Athlete’s appeal fails; courts lack jurisdiction over anti-doping suspension, exclusive sports tribunal review confirmed.

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal la 25.11.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională Antidoping anularea Deciziei de suspendare provizorie conţinută la pag. 1 paragraf. 6 din Notificarea emisă de Preşedintele ANAD sub nr. x din 30.09.2020, anularea parţială a încheierii din 11.11.2020 emisă de Comisia de Apel a ANAD în dosarul x/2020, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 5 pronunţată în data de 12 ianuarie 2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti invocată de pârâta Agenţia Naţională Antidoping prin întâmpinare, respingând acţiunea, ca inadmisibilă.

3. Cererea de recurs

Reclamantul A. a formulat recurs, prin care a solicitat casarea sentinţei recurate, respingerea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti în ce priveşte judecarea cererii principale şi a cererii de suspendare; trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, pentru continuarea judecăţii; cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Curtea de apel a făcut o constatare greşită şi prejudiciabilă pentru recurent, respectiv aceea că decizia de suspendare provizorie a unui sportiv care nu este de nivel internaţional poate fi contestată de sportivul în cauză numai la Comisia de Apel de la nivelul ANAD. Curtea de Apel a avut în vedere decizia de suspendare provizorie a unui sportiv astfel cum este ea reglementată prin Legea 227/2006 şi adoptată de organul competent, situaţie care nu se regăseşte în prezenta cauză, pentru simplul fapt că decizia de suspendare provizorie a recurentului a fost adoptată de Preşedintele ANAD şi nu de Comisia de Audiere a ANAD. Adică decizia supusă controlului judecătoresc a fost adoptată de preşedintele autorităţii publice centrale, cu depăşirea atribuţiilor ce-i sunt conferite prin lege (aspecte relevate în acţiunea introductivă). Per a contrario, decizia de suspendare provizorie a unui sportiv care nu este de nivel internaţional şi care nu a fost emisă de Comisia de Audiere, poate fi contestată şi în faţa instanţei judecătoreşti competente.

Cele două acte supuse anulării potrivit acţiunii introductive sunt decizia Preşedintelui ANAD şi decizia Comisiei de Apel a ANAD. Adică, chiar dacă în ultimă instanţă CA Ploieşti ar fi apreciat că prezenta cauză nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti cu privire la decizia Comisiei de Apel a ANAD, nu acelaşi lucru poate fi reţinut cu privire la decizia Preşedintelui ANAD care, dat fiind faptul că nu reprezintă o decizie de suspendare provizorie potrivit Legii 227/2006 decât prin prisma efectelor produse în fapt asupra sportivului, a fost emisă de o persoană necompetentă, iar acest lucru atrage jurisdicţia instanţei judecătoreşti de drept comun pentru exercitarea controlului de legalitate. În concluzie, pentru a refuza controlul de legalitate al deciziei Preşedintelui ANAD, prin admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti pe motiv că deciziile de suspendare provizorie se contestă la Comisia de Apel a ANAD, instanţa de fond trebuia să verifice dacă notificarea nr. x/30.09.2020 reprezintă tipul de act avut în vedere de Legea 227/2006 atunci când aceasta foloseşte termenul decizie de suspendare provizorie.

Instanţa de fond a mai reţinut că, potrivit susţinerilor reclamantului, acesta a iniţiat o procedură în faţa comisiei de audiere a ANAD, nesoluţionată până la data pronunţării instanţei de faţă. Constatarea primei instanţe este greşită, întrucât nu reiese nici din susţinerile sale sau ale părţii advese şi nici din actele de la dosar, că recurentul ar fi iniţiat o procedură la Comisia de Audiere a ANAD în legătură cu această suspendare provizorie. Singura procedură aflată pe rolul Comisiei de Audiere a ANAD a fost iniţiată chiar de către ANAD şi vizează solicitarea acesteia de stabilire a sancţiunii finale pentru recurent.

Prima instanţă a reţinut că, deşi este întemeiată susţinerea reclamantului conform căreia decizia Comisiei de Apel a ANAD din data de 11.11.2020 nu poate fi contestată la Curtea de arbitraj sportiv de la Lausanne de către reclamant, întrucât este sportiv naţional, aceasta nu încalcă dreptul de a contesta măsura dispusă, în condiţiile art. 77 alin. (1), în condiţiile în care decizia comisiei de audiere i-ar fi nefavorabilă.

Din nou instanţa de fond a omis fără nicio explicaţie să observe că în cazul de faţă nu s-a desfăşurat nicio procedură în legătură cu suspendarea provizorie a sportivului, în faţa acestei Comisii de Audiere, deoarece sancţiunea a fost luată în locul Comisiei de Audiere a ANAD, chiar de către preşedintele instituţiei. Tocmai acest motiv stă la baza competenţei instanţei judecătoreşti şi în special a curţii de apel de la domiciliul reclamantului, de a anula actul emis. În orice caz, acestea sunt considerente străine de natura pricinii, întrucât pornesc de la o stare de fapt neadevărată, care nu se regăseşte în cauză.

Dacă instanţa ar fi observat că principalul motiv pentru desfiinţarea deciziei 1682/30.09.2020 este că ea a fost adoptată de altă persoană decât cea care ar fi avut competenţa, atunci în temeiul acestui raţionament ar fi putut reţine că nu există obligativitatea apelării la jurisdicţia Comisiei de Apel a ANAD sau a CAS din Lausanne pentru desfiinţarea ei (per a contrario, dacă decizia de suspendare provizorie nu este adoptată de Comisia de Audiere a ANAD, desfiinţarea ei nu este supusă în mod obligatoriu Comisiei de Apel a ANAD).

Un alt considerent străin de natura pricinii este prezentat în continuare de instanţă pentru justificarea soluţiei recurate, după cum urmează: "Curtea reţine că procedura desfăşurata în faţa comisiei de audiere a sportivilor şi a personalului asistent al sportivilor care au încălcat reglementările anti-doping se subsumează jurisdicţiei administrative speciale, întrucât procedura de audiere se desfăşoară cu respectarea principiilor menţionate la art. 77 alin. (2)."

Nu a existat nicio procedură în faţa Comisiei de Audiere pentru adoptarea deciziei de suspendare provizorie a recurentului, iar din considerentul instanţei, coroborat cu cele reţinute mai sus, reiese că efectiv s-a avut în vedere o altă situaţie juridică decât cea reală.

Recurentul a mai invocat şi raţionamentul greşit din partea instanţei, care a conchis că faptul că, în situaţia dedusă judecăţii, instanţa de ultim grad pentru reclamant este Comisia de Apel de la nivelul ANAD, nu exclude dreptul reclamantului de a sesiza instanţa de ultim grad - Curtea de arbitraj sportiv de la Lausanne după finalizarea procedurii în faţa comisiei de audiere, în situaţia în care decizia Comisiei i-arfi nefavorabilă. Practic, instanţa consideră că deşi ultima cale de atac ar fi în faţa Comisiei de Audiere, recurentul s-ar putea adresa cu o cale de atac împotriva deciziei Comisiei de Audiere a ANAD direct la Tribunalul Arbitrai pentru Sport din Lausanne. Dincolo de faptul că recurentul nu a iniţiat nicio procedură în faţa Comisiei de Audiere a ANAD în legătură cu suspendarea sa provizorie, potrivit raţionamentului instanţei ar însemna ca după o eventuală decizie a Comisiei de Audiere a ANAD recurentul sa poată formula o cale de atac împotriva acesteia şi la Comisia de Apel a ANAD dar şi la Tribunalul Arbitral pentru Sport din Lausanne. Ori dacă instanţa de ultim grad este Comisia de Apel a ANAD, atunci această afirmaţie este incompatibilă cu exercitarea unei căi de atac suplimentare, la instanţa sportivă internaţională.

Recurentul a mai arătat că, la data de 22.02.2021, în procedura iniţiată de recurent în faţa Tribunalului Arbitral pentru Sport de la Lausanne, instanţa arbitrala a decis că nu are competenţa de a soluţiona apelul declarat de acesta împotriva deciziei Comisiei de Apel a ANAD. Aşadar, se confirmă explicit de către instanţa arbitrala străină că aceasta nu are competenţa de a soluţiona capătul doi al cererii ce face obiectul prezentei cauze astfel că toate raţionamentele instanţei întemeiate pe posibilitatea recurentului de a se adresa Tribunalului Arbitral pentru Sport de la Lausanne sunt nefondate.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Pârâta Agenţia Naţională Anti-Doping a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Motivele de recurs se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., având în vedere că normele care reglementează căile de atac sunt norme de drept procesual, iar nu de drept material, cum în mod eronat susţine recurentul-reclamant. În raport de acest motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recursul formulat este nefondat.

Astfel, dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 227/2006 privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt reglementate la capitolul I - Dispoziţii generale şi ele stabilesc în mod neechivoc, în concordanţă şi cu art. 13 din Codul Mondial Anti-Doping şi comentariile la acest articol faptul că în examinarea faptelor si aspectelor juridice ale unui caz de încălcare a reglementărilor anti-doping, jurisdicţia de soluţionare a cauzelor o au doar instanţele sportive, instanţa de ultim grad fiind Curtea de arbitraj sportiv de la Lausanne.

Potrivit art. 52 din Legea nr. 24/2000 privind nomele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziţiile generale ale unui act normativ cuprind prevederi care orientează întreaga reglementare, determină obiectul şi principiile acesteia. În acest sens, dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 227/2006 privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc că în examinarea faptelor şi aspectelor juridice ale unui caz de încălcare a reglementărilor anti-doping, jurisdicţia de soluţionare a cauzelor o au doar instanţele sportive, instanţa de ultim grad fiind Curtea de arbitraj sportiv de la Lausanne.

Aşadar, prima instanţă în mod legal şi temeinic, a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti atât cu privire la cererea de suspendare cât şi cu privire la cererea de chemare în judecată.

Mai mult, reglementarea competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti este de ordine publică şi se stabileşte prin lege. Legea nr. 227/2006 privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport, republicată, cu modificările şi completările ulterioare este lege organică şi specială, iar dispoziţiile procedurale cu privire la competenţa de soluţionare a cazurilor de încălcare a reglementărilor anti-doping sunt de strictă interpretare şi aplicare. Legiuitorul nu a reglementat expres competenţa materială a instanţelor de judecată cu privire la soluţionarea a cazurilor de încălcare a reglementărilor anti-doping, ca o excepţie de la regula consacrată în dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 227/2006 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul sportivilor de nivel naţional sau în legătură cu o competiţie naţională.

Prima instanţă, în mod legal şi temeinic, a considerat că accesul liber la justiţie nu este absolut, ci poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile şi proporţionale cu scopul urmărit, iar arbitrajul constituie o excepţie de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiţiei se realizează prin instanţele judecătoreşti şi reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparţială, mai rapidă şi mai puţin formală, confidenţială, finalizate prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Cât priveşte faptul că, în speţă, Curtea de arbitraj sportiv de la Lausanne a hotărât că nu este competentă să judece prezenta cauză, instanţa de la Lausanne declară că nu are în mod vădit competenţa de a soluţiona apelul formulat de recurentul - reclamant.

Soluţia se întemeiază atât pe dispoziţiile art. 73 şi art. 76 din Legea nr. 227/2006 (legea naţională anti-doping), cât şi pe dispoziţiile art. 13.2 din Codul mondial anti-doping şi urmează o abordare armonizată pentru a limita căile de atac ale tuturor sportivilor la nivel naţional, în cadrul structurii lor naţionale anti - doping.

Susţinerile reclamantului - recurent în sensul că Agenţia Naţională Anti-Doping în calitate de organizaţie naţională anti-doping, nu poate dispune suspendarea provizorie a unui sportiv, în urma administrării probelor pe care le deţine, cu privire la faptul că acesta a încălcat reglementările anti-doping prin utilizarea unei metode interzise, în raport de dispoziţiile art. 39 coroborat cu art. 50 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 227/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt nefondate. Astfel, potrivit art. 50 alin. (1) şi (2), suspendarea provizorie este obligatorie şi se poate dispune inclusiv de către Agenţia Naţională Anti-Doping, în calitate de organizaţie naţională anti-doping, cu asigurarea audierii în regim de urgenţă a sportivului, în temeiul art. 47 alin. (4) din Legea nr. 227/2006.

Suspendarea provizorie a reclamantului - recurent a fost dispusă de către Agenţia Naţională Anti-Doping şi a fost sesizată Comisia de audiere în temeiul dispoziţiilor art. 47 alin. (4) din Legea nr. 227/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în vederea organizării audierii în regim de urgenţă, de către preşedintele Agenţiei Naţionale Anti-Doping.

Decizia Agenţiei Naţionale Anti-Doping de suspendare provizorie a recurentului reclamant, ca manifestare de voinţă (negotium iuris), materializată în cuprinsul Notificării nr. x/30.09.2020, este un act administrativ în sensul dispoziţiilor art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, însă acest act administrativ constituie fine de neprimire la instanţa de contencios administrativ, potrivit art. 5 alin. (2) din actul normativ mai sus menţionat putând fi atacată cu apel la Comisia de apel de pe lângă Agenţia Naţională Anti-Doping în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 74 alin. (1) din Legea nr. 227/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 494 şi urm. din C. proc. civ., art. (1) alin. (3), art. 50 alin. (1), art. 74 alin. (1) din Legea nr. 227/2006 privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul - reclamant A. nu a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimata-reclamantă, deşi aceasta i-a fost comunicată în termenul legal.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză, în temeiul art. 494 raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţia din data de 25.05.2021 s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 5 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

7.1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Prin notificarea nr. x/30.09.2020, emisă de preşedintele Agenţiei Naţionale Anti-Doping (ANAD), se aduce la cunoştinţă reclamantului că acesta este suspect de încălcarea reglementărilor anti-doping, în conformitate cu art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 227/2006 privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport, republicată, ca urmare a utilizării unei metode interzise, în concret reţinându-se prin actul contestat faptul că reclamantul a beneficiat de serviciile clinicii private B. practicând terapie intravenoasă-C., adică terapia cu vitamina C, complex de B-uri, aminoacizi şi minerale. S-a reţinut că infuziile şi/sau injecţiile intravenoase cu mai mult de 100 ml în total pe o perioada de 12 ore, cu excepţia celor efectuate în mod legitim pe parcursul tratamentelor spitaliceşti, al procedurilor chirurgicale sau al investigaţiilor clinice pentru stabilirea diagnosticului intră la categoria M2.2 din Lista interzisă pentru anul 2020, aprobată prin Ordinul nr. 219/14.10.2019, publicat în Monitorul Oficial al româniei, partea I, nr. 867 din 28.10.2019. Astfel, în urma investigaţiilor întreprinse de ANAD pentru verificarea informaţiilor primite s-a constatat că reclamantul este suspect de încălcarea reglementărilor anti-doping pentru utilizarea metodei M.2.2.

În conformitate cu prevederile art. 50 din Legea nr. 227/2006 republicată, s-a comunicat reclamantului că acesta este suspendat provizoriu din activitatea sportivă.

În cuprinsul notificării contestate se menţionează că, în conformitate cu prevederile art. 73 lit. e), decizia de suspendare provizorie dispusă conform art. 50 alin. (1) poate fi contestată la Comisia de Apel în termen de 21 de zile de la data comunicării.

Prin încheierea Comisiei de Apel din cadrul instituţiei pârâte, pronunţată în dosarul nr. x/2020 la data de 11 noiembrie 2020, se respinge apelul formulat de sportivii D., A. şi E. împotriva deciziilor de suspendare provizorie notificate sportivilor cu nr. x din 30.09.2020 de către preşedintele ANAD. În cuprinsul încheierii se menţionează că "prezenta decizie poate fi contestată la Curtea de Arbitraj Sportiv (Tribunalul de Arbitraj Sportiv)", de federaţia internaţională responsabilă, Comitetul Olimpic Internaţional (entităţi prevăzute la art. 74 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 227/2006), în termen de 21 de zile de la data comunicării, precum şi de Agenţia Mondială Anti-Doping la Curtea de Arbitraj Sportiv (Tribunalul de Arbitraj Sportiv), în termenele prevăzute de art. 76 alin. (2) din Legea nr. 227/2006 republicată.

7.2. Analiza motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant şi a apărărilor intimatei-pârâte

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în timp ce intimata-pârâtă a sugerat că recursul nu poate fi încadrat decât în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. .

Având în vedere soluţia dată de prima instanţă, prin care a fost admisă excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi a fost respinsă acţiunea, ca inadmisibilă, observând şi motivele din cererea de recurs, Înalta Curte constată că în esenţă, recurentul a criticat greşita aplicare a legii de către prima instanţă, recursul său urmând a fi analizat prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Problema de drept dedusă judecăţii este aceea dacă încheierea Comisiei de Apel din cadrul instituţiei pârâte, pronunţată în dosarul nr. x/2020, prin care a fost respins apelul formulat de reclamant împotriva deciziei de suspendare provizorie nr. 1682 din 30.09.2020 de către preşedintele ANAD, are sau nu o cale de atac deschisă pentru reclamant în faţa instanţei naţionale.

Pentru a soluţiona această problemă de drept, Înalta Curte va porni, pe de o parte, de la dispoziţiile legii speciale, iar pe de altă parte, de la menţiunile cuprinse în încheierea Comisiei de Apel atacată.

Conform prevederilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 227/2006 din 7 iunie 2006 privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport, "suspendarea provizorie a unui sportiv, pe baza unui rezultat pozitiv al probei A pentru substanţe nespecifice sau pentru utilizarea unei metode interzise, este obligatorie."

Conform prevederilor art. 73 alin. (1) lit. e) din acelaşi act normativ, poate fi contestată decizia de suspendare provizorie dispusă, conform art. 50 alin. (1).

Conform art. 74 din acelaşi act normativ:

"(1) Deciziile prevăzute la art. 73 lit. a) - g) şi i) - l), luate în legătură cu o competiţie din cadrul unei manifestări sportive naţionale sau care implică sportivi de nivel naţional, pot fi contestate la Comisia de apel, în termen de 21 de zile de la data comunicării, de către următoarele persoane:

a) sportivii de nivel naţional sau altă persoană care este subiect al deciziei contestate;

b) structura sportivă căreia îi aparţine sportivul sau cealaltă parte în legătură cu care s-a luat decizia contestată;

c) federaţia internaţională responsabilă, Comitetul Olimpic Internaţional, Comitetul Paralimpic Internaţional;

d) organizaţia anti-doping a ţării de domiciliu al persoanei/sportivului;

e) Agenţia;

f) Agenţia Mondială Anti-Doping.

(2) Deciziile prevăzute la art. 73 lit. h) pot fi contestate la Curtea de arbitraj sportiv de la Lausanne, denumită în continuare CAS, în termen de 7 zile de la data comunicării, numai de către organizaţiile anti-doping între care s-a ivit disputa cu privire la răspunderea privind gestionarea rezultatelor testării doping.

(3) Deciziile prevăzute la art. 73 lit. i) pot fi contestate la CAS, de către Agenţia Mondială Anti-Doping, în termen de 21 de zile de la ultima zi în care orice parte ar fi putut face apel sau în termen de 21 de zile de la primirea de către aceasta a dosarului complet referitor la cazul soluţionat.

(4) Organizaţiile anti-doping cu drept de a formula apel, potrivit dispoziţiilor alin. (1) lit. b) - f), pot solicita, în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei, o copie a dosarului complet în baza căruia s-a emis decizia."

Conform prevederilor art. 76 din acelaşi act normativ:

"(1) Deciziile Comisiei de apel pot fi contestate la CAS numai de entităţile prevăzute la art. 74 alin. (1) lit. c) şi f), în termen de 21 de zile de la data comunicării.

(2) Agenţia Mondială Anti-Doping poate contesta deciziile Comisiei de apel la CAS în termen de 21 de zile de la ultima zi în care orice parte ar fi putut face apel sau în termen de 21 de zile de la primirea de către aceasta a dosarului complet referitor la cazul soluţionat."

Conform art. 78:

"Deciziile prevăzute la art. 73 lit. e) pot fi contestate direct la CAS numai de către sportivii de nivel internaţional împotriva cărora a fost impusă sancţiunea de suspendare provizorie."

În cuprinsul încheierii se menţionează că "prezenta decizie poate fi contestată la Curtea de Arbitraj Sportiv (Tribunalul de Arbitraj Sportiv)", de federaţia internaţională responsabilă, Comitetul Olimpic Internaţional (entităţi prevăzute la art. 74 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 227/2006), în termen de 21 de zile de la data comunicării, precum şi de Agenţia Mondială Anti-Doping la Curtea de Arbitraj Sportiv (Tribunalul de Arbitraj Sportiv), în termenele prevăzute de art. 76 alin. (2) din Legea nr. 227/2006 republicată.

Astfel, se constată că există o corespondenţă perfectă între prevederile legale şi menţiunile din cuprinsul încheierii atacate, din cuprinsul cărora rezultă concluzia certă că Încheierea emisă de Comisia de apel nu mai are nicio cale de atac deschisă reclamantului în faţa instanţei.

Potrivit dispoziţiilor generale cuprinse în art. 1 alin. (3) din legea nr. 227/2006 republicată, în examinarea faptelor şi aspectelor juridice ale unui caz de încălcare a reglementărilor anti-doping, jurisdicţia de soluţionare a cauzelor o au doar instanţele sportive, instanţa de ultim grad fiind Curtea de arbitraj sportiv de la Lausanne.

Din analiza coroborată a tuturor acestor prevederi legale reiese că decizia de suspendare provizorie a unui sportiv care nu este de nivel internaţional poate fi contestată de sportivul în cauză numai la Comisia de Apel de la nivelul ANAD.

În consecinţă, nu poate fi reţinută competenţa instanţei de contencios administrativ şi implicit a instanţelor române pentru soluţionarea litigiilor ce au ca obiect deciziile de suspendare provizorie a unui sportiv naţional, în condiţiile în care prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 227/2006 exclud o asemenea competenţă, fiind atribuită jurisdicţia de soluţionare a cauzelor exclusiv instanţelor sportive.

Înalta Curte nu va reţine concluzia primei instanţe în sensul că reclamantul avea deschisă calea contestării la CAS în condiţiile art. 77 alin. (1) a deciziei comisiei de audiere, faţă de raţionamentul explicat pe larg în Ordinul privind cererea de măsuri provizorii emis de preşedintele Diviziei de arbitraj în apel a Curţii de Arbitraj Sportiv (CAS 2021/A/7631) şi pe care prezenta instanţă îl împărtăşeşte în totalitate.

Astfel, art. 76 din Legea naţională antidoping (Legea nr. 227/2006) permite formularea de contestaţii împotriva deciziilor pronunţate de Comisia de apel doar anumitor titulari expres şi limitativ enumeraţi de lege, printre care nu se află şi reclamantul.

Este incontestabil că reclamantul este sportiv naţional, fiind supus strict dispoziţiilor art. 73 şi neavând drept de apel la CAS. Sportivii la nivel naţional care doresc să conteste o decizie de primă instanţă pot face acest lucru în faţa Comisiei de apel şi nu mai există o altă modalitate de apel pentru un sportiv de nivel naţional la CAS.

Se mai arată în decizia emisă de preşedintele Diviziei de arbitraj în apel a Curţii de Arbitraj Sportiv (CAS 2021/A/7631) că prevederile art. 73 şi 76 din legea naţională antidoping reflectă viziunea avută în vedere şi de art. 13.2 şi următoarele din WADC (World Anti-doping Code), existând o abordare armonizată pentru a limita căile de atac ale tuturor sportivilor la nivel naţional în cadrul structurii lor naţionale antidoping.

De asemenea, nu va fi reţinută nici susţinerea primei instanţe, în sensul că reclamantul ar fi iniţiat o procedură în faţa comisiei de audiere a ANAD, nesoluţionată până la data pronunţării instanţei de faţă. Având în vedere chiar susţinerile recurentului, se constată că nu reiese nici din susţinerile sale sau ale părţii adverse şi nici din actele de la dosar, că recurentul ar fi iniţiat o procedură la Comisia de Audiere a ANAD în legătură cu această suspendare provizorie. Singura procedură aflată pe rolul Comisiei de Audiere a ANAD a fost iniţiată chiar de către ANAD şi vizează solicitarea acesteia de stabilire a sancţiunii finale pentru recurent.

Cu toate acestea, inexistenţa unei căi de atac la Curtea de Arbitraj Sportiv nu duce la atragerea automată a competenţei instanţei naţionale de soluţionare a unei căi de atac împotriva Încheierii emise de Comisia de apel, cât timp legea naţională este clară şi explicită în sensul că nu există o asemenea cale de atac.

Legiuitorul nu a reglementat expres competenţa materială a instanţelor de judecată cu privire la soluţionarea a cazurilor de încălcare a reglementărilor anti-doping, ca o excepţie de la regula consacrată în dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 227/2006 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul sportivilor de nivel naţional sau în legătură cu o competiţie naţională.

Astfel, Înalta Curte constată că prima instanţă, în mod legal şi temeinic, a considerat că accesul liber la justiţie nu este absolut, ci poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile şi proporţionale cu scopul urmărit, iar arbitrajul constituie o excepţie de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiţiei se realizează prin instanţele judecătoreşti şi reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparţială, mai rapidă şi mai puţin formală, confidenţială, finalizate prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Recurentul a mai susţinut că nu i se aplică raţionamentul dedus de prima instanţă din aplicarea prevederilor legale menţionate, deoarece decizia de suspendare provizorie a recurentului a fost adoptată de Preşedintele ANAD, iar nu de Comisia de Audiere a ANAD; întrucât notificarea nr. x/30.09.2020 nu reprezintă tipul de act avut în vedere de Legea 227/2006 atunci când aceasta foloseşte termenul de decizie de suspendare provizorie, iar decizia supusă controlului judecătoresc a fost adoptată de preşedintele autorităţii publice centrale, cu depăşirea atribuţiilor ce-i sunt conferite prin lege, atunci reclamantul este îndreptăţit să adreseze cererea sa pentru anularea actului instanţei judecătoreşti competente.

Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată; legiuitorul a indicat, atunci când a dorit, entitatea care ia o decizie; din faptul că entitatea care emite decizia de aplicare a măsurii suspendării provizorii nu este nominalizată explicit la art. 50, rezultă că aceasta poate fi emisă atât de Comisia de audiere, cât şi de preşedintele ANAD.

Înalta Curte mai are în vedere şi considerentele Deciziei nr. 560 din 29 mai 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 227/2006 privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport, prin care, respingând excepţia invocată, Curtea Constituţională a constatat că accesul liber la justiţie nu este absolut, ci poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile şi proporţionale cu scopul urmărit. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, că dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenţia l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept. Totodată, prin Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea a reţinut că acest drept cere, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului, reglementare ce poate varia în timp şi spaţiu, însă în funcţie de "resursele comunităţilor şi nevoile indivizilor." În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere.

7.3. Temeiul procesual al recursului

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., constată că recursul este nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 5 din 12 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 19 octombrie 2021.