Timeliness of appeal against first-instance administrative decision; forfeiture of right to appeal due to expiration of 15-day statutory deadline

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 13.06.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, plângere împotriva actului administrativ nr. 515 din 11.05.2018 emis de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de resurse umane şi documentare, prin care a fost respinsă contestaţia pe care a formulat-o împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale prin Ordinul nr. 243 din 30.01.2018, solicitând modificarea acestuia, în sensul acordării, începând cu data de 01.01.2018, a sporurilor în cuantum de 45% prevăzute de art. 4 alin. (1) şi art. 5 din cap. VIII al Legii nr. 153/2017, calculate la indemnizaţia de încadrare (în principal); acordării începând cu data de 01.01.2018 a sporurilor prevăzute de art. 4 alin. (1) şi art. 5 din cap. VIII al Legii nr. 153/2017, calculate la indemnizaţia de încadrare şi plafonate la nivelul de 30%, în condiţiile art. 25 din aceeaşi lege (în subsidiar).

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 4425 din 31 octombrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, a respins cererea pârâtului de respingere a cererii ca rămasă fără obiect, ca neîntemeiată, şi a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei în sensul admiterii acţiunii, cel puţin sub aspectul capătului de cerere formulat în subsidiar.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a susţinut că salarizarea magistraţilor, astfel cum rezultă din analiza anexei V din Legea nr. 153/2017, are în vedere două componente: indemnizaţia de încadrare, prevăzută în cazul procurorilor în cap. I B din respectiva anexă, care include în cuantumul său două sporuri de care magistraţii au beneficiat potrivit vechilor reglementări în materie de salarizare: sporul de vechime în magistratură (vechime în funcţie) şi sporul de vechime în muncă, diferenţierea indemnizaţiei de încadrare făcându-se prin raportare la vechimea în muncă şi vechimea în funcţia de magistrat; cea de-a doua componentă fiind reprezentată de sporuri.

A arătat că potrivit Legii nr. 153/2017 magistraţii beneficiază de trei sporuri: spor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase (art. 4 alin. (1) cap. VIII) în procent de 15 % din indemnizaţia de încadrare; spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică (art. 5 cap. VIII) în procent de până la 25 % din indemnizaţia de încadrare; spor pentru păstrarea confidenţialităţii (art. 5 cap. VIII) în procent de până la 5 % din indemnizaţia de încadrare.

Concluzionând pe aspectul sporurilor, recurenta a arătat că acestea sunt de două categorii: sporuri incluse în indemnizaţia de încadrare, care şi-au pierdut individualitatea deoarece cuantumul acestora se regăseşte în indemnizaţia de încadrare şi sporuri care nu sunt incluse în indemnizaţia de încadrare, distincte de aceasta, al căror cuantum se stabileşte prin aplicarea procentului prevăzut de lege la indemnizaţia de încadrare.

În continuare a susţinut argumente referitoare la aplicarea în timp a Legii nr. 153/2017, care este etapizată până în anul 2022, fiind prevăzută o creştere anuală a indemnizaţiei de încadrare până la atingerea nivelului stabilit pentru anul 2022 în capitolul IB din anexa V, făcând trimitere în acest sens la prevederile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi considerând că în privinţa sporurilor care nu fac parte din indemnizaţia de încadrare, cum sunt şi cele pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii, acestea trebuie calculate prin aplicarea procentelor corespunzătoare la noua valoare a indemnizaţiei de încadrare, iar nu prin majorarea cu 25 % a sporurilor în plată la 31.12.2017, aşa cum a procedat pârâta prin ordinele de salarizare emise pentru anul 2018.

A enunţat prevederile art. 38 alin. (4) din Legea nr. 153/2017 şi a subliniat că aplicarea etapizată a legii are în vedere doar creşterea graduală, cu 25% a indemnizaţiei de încadrare în perioada 2018-2022, însă sporurile prevăzute de noua lege se calculează potrivit acesteia, fără a depăşi limita maximă prevăzută de art. 25 din lege. Totodată, a opinat în sensul că aplicarea etapizată a legii nu înseamnă că aceasta nu-şi produce efecte până în anul 2022, ci doar faptul că, în principiu, nivelul indemnizaţiilor de încadrare va atinge nivelul prevăzut în anexe abia în anul 2022. În privinţa sporurilor, a arătat că acestea nu pot fi calculate decât în conformitate cu Legea nr. 153/2017, însă prin raportare la nivelul indemnizaţiei de încadrare majorat etapizat conform art. 38.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a susţinut că din nicio dispoziţie a Legii nr. 153/2017 nu rezultă concluzia la care instanţa de fond a ajuns, respectiv că abia după ce indemnizaţia de încadrare va atinge nivelul prevăzut pentru anul 2022 sporurile prevăzute de art. 4 şi 5 din cap. VIII vor fi calculate conform legii, în realitate fiind vorba despre o confuzie între sporurile "care fac parte din indemnizaţia de încadrare" şi cele care se calculează prin aplicarea unui procent la nivelul acesteia.

4. Apărările formulate în cauză

La data de 19.07.2019 intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La termenul din data de 14 octombrie 2021 Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra excepţiei tardivităţii recursului, invocată din oficiu.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia tardivităţii formulării cererii de recurs, excepţie invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepţia este întemeiată, urmând să respingă recursul reclamantei ca tardiv formulat, în considerarea argumentelor ce succed.

Demersul judiciar ce formează obiectul cauzei pendinte vizează plângerea formulată de reclamanta A. împotriva actului administrativ nr. 515 din 11.05.2018 emis de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de resurse umane şi documentare, prin care a fost respinsă contestaţia pe care a formulat-o împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale prin Ordinul nr. 243 din 30.01.2018, solicitând modificarea acestuia, în sensul acordării, începând cu data de 01.01.2018, a sporurilor în cuantum de 45% prevăzute de art. 4 alin. (1) şi art. 5 din cap. VIII al Legii nr. 153/2017, calculate la indemnizaţia de încadrare (în principal); acordării începând cu data de 01.01.2018 a sporurilor prevăzute de art. 4 alin. (1) şi art. 5 din cap. VIII al Legii nr. 153/2017, calculate la indemnizaţia de încadrare şi plafonate la nivelul de 30%, în condiţiile art. 25 din aceeaşi lege (în subsidiar).

Soluţionând cauza, Curtea de Apel Bucureşti a găsit neîntemeiate toate susţinerile formulate de reclamantă, respingându-i acţiunea ca nefondată şi menţinând astfel ca temeinic şi legal actul administrativ contestat.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, "Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare".

Conform art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungeşte până în prima zi lucrătoare care urmează.

Prin art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. legiuitorul a statuat în sensul că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal.

În speţă, Înalta Curte constată că sentinţa civilă nr. 4425 din 31 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, recurată de reclamanta A., a fost comunicată acesteia la data de 27 martie 2019, conform dovezii de înmânare ataşată la dosar fond, iar recursul a fost promovat de parte la data de 15 aprilie 2019, data expedierii prin poştă, conform menţiunii ştampilei aplicate pe plicul aflat la dosar recurs, cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de lege, calculat pe zile libere potrivit dispoziţiilor art. 181-183 C. proc. civ.

Aşadar, de la data comunicării sentinţei, 27 martie 2019, curge termenul de 15 zile în vederea promovării căii de atac a recursului şi, raportat la prevederile art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., ultima zi în care se putea formula recursul împotriva acestei hotărâri ar fi fost data de 12 aprilie 2019.

În speţă, cum menţiunea ştampilei aplicate pe plicul de înaintare a cererii de recurs, aflat la dosar, indică faptul că memoriul conţinând motivele de recurs a fost transmis instanţei la data de 15 aprilie 2019, iar termenul a început să curgă de la data comunicării hotărârii din 27 martie 2019, împlinindu-se la data de 12 aprilie 2019, se reţine incidenţa în cauză a prevederilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

Pe cale de consecinţă, în considerarea argumentelor reţinute supra şi a textelor legale invocate, Înalta Curte va respinge recursul recurentei-reclamante ca tardiv formulat, păstrând astfel sentinţa atacată.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., ca tardiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 4425 din 31 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2021.