Standing in administrative litigation: procedural interest distinct from legitimate interest and premature assessment of extraordinary appeal deadlines

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 14.02.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de Conducere al Înaltei Curti de Casaţie şi Justiţie, cerere de chemare în judecată prin care a solicitat anularea art. I pct 9 din Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3/28.01.2014 pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicate în M.Of. nr. 75/30.01.2014, cu referire la modificarea art. 29 alin. (1) şi alin. (5) din Regulament, partea privind 4 judecători/judecători supleanţi.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 238 din 5 iunie 2019, a admis excepţia lipsei de interes şi, pe cale de consecinţă a respins acţiunea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Colegiul de Conducere al Înaltei Curti de Casaţie şi Justiţie, ca lipsită de interes.

3. Calea de atac exercitată şi motivele de recurs înfăţişate

Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs reclamantul A., în condiţiile art. 493 C. proc. civ.

Invocând ca temei al cererii de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a arătat că prin sentinţa recurata, prima instanţă a încălcat normele de procedura a căror încălcare se sancţionează cu nulitate absolută (art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, combinat cu art. 488 a alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aplicabil potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004) sau, în subsidiar, sentinţa recurată este data cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii {art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, combinat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aplicabil potrivit art, 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004)

4. Apărările formulate de intimată

Intimata- pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat întâminare la recursul promovat în cauză prin care a solicitatat respingerea recursului ca nefondat.

În esenţă, a susţinut că, în cauză, nu este îndeplinită una dintre condiţiile generale de exercitare a dreptului la acţiune prevăzute de art. 32 din C. proc. civ., şi anume aceea a justificării unui interes determinat, născut şi actual.

Astfel, a precizat că potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. "Orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia justifică un interes", iar potrivit art. 33 din acelaşi cod "Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.

A mai arătat că, faţă de cele reţinute în Decizia Curţii Constituţionale nr. 685/2018, dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Regulament cu referire la stabilirea Completurilor de 5 judecători prin desemnarea prin tragere la sorţi a 4 judecători cât şi cele ale alin. (5) al aceluiaşi articol cu referire la stabilirea a câte 4 judecători supleanţi, au rămas fără eficacitate juridică de la momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 10 octombrie 2019, a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen pentru judecata recursului, în data de 20 octombrie 2021, cu citarea părţilor, în condiţiile art. 494 -495 C. proc. civ., dată când a avut loc judecata, în şedinţă publică.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Analiza cererii de recurs

1. Motivele de fapt şi de drept relevante

Prin cererea de recurs s-a arătat că prima instanţă a făcut o confuzie gravă privind interesul procesual al recurentului si, prin aceasta, privind obiectul cauzei cu care a fost investita. Ceea ce a analizat prima instanţa a fost posibilitatea, respectiv interesul recurentului de a utiliza o cale extraordinară de atac (contestaţie în anulare sau revizuire) împotriva hotărârii judecătoreşti prin care a fost sancţionat disciplinar. Comportându-se ca o instanţă ce ar soluţiona o cale extraordinară de atac, iar nu ca o primă instanţă de contencios administrativ investită cu o acţiune in anularea unul act administrativ normativ, prima instanţă a decis că o contestaţie în anulare împotriva hotărârii judecătoreşti de sancţionare disciplinară este tardivă, iar o revizuire nu este admisibilă, prima instanţă dezvoltând ceea ce a apreciat a fi motive de inadmisibilitate a revizuirii.

În realitate, prima instanţă a fost învestită cu o simplă acţiune în contencios administrativ subiectiv în anularea unui act administrativ normativ, iar nu cu o contestaţie în anulare (pe care să o aprecieze drept tardivă) sau cu o revizuire (pe care să o califice drept inadmisibilă). Instanţa trebuia să analizeze interesul recurentului de a promova această acţiune, iar nu interesul contestaţiei în. anulare sau al revizuirii împotriva deciziei de recurs în materie disciplinara.

Aşa cum recurentul a arătat în cererea sa Introductiva de instanţă, cauza sa disciplinara a fost soluţionată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători într-o compunere nelegală, care s-a întemeiat tocmai pe actul administrativ normativ atacat în cauza soluţionată în primă instanţa prin sentinţa recurata, în acest mod, în respectivul proces disciplinar, recurentului i-a fost violat dreptul la un proces echitabil, în special sub aspectul dreptului de a fi judecata de o instanţă stabilită de lege, independentă şi imparţială.

In plus. sancţiunea disciplinară definitivă aplicată recurentului are un efect sever asupra carierei sale profesionale, împiedicându-l să promoveze Ia un parchet superior sau să fie numit într-o funcţie de conducere. Recurentul este procuror, promovata profesională prin concurs face parte din cariera profesională a unui procuror, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa constantă, a statuat că dreptul ta carieră profesională este o dimensiune la dreptul la viaţă privată socială;, protejat de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Imposibilitatea recurentului de a promova profesional ca urmare a sancţiunii disciplinare aplicate de o instanţă compusa nelegal, în baza actului administrativ atacat în contencios administrativ, reprezintă o stare continuă de violare a drepturilor sale, deci interesul recurentului de înlăturare a violării drepturilor sale este determinat, legitim, personal, născut şi actual, satisfăcând astfel pe deplin exigenţele art. 33 C. proc. civ., care a fost grav violat de prima instanţă.

Pentru recurent, calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva deciziei în materie disciplinara nu este scopul, ci doar mijlocul de atingere a acestui scop. Scopul său este protejarea Drepturilor sale şi înlăturarea violării acestora, care îl împiedică să evolueze în cariera profesională. Utilizarea revizuirii este doar un mijloc, iar pentru a putea utiliza revizuirea recurentul trebuie să obţină o hotărâre judecătoreasca definitivă prin care actul administrativ normativ care a stat la baza compunerii completului care a soluţionat cauza disciplinară să fie anulat. Admisibilitatea căii extraordinare de atac a revizuirii întemeiate pe un act nou (hotărârea judecătorească de anulare a actului administrativ normativ care a stat la baza hotărârii judecătoreşti iniţiale) este recunoscută de jurisprudenţă şi de doctrină, iar dacă se va susţine inadmisibilitatea respectivei căi extraordinare de atac bazate pe înscrisul nou reprezentat de hotărârea judecătorească definitivă de anulare recurentul poate ridica a excepţie de neconstituţionalitate, In orice caz, aceasta chestiune a admisibilităţii sau interesului revizuirii nu ţinea de competenta primei instanţei, care a fost învestită cu acţiunea în contencios administrativ în anulare, care au avea dreptul de a statua ultra petita (nu se putea pronunţa dacă o cale extraordinară de atac viitoare ce va fi utilizata de recurent întemeindu-se pe hotărârea pronunţată în prezenta cauză ar fi. admisibilă sau nu şi dacă o excepţie de neconstituţionalitate privind normele juridice referitoare la admisibilitatea respectivei cal extraordinare de atac ar fi. admisibilă sau nu). Tot ceea ce recurentul trebuia să dovedească şi a dovedit este faptul că are un interes justificat în anularea actului administrativ formând obiectul cauzei de contencios administrativ.

În finalul recursului, semnatarul acestuia (dos.pag. 5) - B., avocat în Barourile Bucureşti şi Baroul Paris, Profesor universitar doctor şi conducător de doctorat şi postdoctorat afirmă Avocatul recurentului subliniază faptul că este în impasibilitate obiectivă să creadă în independenţa şi imparţialitatea judecătorilor care vor soluţiona prezentul recurs, în condiţiile în care Înalta Curte de Casaţie şi Justific este şi judecător şi pante în proces, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi este emitentul actului administrativ ilegal atacat, este parte în proces. iar lui i se subordonează administrativ judecătorii cauzei, iar hotărârea judecătorească în materie disciplinară care violează drepturile recurentului şi împotriva căreia recurenta intenţionează să utilizeze calea extraordinară de atac a revizuirii dacă va câştiga prezenta cauză este dată de cea mai înaltă formaţiune jurisdicţionala dintr-o cauza concretă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Avocatul recurentului se află în imposibilitatea obiectivă să creadă că recurentul va beneficia de un proces echitabil în recurs, deci că îi va fi respectat, în judecarea recursului, dreptul consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

În fapt problema criticată este cea a interesului reclamantului-recurentul în promovarea acţiunii.

Citând dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. şi art. 33 C. proc. civ. instanţa de fond concluzionează că în cauză interesul nu este născut şi actual.

Arată că în considerentele Deciziei nr. 685/2018 a CCR, paragraful 198, se condiţionează exercitarea căilor extraordinare de atac "corespunzătoare" în cazul reluării nelegală a compunerii completelor de judecată de faptul de a fi "încă în termenul de exercitare a acestuia".

Pentru aceasta, instanţa examinând încadrarea în termenele de exercitare a contestaţiei în anulare respectiv, revizuirii arată că acestea sunt deja depăşite.

Totodată, raportat la motivul prevăzut de art. 500 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se explicitează că între înscrisurile doveditoare nu ar putea fi inclusă şi o hotărâre judecătorească ulterioară datei la care a fost pronunţată hotărârea ce se cere revizuită.

Instanţa de recurs apreciază că aceste analize corecte pe fondul lor nu puteau fi realizate de către instanţa abilitată cu soluţionarea prezentei cereri ci eventual cele care, în ipoteza admiterii acţiunii ar fi avut de cercetat admisibilitatea contestaţiilor în anulare revizuirilor, raportat la motivele invocate.

Reclamanta a învestit instanţa de fond cu o acţiune în contencios subiectiv, solicitând anularea art. I pct. 9 din Hotărârea nr. 3/28.01.2014 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu referire la modificarea art. 29 alin. (1) şi alin. (5) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a acestei instanţe, în partea privind 4 judecători/judecători supleanţi, motivat de împrejurarea că recursul său împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, pronunţată în dosar nr. x/2016, a fost judecat de un complet nelegal compus, din perspectiva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 685/07.11.2018, prin care s-a constatat nelegalitatea actului administrativ normativ vizat de acţiunea în anulare.

Prin raportare la specificul cauzei, instanţa de fond a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor interesului legitim şi actual de a promova acţiunea, astfel cum acestea sunt predeterminate de art. 33 C. proc. civ., constatând, prin raportare la considerentele regăsite în cuprinsul paragrafului 198 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 685/2018, că la momentul formulării cererii de chemare în judecată aceasta nu mai era în termen pentru a exercita o eventuală contestaţie în anulare.

Ca atare, instanţa a admis excepţia lipsei de interes a reclamantei şi pe cale de consecinţă a respins acţiunea, ca fiind formulată de o persoană lipsită de interes.

Analizând sentinţa atacată prin prisma cadrului legal incident speţei dedusă judecăţii, precum şi prin raportare la criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat, pentru considerentele ce succed:

Preliminar, Înalta Curte consideră necesare câteva scurte consideraţii asupra modului în care prevederile art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004 reglementează subiectele de sesizare a instanţei de contencios administrativ.

În esenţă, prin normele cuprinse de art. 1 alin. (1) şi alin. (2), precum şi de art. 8 alin. (1), legea contenciosului administrativ oferă subiecţilor de drept privat un mecanism de contencios administrativ subiectiv, denumire care se bazează pe noţiunea de drept subiectiv, în cadrul căruia sancţiunea juridică a anulării actului administrativ nelegal poate fi aplicată numai dacă actul respectiv are efecte vătămătoare asupra dreptului subiectiv sau interesului legitim afirmat de reclamant.

Articolul 1 alin. (1) din lege stabileşte că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul poate fi atât privat cât şi public.

Reglementarea este nuanţată de norma regăsită în cuprinsul art. 8 alin. (11) din lege, în sensul că persoanele fizice şi juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.

Dispoziţiile art. 8 alin. (1) au fost cuprinse în Legea contenciosului administrativ în aplicarea normei constituţionale regăsită în cuprinsul art. 52 din legea fundamentală care configurează obiectul acţiunii în contencios administrativ, referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de a obţine recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei, condiţiile şi limitele exercitării acestui drept fiind stabilite prin legea organică, conform prevederilor alin. (2) al aceleiaşi norme constituţionale.

Interesul legitim privat este definit în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004 ca fiind posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat, în timp ce noţiunea de interes legitim public este definită în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. r) ca fiind interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţelor autorităţilor publice.

Curtea relevă că principiul legalităţii este elementul central al activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice, însă reclamanta, în calitate de persoană fizică care se pretinde a fi vătămată printr-un act administrativ nelegal, a învestit instanţa cu o acţiune în contencios subiectiv, în cadrul căreia nu poate fi sancţionată o nelegalitate obiectivă a actului administrativ, sancţiunea nulităţii urmând a fi aplicată numai cu condiţia existenţei unei vătămări produse acesteia într-un drept subiectiv sau într-un interes legitim privat.

Revenind la speţa dedusă judecăţii, contrar opiniei judecătorului fondului, Înalta Curte constată că reclamanta justifică interesul de a solicita anularea în parte a actului administrativ normativ reprezentat de hotărârea Colegiului de conducere al instanţei supreme prin care a fost stabilită compunerea Completului de 5 judecători care i-a judecat cauza în materie disciplinară, tocmai din perspectiva nelegalei compuneri a acestuia, pe care partea o clamează prin raportare la Decizia Curţii Cosntituţionale nr. 685/2018, neregularitate care, în opinia sa, constituie o violare a dreptului la un proces echitabil-veritabil drept subiectiv, din perspectiva art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

În ceea ce priveşte chestiunea lipsei interesului reclamantei în formularea acţiunii, trebuie făcute unele nuanţări care marchează distincţia dintre interes, ca o condiţie de exercitare a acţiunii civile şi interesul legitim din materia contenciosului administrativ care justifică însăşi legitimarea procesuală activă a reclamantei.

Din acest unghi de vedere, Înalta Curte menţionează că, dacă în cadrul unei acţiuni civile de drept comun reclamantul trebuie să dovedească folosul practic urmărit prin recurgerea la procedura judiciară, acesta fiind o condiţie esenţială pentru exercitarea dreptului la acţiune, în litigiul de contencios administrativ interesul legitim pe care partea îl invocă nu se confundă cu folosul practic, ci reprezintă, astfel cum rezultă din definiţia dată de art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor, previzibil şi prefigurat.

Din dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 rezultă că partea se poate considera persoană vătămată şi se poate adresa instanţei de contencios administrativ doar în situaţia în care justifică un drept subiectiv sau interes legitim propriu, deoarece doar prin încălcarea acestora de către autoritatea publică se naşte un raport de drept administrativ.

Este adevărat, nu se poate face abstracţie de împrejurarea că, chiar şi în litigiile de contencios administrativ, admisibilitatea acţiunii este condiţionată de interesul procesual, adică de folosul material sau moral pe care reclamantul îl urmăreşte prin exercitarea acţiunii, cu excepţia cazului în care legea instituie o anumită acţiune pentru apărarea unui interes general, când interesul procesual nu mai necesită a fi personal, precum şi de vătămarea, prin actul atacat, a unui interes legitim ocrotit expres de lege prin instituirea unei acţiuni în justiţie.

În acest sens, se impune precizarea că, din redactarea art. 52 din Constituţie, rezultă aşezarea pe acelaşi plan a interesului legitim şi a dreptului subiectiv, cu consecinţa că şi în cazul unei acţiuni întemeiate pe vătămarea unui interes legitim, reclamantul poate cere despăgubiri, obligarea administraţiei la emiterea unui act sau la efectuarea unei prestaţii.

Aşadar, prin textul constituţional se instituie un contencios administrativ de plină jurisdicţie, întemeiat nu numai pe dreptul subiectiv, ci şi pe interesul legitim.

Prin urmare, consecinţa firească este că la introducerea unei acţiuni de contencios administrativ, cum este şi cea care formează obiectul litigiului pendinte, reclamantul trebuie, pentru început, să demonstreze că are interes procesual, cu excepţia cazului în care legea consacră în mod expres o acţiune care poate fi exercitată de anumite persoane determinate, când interesul procesual nu mai trebuie afirmat.

Această regulă se aplică atât în cazul acţiunilor întemeiate pe interes legitim, cât şi a celor întemeiate pe drept subiectiv.

În consecinţă, deşi interesul procesual se distinge de interesul legitim în temeiul căreia se exercită acţiunea în contencios administrativ, prin aceea că el relevă un aspect procesual, în timp ce interesul legitim ţine de dreptul material, motiv pentru care chiar şi în prezenţa unui interes legitim lezat, interesul procesual s-ar putea să lipsească, ţinând seama de specificitatea pe care o prezintă litigiile judecate în această materie, reclamantul trebuie să justifice interesul de a acţiona, prin raportare la dispoziţiile art. 32 şi 33 C. proc. civ. care nu pot fi eludate nici în contenciosul administrativ.

Aprecierea existenţei interesului legitim se face, aşadar, la emiterea actului vătămător, pe când existenţa interesului procesual se face la introducerea acţiunii.

Din punct de vedere al caracteristicilor interesului legitim, privit ca fiind orice interes care nu este contrar legii, Curtea menţionează că, prin raportare la conţinutul normelor procesuale evocate, doctrina procedurală civilă a reţinut că interesul procesual trebuie să fie legitim, determinat, real, personal, născut, actual şi direct, însă, deoarece interesul legitim este pus pe aceeaşi poziţie cu dreptul subiectiv şi nu se confundă cu interesul procesual, aceste caracteristici nu pot fi efectiv considerate ca fiind aplicabile în totalitate şi interesului legitim.

Cu toate acestea, Înalta Curte învederează că, prin definiţie, interesul legitim nu este în măsură să confere persoanei care se prevalează de el calitatea de parte a unui raport juridic şi, prin urmare, nici obligaţii în sarcina administraţiei, însă nu aceasta este situaţia în litigiul pendinte.

Ca o concluzie, Curtea apreciază că interesul legitim trebuie să îndeplinească următoarele caracteristici: personal sau colectiv, actual sau viitor, direct sau indirect, fiind necesar ca fiecare dintre acestea să existe corelativ şi în interdependenţă unele cu altele, în cazul iniţierii unui demers judiciar în contencios administrativ.

Astfel, raportând datele din speţă la coordonatele anterior reţinute, Înalta Curte constată, în dezacord cu concluziile instanţei de fond, că reclamanta-recurentă a dovedit existenţa vreunei vătămări aduse de actul administrativ contestat, atât în privinţa drepturilor sale subiective, cât şi în privinţa interesului său legitim, ambele prin raportare la pretinsa nelegală compunere a Completului de 5 judecători, constatată în termeni lipsiţi de echivoc de instanţa de contencios constituţional la care reclamanta face trimitere prin acţiunea introductivă.

În acest sens, se impune precizarea că instanţa de contencios administrativ, prin raportare la obiectul acţiunii ce se adresează acesteia şi care presupune existenţa unui act administrativ sau nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este chemată să statueze asupra unor situaţii concrete cum este cea pe care reclamanta a supus-o analizei în cauza de faţă.

Ca atare, interesul clamat de recurenta-reclamantă este născut, personal, actual şi direct, astfel că în mod eronat instanţa de fond a apreciat că este lipsită de interes procesual cererea de chemare în judecată adresată acesteia, folosul pe care reclamanta îl urmăreşte prin exercitarea acţiunii fiind unul real şi legitim, proiecţia acestuia spre posibilitatea rejudecării recursului de un complet legal constituit fiind evidentă.

Instanţa de fond a analizat toate aceste caracteristici ale interesului procesual prin raportare la dezlegările Curţii Constituţionale privind efectele în timp ale Deciziei nr. 685/2018, sens în care, deşi nu era legal învestită cu soluţionarea unei căi extraordinare de atac, a statuat, pe de o parte, că reclamanta nu se mai găseşte în termenul pentru introducerea unei contestaţii în anulare împotriva deciziei civile nr. 5/29.01.2018 pronunţate de Completul de 5 judecători din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care i s-a aplicat sancţiunea disciplinară, iar pe de altă parte, că o eventuală revizuire îndreptată împotriva aceleiaşi hotărâri, pentru a da eficienţă anulării actului administrativ contestat, este de natură a afecta principiul securităţii juridice.

Însă, asemenea aprecieri constituie monopolul exclusiv al instanţelor învestite cu soluţionarea căilor extraordinare de atac, instanţe care nu pot fi substituite de instanţa competentă să se pronunţe asupra cererii în anularea actului administrativ, în cazul de faţă, aceasta din urmă depăşindu-şi competenţa şi limitele învestirii în raport de obiectul cauzei, împrejurare care a condus la greşita admitere a excepţiei lipsei de interes, prin raportare la prevederile art. 33 C. proc. civ.

În aceste condiţii se impune trimiterea cauzei spre rejudecare instanţa de fond pentru a realiza o verificare în acord cu cele mai sus expuse, interesul reclamantului-recurent în promovarea acţiunii neputând fi analizat în corelare doar cu ipotetica neîncadrare în termenele de exercitare, care de altfel apare ca o prejudecare a acelor cauze.

2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs

Cum în raport de motivul invocat acesta se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. norma încălcată fiind de drept substanţial, Înalta Curte va admite recursul în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., va casa sentinţa cu trimitere spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 238 din 5 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2021.