Guarantee fund's appeal for reduced accident compensation rejected as lower court correctly applied binding cap ruling

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche la data de 08.08.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, să dispună anularea în parte a Deciziei nr. 15973/17.07.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, admiterea integrală a cererii de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi înregistrată sub nr. x/07.03.2017, respectiv admiterea integrală a creanţei reclamantului reprezentând daune morale în valoare de 45.000 RON.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 827 din data de 06 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat în parte Decizia nr. 15973/17.07.2018 emisă de pârât cu privire la soluţionarea cererii de despăgubire a reclamantului nr. 12189/07.03.2017 în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului şi, în consecinţă, a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să plătească reclamantului A. despăgubiri în cuantum total de 5000 RON, din care 3000 RON despăgubiri pentru zilele de îngrijiri medicale şi 2000 RON daune morale, ocazionate de accidentul de circulaţie rutieră produs în data de 27.09.2015 în care a fost implicat reclamantul în calitate de asigurat al B. S.A., societate aflată în procedura de faliment. A respins restul pretenţiilor reclamantului; a menţinut restul prevederilor Deciziei nr. 15973/17.07.2018 emisă de pârât şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 850 RON, din care 500 RON onorariu avocat.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei în sensul respingerii acţiunii reclamantului şi a menţinerii Deciziei nr. 15973/17.07.2018.

În dezvoltarea recursului promovat recurentul-pârât a susţinut că hotărârea de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, în contextul unei succinte prezentări a obiectului acţiunii reclamantului şi a soluţiei pronunţate de prima instanţă, recurentul-pârât a susţinut că înţelege să-şi menţină apărările formulate prin întâmpinare şi prin concluziile scrise depuse în cauză, considerând că soluţia de fond este neîntemeiată deoarece prima instanţă nu a apreciat corect starea de fapt.

Astfel, a expus situaţia de fapt şi normele legale ce reglementează activitatea Fondului, respectiv dispoziţiile interne referitoare la procedura de soluţionare a pretenţiilor izvorând din vătămări corporale sau decese adoptată în cadrul FGA prin raportare la jurisprudenţa în materie şi practica societăţii de asigurări, şi a susţinut că în aprecierea cuantumului despăgubirilor se raportează la consecinţele negative suferite de victimă atât pe plan fizic, cât şi psihic, intensitatea cu care au fost percepute aceste consecinţe în măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, socială, profesională. Aşadar, în analizarea cererii de plată a petentului sunt stabilite despăgubirile într-o măsură în care să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a petentului, cu individualizarea daunelor morale prin raportare la circumstanţele concrete ale producerii evenimentelor.

A făcut recurentul trimitere la normele cuprinse la art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, forma în vigoare la data emiterii poliţei RCA, şi a arătat că problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferinţa psihică încercată de cel care le pretinde, ci presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care prejudiciile produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere.

În continuare, a prezentat considerente de ordin teoretic în referire la domeniul acordării daunelor morale şi a explicat mecanismul de stabilire a despăgubirilor acordate reclamantului cu acest titlu în cauza pendinte, evidenţiind faptul că au fost avute în vedere criterii precum gravitatea leziunilor suferite, numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, gradul de afectare a capacităţii de muncă şi încadrarea sau nu a victimei în grad de handicap.

A mai susţinut că Fondul garantează plata creanţelor de asigurare în virtutea principiului protecţiei consumatorului produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale sale, obligaţia fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarului asigurării cu asiguratorul. Totodată, Fondul de Garantare a Asiguraţilor instrumentează dosarele de daună, analizează cererile de plată şi înscrisurile anexate acestora în conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi cu prevederile art. 21 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 16/2015, pe care le-a redat.

Într-o teză subsidiară a arătat că, la data analizării cererii de plată, reclamantul în calitate de creditor de asigurare, nu a atins plafonul de garantare prevăzut de lege, învederând în acest sens dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi subliniind faptul că Fondul poate accepta la plată creanţele de asigurare stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al unui asigurător aflat în faliment. În susţinerea acestei teze a invocat dispoziţiile Normei A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii, precum şi dispoziţiile Legii nr. 213/2015 privind scopul constituirii FGA, în vederea evitării discrepanţelor între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de plată formulate de aceştia.

Sub acest aspect a mai arătat că Fondul nu este asigurător sau reasigurător şi că recurgerea la o procedură internă standardizată nu este de natură a contraveni vreunei prevederi legale şi nici de a leza dreptul persoanei îndreptăţite de a primi daune morale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparenţa în procesul adoptării soluţiei administrative, precum şi a unui tratament echitabil pentru fiecare dintre persoanele îndreptăţite la primirea unor astfel de despăgubiri, fiind relevantă în adoptarea acestei practici şi împrejurarea că, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, "Plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment".

Aşadar a susţinut că, de vreme ce Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu poate efectua plăţi cu titlu de despăgubiri peste suma de 450.000 RON, iar persoanele îndreptăţite să primească daune morale au tendinţa de a solicita sume aflate la limita maximă a plafonului de garantare, indiferent de gravitatea leziunilor suferite, a numărului de zile de îngrijiri medicale, a consecinţelor de ordin fizic şi psihic concrete şi particulare fiecărui individ, a activităţilor profesionale şi/sau de recreere care nu mai pot fi efectuate sau care ar presupune eforturi suplimentare, apare ca fiind absolut obiectivă şi rezonabilă necesitatea resimţită de FGA de a recurge la criterii precise, cu aplicabilitate generală, pentru a diferenţia fiecare situaţie particulară dintre multiplele care se pot ivi în practica Fondului.

În opinia recurentului, acordarea de daune morale are un caracter reparator şi nu compensator, iar asiguratul are posibilitatea, în ipoteza în care nu a primit de la asigurător despăgubirea respectivă, să exercite pentru diferenţa de despăgubiri acţiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, împotriva celui vinovat de producerea pagubei.

De asemenea recurentul a susţinut că, din moment ce gravitatea prejudiciului moral este un criteriu de stabilire a cuantumului indemnizaţiei numai orientativ şi nu exact, pe lângă acesta trebuie avut în vedere şi criteriul echităţii, aspect ce se impune prin aceea că suma de bani acordată cu scopul acoperirii prejudiciului moral trebuie să fie justă, echitabilă şi nu exagerată, ţinându-se cont de criteriul gravităţii prejudiciului moral, dar şi de criteriul echităţii.

În acest sens a concluzionat că Fondul de Garantare a Asiguraţilor a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se, în lipsa unor criterii şi limite legale, la un criteriu obiectiv şi rezonabil, respectiv zilele de îngrijiri medicale, şi în baza procedurii interne care a fost stabilită în raport de practica instanţelor judecătoreşti, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei în sensul respingerii acţiunii reclamantului şi menţinerii Deciziei FGA nr. 15973/17.07.2018 ca temeinică şi legală.

4. Apărările formulate în cauză

În cauză, deşi a fost legal citat şi i-a fost comunicată cererea de recurs, intimatul-reclamant A. nu a formulat întâmpinare.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurentul-pârât, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul pârâtului este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Aşadar, partea a criticat sentinţa de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce succed.

În cadrul acestui motiv de nelegalitate recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale incidente în materia acordării daunelor morale. Mai exact, instanţa de control judiciar observă că recurentul-pârât nu contestă dreptul reclamantului la acordarea daunelor morale, ci cuantumul acestor despăgubiri astfel cum a fost stabilit de către instanţa de fond, cu pretinsa interpretare şi aplicare greşită a normelor legale incidente.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt stabilită în cauză în urma administrării probatoriului, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente în materie.

Cu titlu preliminar, deoarece din dezvoltarea motivelor de recurs se observă că recurentul este nemulţumit şi de modalitatea în care instanţa de fond a interpretat probatoriul, susţinând că hotărârea de fond este neîntemeiată deoarece prima instanţă nu a apreciat corect starea de fapt, cu referire punctuală la înscrisurile administrate în dovedirea vătămării corporale a reclamantului în scopul stabilirii despăgubirilor cu titlu de daune morale, se impune a se preciza faptul că modul în care instanţa de fond a administrat şi a interpretat probele administrate, stabilind pe baza acestora o anumită situaţie de fapt, nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare.

Aşa fiind, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

În atare situaţie, criticile referitoare la greşita stabilire a situaţiei de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală, deoarece vizează temeinicia soluţiei pronunţate şi nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Revenind la criticile părţii referitoare la greşita interpretare şi aplicare a normelor legale ce reglementează acordarea daunelor morale solicitate de creditorii de asigurare pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a vătămărilor cauzate de evenimentele rutiere asigurate, Înalta Curte constată că prima instanţă şi-a fundamentat soluţia de admitere în parte a acţiunii reclamantului pe normele stabilite în cadrul Anexei 2 a procedurii interne adoptate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, aprobată prin Decizia nr. 258/16.11.2016, precum şi pe dispoziţiile Ghidului emis de către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, reţinând însă că, în anul 2017 pârâtul a avut în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale în sumă de 140 RON/zi de îngrijiri medicale, concluziile din Ghid corespunzătoare anilor 2009-2010, fără să procedeze la o analiză comparativă şi a jurisprudenţei anilor 2013-2016, care a suferit modificări majore sub aspectul nivelului daunelor morale în comparaţie cu anii 2009-2010. Totodată, a reţinut că pârâtul nu s-a raportat cu precădere la jurisprudenţa instanţelor de judecată, sumele acordate fiind identice cu alte sume acordate în alte dosare similare, în baza procedurii necontencioase, pornind de la criteriile de calcul cuprinse în Anexa nr. 2 anterior menţionată.

Astfel fiind, instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor incidente, coroborând aceste prevederi legale cu obiectul cauzei deduse judecăţii raportat la situaţia de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat, analizând cererea reclamantului din perspectiva procedurii aplicabile în materia stabilirii despăgubirilor cu titlu de daune morale şi reţinând astfel că se impune o suplimentare a cuantumului despăgubirilor, în sensul de a se calcula despăgubiri aferente zilelor de îngrijiri medicale la nivelul maxim de 200 RON/zi, rezultând o sumă totală de 3.000 RON pentru cele 15 zile de îngrijiri medicale.

În referire la celelalte categorii de suferinţe dovedite de reclamant, respectiv insatisfacţia determinată de un program domestic marcat de pasivitate, nemulţumirea de a nu mai putea relua programul sportiv personal pe care îl avea anterior accidentului, necesitatea de a se ajuta cu alte persoane în gospodărie şi un anumit sentiment de putere fizică şi psihică diminuate, toate acestea fără a fi în legătură directă cu numărul de zile de îngrijiri medicale, prima instanţă a apreciat că se impune acordarea sumei de 2.000 RON cu titlu de despăgubiri morale, reclamantul primind în total despăgubiri în cuantum de 5.000 RON.

Înalta Curte reţine că, de principiu, cuantumul despăgubirilor morale stabilit de prima instanţă prin raportare la circumstanţele particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune ce ţine de temeinicia hotărârii şi nu de nelegalitate, fiind, prin urmare, necenzurabilă în cadrul căii de atac a recursului.

Cu toate acestea, analizând recursul din perspectiva normelor de drept apreciate a fi fost încălcate, instanţa de control judiciar reţine că rolul Fondului, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, este acela de protejare a creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, acesta garantând, potrivit art. 2 alin. (3) din lege, plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, potrivit art. 5 din lege.

Intimatul-reclamant este creditor de asigurare, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii) din Legea nr. 213/2015 şi are dreptul să primească despăgubiri morale, în urma insolvenţei asigurătorului S.C. B. S.A., ca efect al producerii evenimentului rutier din data de 27.09.2015.

În ceea ce priveşte cuantificarea şi acordarea daunelor morale solicitate de creditorii de asigurare este important a se reţine, pentru început, că fiecare cauză comportă particularităţile sale din perspectiva gradului de severitate al atingerilor aduse drepturilor nepatrimoniale protejate de lege şi de aceea nu poate fi stabilit un cuantum fix, general valabil pentru orice situaţie în care sunt vătămate drepturile cu conţinut nepatrimonial.

Întinderea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale nu poate fi cuantificat potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, instanţa acordă despăgubiri apte să constituie o indemnizaţie pentru satisfacţie echitabilă. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil a fi echivalate material.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului-pârât, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenţia însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

Înalta Curte are în vedere în acest sens şi susţinerile recurentului-pârât F.G.A., potrivit cărora acesta nu este chemat să repare prejudiciul suferit de reclamant ca o obligaţie proprie, ci în locul asigurătorului care a intrat în insolvenţă, fiind chemat în nume propriu în scopul garantării persoanelor prejudiciate de intrarea în insolvenţă a asigurătorului asupra faptului că acestea vor fi despăgubite.

Prin urmare, se reţine că nu are loc o înlocuire a debitorului obligaţiei de plată a despăgubirii cu un nou debitor, ca urmare a intrării primului în faliment, ci, la momentul deschiderii procedurii iau naştere în patrimoniul reclamantului şi al pârâtului, în temeiul Legii nr. 213/2015, dreptul şi obligaţia corelativă de garantare a despăgubirii, care însă poate fi plafonată de legiuitor şi a cărei executare este supusă, din punct de vedere procedural, unor norme speciale, derogatorii.

În procedura de evaluare a despăgubirilor morale, recurentul-pârât F.G.A. s-a raportat la "Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale şi decese", care reprezintă o procedură internă validată de asigurătorul S.C. B. S.A. şi folosită în prezent de lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanţă formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, astfel cum rezultă din Procedura internă aprobată prin Decizia nr. 258/16.11.2016 pentru amendarea şi completarea Deciziei F.G.A. nr. 142/2016, dat fiind că nu există dispoziţii legale exprese cu privire la modalitatea în care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor morale, iar aceste proceduri utilizate de pârât în evaluarea daunelor morale reprezintă un criteriu obiectiv de evaluare a prejudiciului, în condiţiile în care aceste proceduri au fost elaborate inclusiv prin raportare la evoluţia practicii judiciare în materie.

În speţă însă, aşa cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de fond, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu s-a raportat în cadrul stabilirii cuantumului daunelor morale la nivelul actualizat al acestora, aferent perioadei 2013-2016, astfel cum au apreciat instanţele de judecată în litigii de acest tip, prin raportare la circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, motiv pentru care nu pot fi reţinute susţinerile recurentului-pârât în sensul că la stabilirea cuantumului daunelor morale instanţa de fond nu a respectat principiul echităţii şi caracterul reparator şi nu compensator al acestora, soluţia primei instanţe fiind corectă şi pe deplin argumentată din această perspectivă, urmând a fi adoptată ca atare şi de către instanţa de control judiciar.

Potrivit procedurii interne aplicate de pârâtul F.G.A., se reţine că pentru calcularea sumei cuvenite cu titlu de daune morale sunt avute în vedere numărul de zile necesare recuperării şi consecinţele vătămării.

Există, aşadar, elemente obiective în raport de care să poată fi analizat şi apreciat cuantumul despăgubirilor morale la care este îndreptăţită persoana vătămată, potrivit Legii nr. 213/2015.

În ceea ce priveşte numărul de îngrijiri medicale, acesta se stabileşte prin raportare la elemente obiective, de natură a dovedi existenţa unui prejudiciu şi întinderea acestuia,altfel cum a susţinut şi recurentul. Într-adevăr, durata îngrijirilor medicale stabilite ca fiind necesare pentru vindecarea traumatismelor suferite de reclamantă poate fi pertinentă în stabilirea daunelor morale şi materiale acordate pentru compensarea suferinţelor fizice îndurate în această etapă a recuperării, însă, cu toate acestea, numărul de zile de îngrijiri medicale nu reprezintă criteriul determinant în stabilirea prejudiciului moral încercat de aceasta în urma accidentului, impunându-se a fi avute în vedere şi consecinţele suferite în plan fizic, psihic, social şi familial, aspecte de care prima instanţă a ţinut cont la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, raportat la probatoriul administrat din această perspectivă.

Nefondate sunt şi criticile formulate de recurentul-pârât sub aspectul plafonului de garantare prevăzut de lege, pe care pretinde că nu l-a atins creditorul de asigurare, susţinând în acest sens că dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 permit Fondului să accepte la plată creanţele de asigurare stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile, doar în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al unui asigurător în faliment.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017. Prin decizia amintită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"- În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

- În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

- În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului Casco, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din considerentele aceleiaşi decizii rezultă că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 fiind corectă, situaţie în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac din această perspectivă, toate acestea fiind dezlegate, cu caracter obligatoriu, prin decizia amintită.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că în cauză s-a conturat şi demonstrat nelegalitatea în parte a actului administrativ contestat, şi anume Decizia FGA nr. 15973/17.07.2018, argumentele expuse de către recurentul-pârât în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii instanţei de fond, întrucât aceasta a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în speţă.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 827 din 06 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2021.