Guarantee fund appeal rejected: 90-day claim deadline runs from criminal conviction, not bankruptcy judgment

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche la data de 14.11.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată în calitate de pârât, Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea Deciziei nr. 17431 din 26.10.2018 emisă de pârât, prin care i-a fost respinsă cererea de plată pe considerente de tardivitate, precum şi obligarea pârâtului să-i soluţioneze pe fond cererea de acordare a despăgubirilor constând în daune materiale ocazionate de accidentul de circulaţie rutieră produs la data de 23.09.2015 în care a fost implicat în calitate de asigurat al B. S.A., societate aflată în procedura de faliment.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 803 din data de 05 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat Decizia nr. 17431/26.10.2018 emisă de pârât cu privire la soluţionarea cererii de despăgubire a reclamantului nr. 45873/18.08.2017 şi, în consecinţă, a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să analizeze şi să soluţioneze pe fond cererea reclamantului A. de acordare a despăgubirilor ocazionate de accidentul de circulaţie rutieră produs în data de 23.09.2015 în care a fost implicat reclamantul în calitate de asigurat al B. S.A., societate aflată în procedura de faliment. Totodată, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului ca neîntemeiată şi menţinerii deciziei contestate ca fiind temeinică şi legală.

În dezvoltarea recursului promovat recurentul-pârât a susţinut, în contextul expunerii pe scurt a soluţiei primei instanţe, că hotărârea de fond cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei şi este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Astfel, a arătat că analiza cererii de plată şi a dosarului de daună s-a realizat ţinându-se cont de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015, ale căror dispoziţii le-a enunţat, precizând că normele menţionate impun obligaţia depunerii cererii de plată la sediul Fondului de Garantare a Asiguraţilor înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data naşterii dreptului, termenul este unul de decădere, iar sancţiunea nerespectării acestuia constă în decăderea din dreptul de a obţine plata despăgubirilor din disponibilităţile Fondului, cererea de plată fiind astfel respinsă ca tardiv formulată.

A considerat că sancţiunea decăderii este mai gravă decât cea a nulităţii, întrucât are ca efect stingerea dreptului de a mai săvârşi un anumit act de procedură, în speţă cererea de plată a reclamantului din data de 18.08.2017 fiind formulată cu depăşirea termenului legal.

În contextul evidenţierii cadrului normativ incident în materie şi a procedurii formulării cererii de plată şi a deschiderii dosarului de daună, recurentul-pârât a susţinut că nu se poate afirma că Fondul trebuia să verifice un dosar de daună în lipsa învestirii sale în mod legal, deoarece acesta instrumentează dosarele de daună, analizează cererile de plată şi înscrisurile anexate acestora în conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, cu alte cuvinte ţinând seama de normele aplicabile în materie.

Aşadar, în îndeplinirea atribuţiilor legale, Comisia Specială din cadrul Fondului de Garantare a Asiguraţilor a analizat cererea reclamantului de plată, în cadrul şedinţei din data de 17.10.2018, dispunând respingerea acesteia ca fiind tardiv formulată, având în vedere că a fost depusă la FGA cu depăşirea termenului legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, care a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului S.C. B. S.A.

În continuare, recurentul-pârât a expus considerente de ordin teoretic referitoare la termenul de decădere prevăzut de Legea nr. 213/2015 şi la efectele neîndeplinirii actelor de procedură înăuntrul acestui termen, apreciind că nu îi sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la repunerea în termenul de prescripţie, deoarece este un termen de decădere de drept material şi nu unul de drept procesual.

Pornind de la considerentele teoretice expuse a considerat că este eronat argumentul instanţei de fond conform căruia: "dreptul la despăgubire al reclamantului, titularul dreptului de despăgubire în urma accidentului auto, se născuse la data pronunţării instanţei de judecată în procesul penal, deci cererea sa de despăgubire trebuia soluţionată pe fond..." întrucât reclamantul nu a avut calitate de parte în cadrul dosarului penal, parte civilă fiind C..

A subliniat recurentul că dreptul de creanţă al reclamantului A. a luat naştere la data la care a cunoscut paguba şi făptuitorul/asigurătorul, deci dreptul de a cere repararea prejudiciului prin acordarea unei despăgubiri a luat naştere la data producerii evenimentului rutier, respectiv la data de 23.09.2015.

În plus, a opinat în sensul că stabilirea vinovăţiei penale nu constituie o condiţie sine qua non pentru antamarea răspunderii civile a persoanei vinovate contravenţional de accident, răspunderea subzistând şi în situaţia în care ar fi intervenit una dintre cauzele de înlăturare a răspunderii penale, motivat de faptul că nu este absolut necesar să fie stabilită vinovăţia penală pentru ca persoana vinovată să răspundă în temeiul poliţei de răspundere civilă auto.

De asemenea, a susţinut că şi în situaţia în care reclamantul A. s-ar fi constituit parte civilă în cadrul dosarului penal, raţiunea potrivit căreia se impunea pronunţarea unei sentinţe nu prezintă relevanţă în situaţia în care un(o) reclamant/persoană vătămată cunoaşte întinderea prejudiciului la data la care se depune constituirea de parte civilă.

A mai arătat recurentul că, din momentul naşterii dreptului de creanţă, exercitarea acţiunii în repararea prejudiciului nepatrimonial suferit nu era condiţionată de stabilirea întinderii prejudiciului de către un organ judiciar, reclamantul având posibilitatea, odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a falimentului B., să se adreseze Fondului de Garantare a Asiguraţilor în vederea plăţii despăgubirilor, un asemenea demers fiind suficient în vederea conservării dreptului de plată a despăgubirilor din resursele FGA, la momentul instrumentării dosarului de plată existând posibilitatea completării documentaţiei, conform art. 16 din Legea nr. 213/2015.

Ca urmare, a susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere nici prevederile art. 1381 din noul C. civ., care prevăd că "(1) orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie. (2) dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. (...)", reţinând în mod greşit că termenul de decădere de 90 de zile s-a născut la momentul pronunţării pe fond a sentinţei penale din cadrul dosarului nr. x/2017, dată la care analiza dosarului de daună nu era finalizată, întrucât dreptul la despăgubire al reclamantului s-a născut la data producerii evenimentului rutier.

Având în vedere că vătămarea reclamantului s-a produs la momentul producerii evenimentului rutier din data de 23.09.2015, anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului S.C. B. S.A., recurentul-pârât a considerat că reclamantul avea posibilitatea să depună cererea de plată până la data de 16.06.2017, astfel încât depunerea acesteia la 18.08.2017 s-a făcut cu depăşirea termenului legal.

Totodată, a arătat că solicitarea de plată nr. x/18.08.2017 nu a fost făcută în baza vreunui titlu, ci pe cale amiabilă, în raport de producerea evenimentului rutier, reclamantul necomunicând către FGA existenţa unui dosar penal. În această situaţie cadrul normativ incident prevede posibilitatea depunerii cererii de plată şi a înscrisurilor justificative, iar în imposibilitate de prezentare a înscrisurilor este menţionată posibilitatea susţinerii acestora printr-o declaraţie pe propria răspundere, corelativ cu efectuarea verificărilor corespunzătoare de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În final, recurentul-pârât a subliniat că, potrivit Legii nr. 213/2015 şi Normei ASF nr. 16/2015, Fondul nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare pentru accidente produse de vehicule, iar potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător. Totodată, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

De asemenea, Fondul de Garantare a Asiguraţilor acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale sale, obligaţia fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul.

Pentru considerentele arătate, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii în întregime a acţiunii reclamantului ca neîntemeiată, menţinerii Deciziei FGA nr. 17431 din 26.10.2018 ca legală şi temeinică, precum şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de către intimatul-pârât A. s-a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei de fond. În esenţă, intimatul a susţinut că în mod corect a reţinut instanţa de fond că dreptul său de despăgubire s-a născut ulterior pronunţării instanţei în dosarul penal, astfel încât pârâtul trebuia să-i analizeze pe fond cererea de plată, fiind introdusă într-un termen mai mic de 90 de zile, conform dispoziţiilor legale.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimatului-reclamant şi a reiterat susţinerile din cererea de recurs.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurentul-pârât, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare de intimatul-reclamant, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Partea a criticat sentinţa de fond, în principal din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: " Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speţă, este adevărat că recurentul-pârât a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., însă a făcut-o doar formal, fără să dezvolte critici care se circumscriu acestui motiv de nelegalitate. Prin urmare, se observă că nu a arătat în mod concret care sunt argumentele pe care instanţa ar fi trebuit să-şi fundamenteze soluţia pronunţată, care sunt motivele contradictorii sau străine de natura cauzei, susţinând doar că hotărârea dată de prima instanţă cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei.

În acest context, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat. Împrejurarea că instanţa de fond nu şi-a însuşit argumentele pârâtului nu face incident motivul de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la pronunţarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esenţă, eventual o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, aspecte ce vor fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată nu poate fi reţinută.

Cât priveşte cel de-al doilea motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nici acesta nu este fondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit normele de drept aplicabile în speţă, sub aspectul reţinerii îndeplinirii de către reclamant a obligaţiei de a depune cererea de plată cu respectarea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că prin cererea de recurs recurentul-pârât a dezvoltat şi critici referitoare la titularul dreptului de despăgubire şi la interpretarea şi aplicarea greşită a normelor legale ce reglementează scopul şi obiectul activităţii Fondului de Garantare a Asiguraţilor, din perspectiva obligaţiilor asigurătorului aflat în insolvenţă, afirmând în acest sens, printre altele, că reclamantul A. nu ar fi avut calitate de parte în dosarul penal şi că Fondul nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi că nu preia obligaţiile acestuia, asumate în urma încheierii contractului de asigurare pentru accidente produse de vehicule.

În acest sens, este de observat că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a analizat pe fond cererea de plată formulată de reclamant, respingând-o ca tardivă, pentru motivul că a fost depusă după împlinirea termenului legal de 90 de zile reglementat în mod expres de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, astfel încât controlul de legalitate al instanţei de fond a fost efectuat în aceste limite, aspectele ce ţin de fondul cererii de plată excedând cadrului procesual astfel stabilit.

Prin urmare, vor fi înlăturate criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor aduse sentinţei de fond din această perspectivă.

Pentru a răspunde criticilor recurentului-pârât formulate din perspectiva interpretării şi aplicării eronate a normelor legale ce reglementează termenul de depunere a cererii de plată a despăgubirilor, Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 17431 din 26.10.2018 emisă de pârât, prin care i-a fost respinsă cererea de plată pe considerente de tardivitate, precum şi obligarea pârâtului să-i soluţioneze pe fond cererea de acordare a despăgubirilor constând în daune materiale ocazionate de accidentul de circulaţie rutieră produs în data de 23.09.2015 în care a fost implicat în calitate de asigurat al B. S.A., societate aflată în procedura de faliment.

În fapt, în urma accidentului auto din data de 23.09.2015, în care a fost victimă C., care conducea motociclul reclamantului, a fost deschis dosar penal, fiind trimis în judecată şi ulterior condamnat autorul accidentului, şi anume D.. Prin sentinţa penală nr. 109/23.06.2017 a Judecătoriei Carei s-a dispus condamnarea inculpatei pentru vătămarea corporală a persoanei vătămate C.. La data de 18.08.2017, aşadar după pronunţarea instanţei penale, reclamantul a formulat cererea de despăgubire către FGA, fiind înregistrat dosarul de despăgubiri nr. 45873/18.08.2017, iar cererea de plată respinsă ca tardivă.

Prin sentinţa nr. 803/05.03.2019, recurată în cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat Decizia nr. 17431/26.10.2018 emisă de pârât cu privire la soluţionarea cererii de despăgubire a reclamantului nr. 45873/18.08.2017 şi, în consecinţă, a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să analizeze şi să soluţioneze pe fond cererea reclamantului A. de acordare a despăgubirilor ocazionate de accidentul de circulaţie rutieră produs în data de 23.09.2015 în care a fost implicat reclamantul în calitate de asigurat al B. S.A., societate aflată în procedura de faliment.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în mod greşit a respins pârâtul ca fiind tardivă cererea de acordare a despăgubirilor, considerând că termenul legal de 90 de zile în care se impune depunerea cererii de plată începe să curgă de la data hotărârii judecătoreşti în materie penală care stabileşte vinovăţia altui participant la trafic şi din culpa căruia reclamantul a suferit un prejudiciu, şi nu de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a asigurătorului S.C. B. S.A.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"(1) În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 alin. (1) al Normei A.S.F. nr. 16/2015, forma în vigoare în perioada de referinţă, prevede că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. (…….)".

În speţă este incidentă situaţia naşterii dreptului de creanţă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, data până la care cererea de despăgubire putea fi introdusă necalculându-se în raport de momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, cum în mod greşit a susţinut recurentul-pârât, fiind aplicabilă cealaltă ipoteză reglementată de textul legal enunţat, şi anume naşterea dreptului de creanţă la data pronunţării hotărârii în materie penală.

Aşadar, cum dreptul de creanţă s-a născut ulterior momentului deschiderii procedurii falimentului şi nu anterior cum a susţinut pârâtul, se constată că intimatul-reclamant a formulat cererea de despăgubire adresată Fondului înainte de împlinirea termenului de 90 de zile de la momentul pronunţării hotărârii instanţei penale de condamnare a persoanei vinovate de producerea accidentului, fiind formulată, în consecinţă, cu respectarea legii.

Sub acest aspect este important a se aminti că procesul penal are prioritate la stabilirea răspunderii juridice a persoanelor culpabile de producerea accidentului, în contextul în care atrage şi răspunderea penală, iar dreptul la despăgubire al reclamantului, titular al dreptului de despăgubire în urma accidentului rutier, ia naştere la data pronunţării hotărârii penale prin care se stabileşte persoana vinovată de producerea evenimentului asigurat.

Ca urmare, nu pot fi primite susţinerile recurentului-pârât în sensul că stabilirea vinovăţiei penale nu constituie o condiţie sine qua non pentru antamarea răspunderii civile a persoanei vinovate contravenţional de accident.

În cauză, intimatul-reclamant a depus cererea de despăgubire din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor la data de 18.08.2017, după pronunţarea hotărârii în materie penală prin care s-a stabilit vinovăţia altui participant la trafic şi din culpa căruia a suferit un prejudiciu, formulând-o astfel cu respectarea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, aspect sesizat în mod corect de către instanţa de fond, care, pe acest considerent, a admis acţiunea reclamantului, a anulat Decizia nr. 17431 din 26.10.2018 emisă de pârât şi l-a obligat pe acesta să analizeze şi să soluţioneze pe fond cererea de plată.

De asemenea, nu pot fi primite alegaţiile recurentului-pârât conform cărora reclamantul nu trebuia să aştepte soluţionarea dosarului penal din moment ce, în situaţia imposibilităţii depunerii înscrisurilor justificative odată cu solicitarea de plată, legea prevede că acestea pot fi susţinute printr-o declaraţie pe propria răspundere, corelativ cu efectuarea verificărilor corespunzătoare de către Fond, deoarece acest aspect nu are relevanţă în aprecierea termenului de depunere a cererii de plată, care începe să curgă, astfel cum s-a arătat, din momentul naşterii dreptului de creanţă, în speţă de la data pronunţării hotărârii penale.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că a fost demonstrată nelegalitatea actului administrativ contestat, şi anume Decizia nr. 17431 din data de 26.10.2018, prima instanţă reţinând în mod corect că reclamantul a depus cererea de plată cu respectarea termenului legal, argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost temeinic motivată şi dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 803 din 05 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2021.