candidaţii ce urmează a fi intervievaţi, astfel că nu poate fi vorba de aplicarea, în ceea ce-1 priveşte pe petent, a unui tratament diferenţiat, în sensul că obligaţia de prezentare a acestor date i-ar fi revenit doar acestuia.

De altfel, date referitoare la aspecte legate de studii, ocupaţie, stare civilă sunt solicitate de toate instituţiile şi autorităţile în cadrul interviurilor pentru ocuparea unui post.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, întrebările care se referă la aspectele precizate, în condiţiile în care sunt uniform aplicabile tuturor candidaţilor ce doresc să ocupe un post într-o procedură de concurs/examen şi care nu constituie în sine motive de departajare a acestora, nu pot fi apreciate ca acte sau fapte de discriminare în sensul statuat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Aprecierile petentului privind maniera în care membrii comisiei de evaluare l-au intervievat (cu referire strictă la întrebările legate de studiile anterioare, ocupaţie şi stare civilă) sunt strict subiective şi reprezintă o greşită percepţie asupra modului în care a decurs examinarea sa la proba interviului, evaluarea sa realizându-se cu respectarea procedurii prevăzute de art. 22 -23 din Regulament şi în conformitate cu metodologia privind organizarea şi desfăşurarea probei interviului din cadrul concursului de admitere în magistratură desfăşurat în perioada august- octombrie2015.

În ceea ce priveşte aplicarea amenzii contravenţionale, în mod greşit Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, raportat la art. 26 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Respingerea petentului la proba interviului nu s-a datorat niciunuia dintre criteriile constând în rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau unei categorie defavorizată ori din cauza convingerilor acestuia, a vârstei, a sexului sau a orientării sexuale, evaluarea sa fiind realizată prin prisma unor criterii obiective stabilite conform Regulamentului şi a metodologiei privind organizarea şi desfăşurarea probei.

În virtutea argumentelor privind inexistenţa unei fapte de discriminare a petentului prin raportare la ceilalţi candidaţi ce au susţinut proba interviului în cadrul concursului de admitere în magistratură desfăşurat în perioada august- octombrie 2015, în mod corect instanţa de fond a înlăturat şi cele stabilite de recurentul pârât la pct. 6 şi 7 ale hotărârii atacate, prin care s-a recomandat Consiliului Superior al Magistraturii să publice un rezumat al hotărârii pe propria pagină de internet şi să elaboreze un set de întrebări pentru interviurile de admitere în magistratură care au relevanţă în domeniu.

Având în vedere considerentele expuse şi raportat la faptul că sentinţa civilă nr. 664 din 23.10.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019 este temeinică şi legală, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În dovedire, solicită încuviinţarea probei cu înscrisuri, sens în care depune copia sentinţei nr. 136/F- CONT din 17 iunie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

În drept, invocă dispoziţiile art. 490 şi 471'din C. proc. civ., republicat şi toate temeiurile de drept la care a făcut referire în motivele întâmpinării.

4. Considerentele şi soluţia şi Înaltei Curţi asupra recursului

Recurentul pârât şi-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Contrar criticilor recurentului pârât, în aprecierea Înaltei Curţi, instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a textelor de lege incidente în cauză.

Astfel, criticile vizând nelegala interpretare şi aplicare a prevederilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000 republicată, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, urmează a fi respinse ca neîntemeiate.

Instanţa de fond a aplicat şi interpretat în mod corect dispoziţiile legale cuprinse în art. 20 din O.G. nr. 137/2000, cu modificările şi completările ulterioare, reţinând faptul că, prin hotărârea atacată s-a constatat o situaţie de discriminare care îşi avea izvorul direct în conţinutul actului normativ reprezentat de Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de admitere în magistratură, aprobat prin Hotărârea nr. 279/2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu modificările şi completările ulterioare, în temeiul căruia a fost emisă Metodologia privind organizarea şi desfăşurarea interviului.

Dispoziţiile art. 20 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată prevăd următoarele:

"(1) Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei. (2) Consiliul soluţionează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director prevăzut la art. 23 alin. (1). (3) Prin cererea introdusă potrivit alin. (1) persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării".

Referitor la prevederile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, Curtea Constituţională a României a stabilit prin Decizia nr. 997/7.10.2008 că, aceste prevederi sunt neconstituţionale în măsura în care sunt interpretate în sensul că, acordă Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării competenţa ca, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi sa le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor articolului 20 din O.G. nr. 137/2000 republicată, rezultă că hotărârile emise de Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării sunt pronunţate doar în vederea investigării şi sancţionării contravenţionale a faptelor sau actelor de discriminare, fapte înţelese ca acţiuni ori inacţiuni ilicite care încalcă normele dreptului obiectiv, cauzând prejudicii unor persoane.

Aşa fiind, reiese că, acele comportamente considerate ca discriminatorii şi care sunt sancţionabile contravenţional nu pot fi echivalate sau asimilate cu procesul legislativ, în speţă cu situaţiile ce implică adoptarea, modificarea, completarea sau abrogarea unor prevederi legale de către legiuitor.

Înalta Curte constată că, intimatul pârât A. a sesizat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării cu privire la o situaţie care decurgea din reglementarea procedurii de evaluare a candidaţilor la proba interviului ce se susţine în cadrul concursului de admitere în magistratură, conform art. 22 din Hotărârea nr. 279/2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, pretinsul tratament discriminatoriu s-a raportat la prevederile unui act normativ (ca legislaţie secundară), astfel încât nu se poate determina eventuala incidenţă a unui comportament de natura celor reglementate de prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.

Din această perspectivă, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că, în speţa de faţă, are relevanţă Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 997/2008, prin care s-a stabilit că, prevederile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care sunt interpretate în sensul că, acordă Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării competenţa ca, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Înalta Curte constată că petiţia analizată de recurentul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a avut ca obiect pretinse fapte de discriminare derivate din aplicarea unor texte legale, ce dispun cu privire la procedura de evaluare a candidaţilor la proba interviului, ce se susţine în cadrul concursului de admitere în magistratură conform art. 22 din Hotărârea nr. 279/2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu modificările şi completările ulterioare (reglementare la nivel de legislaţie secundară), astfel că, o astfel de cerere nu putea fi primită, fiind inadmisibilă, raportat la prevederile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 997/2008.

În mod legal a reţinut instanţa de fond că, argumentele recurentului pârât, respectiv că metodologia organizării unui concurs nu face parte din categoria actelor normative cu caracter de lege, sunt neîntemeiate, întrucât încalcă prevederile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, republicată, şi cele dispuse prin Decizia nr. 997/7.10.2008 a Curţii Constituţionale.

Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 997/2008, la care s-a făcut referire mai sus, adoptarea unor hotărâri de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care s-ar constata existenţa unor situaţii discriminatorii ce îşi au izvorul direct în conţinutul unor norme legale, ar pune în discuţie legitimitatea acestui organ de a interfera în competenţele legislativului, prin înlăturarea aplicabilităţii unor acte normative şi instituirea aplicării altora, fiind deci încălcat principiul separaţiei puterilor în stat.

Neîntemeiate sunt şi criticile recurentului pârât referitoare la faptul că, instanţa de fond nu a interpretat şi aplicat legal dispoziţiile prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 137/2000 republicată.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, prin "discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".

Înalta Curte reţine că, dreptul naţional şi dreptul european privind nediscriminarea interzic situaţiile în care persoanele sau grupurile de persoane aflate într-o situaţie similară sunt tratate în mod diferit fără a exista o justificare obiectivă, ceea ce reprezintă o discriminare directă, precum şi situaţiile în care persoanele sau grupurile de persoane aflate în situaţii diferite sunt tratate în mod identic, ceea ce reprezintă o discriminare indirectă (a se vedea, cu titlu de exemplu, Hotărârea CEDO din 6 ianuarie 2005, pronunţată în cauza Hoogendjik vs. Ţările de Jos, 58641/00; în mod similar, art. 2 alin. (2) lit. a) din Directiva de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă).

Totodată, pentru reţinerea unei fapte de discriminare este esenţial să se demonstreze existenţa unui termen sau a unei situaţii de comparaţie, respectiv fie o persoană aflată în situaţii similare, diferenţa principală dintre cele două persoane fiind "criteriul protejat" (a se vedea, cu titlu de exemplu, Hotărârea CEDO din 18 februarie 1991, pronunţată în cauza Moustaquim vs. Belgia, 12313/86 Hotărârea CEDO din 27 noiembrie 2007, pronunţată în cauza Luczak vs. Polonia, 77782/01 etc.), fie o persoană aflată în situaţii diferite.

În fapt, Înalta Curte reţine că, prin sesizarea petentului A., Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost învestit să se pronunţe cu privire la procedura de examinare a candidaţilor la concursul de admitere în magistratură desfăşurat în perioada 30 iunie 2015-15 octombrie 2015, procedură reglementată într-un act normativ, în speţă art. 22 din Hotărârea nr. 279/2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu modificările şi completările ulterioare.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, susţinerile petentului nu sunt de natură a evidenţia vreun element de fapt care ar putea permite, sub aspectul scopului sau efectului creat, reţinerea unui comportament de restricţie, preferinţă, excludere sau deosebire aplicat acestuia în raport cu persoane aflate în situaţii similare.

Pentru ca o faptă să fie calificată discriminatorie, trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii: să existe un tratament diferenţiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă faţă de persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile; să existe un criteriu de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată; tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare; scopul sau efectul tratamentului diferenţiat trebuie să fie restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.

Or, în prezenta speţă, nu este îndeplinită niciuna din condiţiile anterior enumerate, întrucât, pe de o parte nu a existat un tratament diferenţiat în examinarea candidaţilor la concursul de admitere în magistratură, iar pe de altă parte, notarea acestora s-a făcut în raport de criteriile regulamentare obiective, fără a se putea identifica vreunul dintre criteriile discriminatorii prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G nr. 137/2000, republicată.

Proba interviului s-a derulat conform Regulamentului şi a metodologiei privind organizarea şi desfăşurarea probei, publicată pe paginile de internet ale Consiliului Superior al Magistraturii şi ale Institutului Naţional al Magistraturii, la data de 30 iunie 2015, odată cu publicarea anunţului privind desfăşurarea concursului de admitere în magistratură.

Astfel, petentul nu a fost supus unui tratament diferenţiat, deoarece, în egală măsură, toţi candidaţii au fost examinaţi pornind de la aceleaşi aspecte investigate - criterii de evaluare, înscrise în grilele standard de evaluare la interviu, completate de fiecare membru al comisiei.

În raport de cele expuse anterior, Înalta Cute constată că, instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod judicios dispoziţiile legale prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 137/2000, cu modificările şi completările ulterioare, constatând faptul că în cauză nu poate fi reţinută aplicarea unui tratament diferenţiat petentului, manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă faţă de persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile, pe baza vreunuia dintre criteriile instituite de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, şi că, recurentul pârât CNCD a reţinut în mod nelegal săvârşirea unei contravenţii în sarcina intimatului reclamant Consiliul Superior al Magistraturii.

Prin urmare, aspectele invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, reiese că, sentinţa recurată nu este afectată de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei nr. 664 din 23 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 21 octombrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.