Inadmissibility of appeal against final disciplinary resolution under non-retroactive procedural changes

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 17.04.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză, să anuleze Rezoluţia de clasare din 26.03.2018, dată în dosarul nr. x/2017.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa definitivă nr. 5081 din data de 05 decembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Rezoluţiei de clasare din 26.03.2018 dispusă în dosarul nr. x/2017 de intimata Inspecţia judiciară.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa anulării Rezoluţiei de clasare şi continuării procedurii disciplinare.

În dezvoltarea recursului promovat recurentul-reclamant a susţinut nelegalitatea hotărârii de fond, sub un prim aspect referitor la neaplicarea corectă de către prima instanţă a normelor legale ce reglementează procedura verificărilor prealabile, precum şi obligaţiile pe care le are judecătorul pe parcursul derulării activităţii de judecată.

Astfel, a arătat că instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că, în cadrul chestiunilor prealabile, se verifică dacă există sau nu indiciile săvârşirii vreunei abateri disciplinare, indicii ce reprezintă elemente de fapt în legătură cu aspectele sesizate de petent, care ar putea justifica efectuarea unei cercetări disciplinare.

Sub acest aspect a făcut trimitere la art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, ale cărei dispoziţii le-a enunţat, precum şi la doctrina în materie, opinând în sensul că interpretarea dată de instanţă se înscrie în altă etapă a procedurii disciplinare a magistratului, respectiv în etapa cercetării disciplinare, în acord cu prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 şi art. 24 alin. (6) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară.

A mai susţinut recurentul-reclamant că, în cadrul acestei etape, după efectuarea cercetării disciplinare, sesizarea poate fi respinsă în cazul în care se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii disciplinare, conform art. 47 alin. (1) pct. c) din Legea nr. 317/2004 şi art. 33 alin. (1) pct. b) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară. Totodată, a arătat că verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari ca urmare a unei sesizări sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate, însă aceştia pot extinde cercetarea la orice alte încălcări ale normelor legale, astfel cum prevede art. 14 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară.

În cauză, Inspecţia Judiciară şi instanţa nu au analizat şi argumentat aspectele semnalate referitoare la încălcarea normelor de drept şi a unor principii fundamentale de drept. În plus, instanţa nu a aplicat prevederile legale ce reglementează obligaţiile pe care le are judecătorul pe parcursul derulării activităţii de judecată, aspect ce a determinat imposibilitatea efectuării unei distincţii între încălcarea normelor de drept şi a principiilor fundamentale de drept, ca eroare de judecată săvârşită de judecător, respectiv nerespectarea normelor în context disciplinar, în cadrul activităţii de judecată ca îndatorire de serviciu.

În continuare, recurentul-reclamant a evocat dispoziţiile legale ce reglementează obligaţiile pe care le are judecătorul pe parcursul derulării activităţii de judecată, enunţând prevederile art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 20 din noul C. proc. civ. şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 şi susţinând că judecătorul are îndatorirea de a respecta principiile fundamentale ale procesului civil, respectarea normelor legale, respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor, asigurarea unui tratament juridic nediscriminatoriu şi de a asigura egalitatea în faţa legii, în ipoteza contrară acesta răspunzând disciplinar conform art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

A evocat recurentul-reclamant jurisprudenţa în materie a Completului de 5 judecători al instanţei supreme, exemplificând în acest sens Decizia nr. 275 din 19.09.2016, şi a arătat că interpretarea curţii de apel potrivit căreia criticile sale privesc, în realitate, modalitatea de interpretare şi aplicare a normelor de drept material şi procesual şi incidenţa deciziilor CCR şi ÎCCJ, este în contradicţie cu prevederile normelor care reglementează rolul Consiliului Superior al Magistraturii şi activitatea Inspecţiei Judiciare, respectiv art. 44 alin. (1), art. 44 alin. (3), art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 şi art. 3 alin. (2) pct. b, art. 5 şi art. 7 alin. (1) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie judiciară de către Inspecţia Judiciară.

De asemenea, a evocat Decizia nr. 2 din data de 11 ianuarie 2012 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 131 din 23.02.2012, prin care au fost respinse criticile de neconstituţionalitate aduse unor articole din Legea nr. 303/2004, considerând că instanţa nu a ţinut cont de considerentele acesteia, interpretarea instanţei şi raţionamentul expus fiind în total dezacord cu statuările hotărârii Curţii Constituţionale amintite, având în vedere că în conformitate cu prevederile Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995, "puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea".

Aşadar, a susţinut recurentul, din considerentele hotărârii instanţei de contencios constituţional se desprinde ideea că principiul constituţional al independenţei judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilităţii, astfel că independenţa judecătorului nu constituie şi nu poate fi interpretată ca o putere discreţionară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condiţiile legii, indiferent că este vorba despre răspundere penală, civilă sau disciplinară.

De asemenea, instanţa de contencios constituţional a constatat că prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, care privesc exercitarea funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită, hotărârile pe care acesta le pronunţă fiind supuse căilor de atac prevăzute de lege.

În fine, recurentul-reclamant a făcut trimitere la Decizia nr. 588 din 19 iunie 2007 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581/23 august 2007, referitoare la examinarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. II alin. (3) din Legea nr. 356/2006 ce au modificat art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, prin care instanţa de contencios constituţional a reţinut că "textul de lege supus examinării nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti,ci, de esenţa înfăptuirii actului de justiţie este supunerea judecătorului în faţa legii şi respectarea normelor de procedură". Totodată s-a reţinut că, "în virtutea rolului său constituţional de garant al independenţei justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, aşadar şi în situaţia nerespectării de către aceştia, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a normelor de procedură".

În fine, a subliniat instanţa de contencios constituţional că "obiectul judecăţii îl constituie numai abaterile disciplinare, respectiv conduita magistraţilor, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificaţia unui control administrativ al hotărârilor judecătoreşti pronunţate de aceştia. De altfel, şi hotărârile pronunţate în materie disciplinară de Consiliul Superior al Magistraturii sunt supuse controlului judecătoresc potrivit art. 133 alin. (7) raportat la art. 134 alin. (2) din Constituţie".

Faţă de considerentele prezentate, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei în sensul anulării Rezoluţiei de clasare şi continuării procedurii disciplinare.

4. Apărările formulate în cauză

La data de 14.06.2019 intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil. A susţinut, în esenţă, că în acord cu soluţia de unificare a jurisprudenţei, adoptată de instanţa supremă şi consemnată în procesul-verbal al şedinţei din data de 09 octombrie 2017 a judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în ipoteza în care contestaţia formulată împotriva rezoluţiei de clasare a sesizării a fost soluţionată pe fond de prima instanţă prin prisma dispoziţiilor de procedură din Legea nr. 317/2004, recursul este inadmisibil.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat de recurentul-reclamant A. şi înregistrat la dosar la data de 18.01.2019, partea a susţinut că nu mai poate fi invocată soluţia de unificare a jurisprudenţei instanţei supreme, deoarece prin Legea nr. 234/2018 au fost aduse modificări şi completări Legii nr. 317/2004, în baza art. 451 alin. (6) din actul normativ amintit legiuitorul dând posibilitatea ca hotărârea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti să fie atacată cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în termen de 15 zile de la comunicare. În consecinţă, a considerat că sunt incidente prevederile art. 451 alin. (6) din Legea nr. 234/2018, în temeiul cărora recursul său este admisibil.

Recurentul-reclamant a formulat şi concluzii scrise, prin care a reiterat situaţia de fapt şi a susţinut că nu i-a fost soluţionată excepţia autorităţii de lucru judecat, deşi a invocat-o atât în faţa Inspecţiei Judiciare, cât şi în faţa instanţelor judecătoreşti.

La termenul de dezbateri din data de 14 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut cauza în pronunţare, în principal asupra excepţiei inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, iar, în subsidiar asupra fondului căii de atac promovate.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs, excepţie invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte apreciază că excepţia este întemeiată, urmând să constate inadmisibilitatea recursului reclamantului, în considerarea argumentelor ce succed.

Obiectul cererii de recurs de faţă îl reprezintă sentinţa civilă nr. 5081 din data de 05 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa menţionată instanţa a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Rezoluţiei de clasare din 26.03.2018 în dosarul nr. x/2017 dispusă de intimata Inspecţia Judiciară, întemeindu-şi soluţia pe dispoziţiile art. 47 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 317/2004.

În fapt, în urma verificărilor administrative prealabile, prin Rezoluţia emisă în data de 19.02.2018, în baza art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, inspectorul judiciar desemnat pentru efectuarea verificărilor în lucrarea nr. x/2017, a dispus clasarea sesizării, reţinând că în urma verificărilor prealabile nu au fost identificate date ori indicii din care să rezulte că magistraţii vizaţi ar fi comis fapte ce ar putea constitui abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată şi modificată.

Potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.", iar conform art. 129 din Constituţia României:

"Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii." Totodată, conform art. 634 alin. (1) din C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive "hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului", iar art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. statuează în sensul că "sunt supuse recursului hotărârile date în apel, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile exprese prevăzute de lege".

Din cuprinsul textelor de lege enunţate supra, rezultă că părţile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti pentru care legea specială aplicabilă sau C. proc. civ. nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

În cauza de faţă, reclamantul a formulat critici cu privire la Rezoluţia din 26.03.2018 dată în lucrarea nr. x/2017, prin care s-a dispus, aşa cum s-a arătat, clasarea sesizării, reţinându-se că în urma verificărilor prealabile nu au fost identificate date ori indicii din care să rezulte că magistraţii vizaţi ar fi comis fapte ce ar putea constitui abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată şi modificată. A solicitat anularea actului contestat şi continuarea procedurii disciplinare.

Instanţa de fond învestită cu acţiunea în anulare a soluţionat cauza pe fond, verificând legalitatea actului contestat prin prisma dispoziţiilor legale incidente, norme speciale aplicabile în materie.

Sub acest aspect Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, forma în vigoare în perioada de referinţă, prevăd că "(2) În cazul în care Inspecţia Judiciară este titulară a acţiunii disciplinare, aceasta se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris şi motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori. (4) Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare: (…) b) sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea şi persoanei vizate de sesizare, dacă Inspecţia Judiciară a fost sesizată în condiţiile alin. (2)."

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 47 din acelaşi act normativ:

"(1) În cazul în care sesizarea s-a făcut potrivit art. 45 alin. (2), inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată: a) admiterea sesizării, prin exercitarea acţiunii disciplinare şi sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii; b) clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea, precum şi în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b); rezoluţia de clasare este definitivă; c) respingerea sesizării, în cazul în care se constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii. (...) (4) Rezoluţia inspectorului judiciar poate fi infirmată de inspectorul-şef, în scris şi motivat, acesta putând dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată, una din soluţiile prevăzute la alin. (1) lit. a) sau c). (5) Rezoluţia de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) lit. c) şi alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.(6) Soluţiile pe care le poate pronunţa secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti sunt: a) respingerea contestaţiei; b) admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiei inspectorului judiciar sau, după caz, a inspectorului-şef şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare. (7) Hotărârea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti este irevocabilă.".

Prin Decizia nr. 397/2014, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "rezoluţia de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii este neconstituţională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeaşi lege.

Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 317/2004, rezoluţia inspectorului judiciar poate fi atacată la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti - în cazul respingerii sesizării, iar în cazul clasării sesizării rezoluţia este definitivă şi nu există cale de atac împotriva acesteia, că dispoziţiile legale criticate potrivit cărora inspectorul judiciar, prin rezoluţie scrisă şi motivată, poate dispune clasarea sesizării în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, respectiv dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, şi rezoluţia de clasare este definitivă, contravin prevederilor constituţionale privind accesul liber la justiţie, precum şi celor convenţionale privind dreptul la proces echitabil.

Pe cale de consecinţă, rezoluţiile de clasare emise potrivit art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 pot fi contestate la instanţă, situaţie care se regăseşte în cauză, Curtea de Apel soluţionând pe fond cererea formulată împotriva rezoluţiei de clasare. În ceea ce priveşte calea de atac, raportat de data înregistrării prezentului demers judiciar, şi anume 17.04.2018, în aplicarea principiului prevăzut de dispoziţiile art. 5 alin. (3) din C. proc. civ., referitor la judecarea pricinilor potrivit dispoziţiilor edictate pentru instituţia juridică asemănătoare, se va ţine seama de normele care reglementează acţiunea exercitată împotriva rezoluţiei de respingere a sesizării, art. 47 alin. (5), (6) şi (7) din Legea nr. 317/2004.

Dispoziţiile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevăd că "Hotărârea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti este irevocabilă.".

Faţă de prevederile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, forma în vigoare în perioada de referinţă, se constată că sentinţa civilă nr. 5081 din 05 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de contestatorul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, este definitivă (irevocabilă, în formularea Legii nr. 314/2004).

Aşadar, având în vedere că recursul părţii este promovat împotriva unei hotărâri care, faţă de aplicarea dispoziţiilor anterior reţinute, este definitivă, Înalta Curte constată că recurentul nu are deschisă calea de atac exercitată împotriva deciziei recurate, care nu face parte din categoria celor supuse recursului, având caracter definitiv.

În consecinţă, nu pot fi primite alegaţiile părţii recurente, care susţine admisibilitatea recursului său prin prisma modificărilor legislative survenite urmare adoptării Legii nr. 234/2018, arătând sub acest aspect că legea amintită a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 850 din 08 octombrie 2018, iar legiuitorul nu a exclus de la aplicare cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti şi nici nu a specificat o dată viitoare la care intră în vigoare modificările aduse. Totodată, a susţinut recurentul că sunt aplicabile dispoziţiile art. 451 alin. (6) din Legea nr. 234/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004, având în vedere că primul termen în cauza pendinte a fost la data de 21.11.2018 iar soluţia a fost dată la data de 05.12.2018, după intrarea în vigoare a modificărilor aduse Legii nr. 317/2004.

Într-adevăr, Legea nr. 234/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 850 din 08 octombrie 2018 şi, potrivit art. 78 din Constituţia României, "Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o altă dată ulterioară prevăzută în textul ei", în speţă, în lipsa indicării unei anumite date, aceasta intrând în vigoare la data de 11 octombrie 2018. Însă, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, lipsa menţiunii exprese a legiuitorului în sensul excluderii de la aplicare în cauzele aflate pe rolul instanţelor şi a lipsei menţionării unei date de la care intră în vigoare modificările survenite, nu înseamnă că acestea sunt de imediată aplicare.

În situaţia reliefată se impune a fi avute în vedere dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, care consacră expres principiul neretroactivităţii legii, statuând în sensul că "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".

Aşa fiind, neretroactivitatea reprezintă un principiu în virtutea căruia legea reglementează numai situaţiile ce se nasc sau se constituie după intrarea ei în vigoare, principiu ce îşi găseşte o constantă aplicare şi în domeniul activităţii de soluţionare a litigiilor civile.

Astfel fiind, art. 25 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., având denumirea marginală "Legea aplicabilă proceselor în curs", prevede la alin. (1) că "procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi", iar art. 27 din acelaşi act normativ, având denumirea marginală "Legea aplicabilă hotărârilor", prevede că "hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul".

În acest context, având în vedere că acţiunea reclamantului a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 17.04.2018, fiind soluţionată la 05.12.2018, Înalta Curte reţine că nu sunt aplicabile în speţă modificările aduse dispoziţiilor Legii nr. 317/2004, prin Legea nr. 234/2018, în sensul menţionat la art. 47 alin. (8) din Legea nr. 317/2004: "Hotărârea poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în termen de 15 zile de la comunicare. (. . . . . . . . . .)", sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ce formează obiectul prezentului recurs nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs, deoarece este definitivă.

Faţă de cele ce preced, întrucât în speţă este incident principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 din C. proc. civ., în aplicarea acestuia Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinarea formulată în cauză, şi va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamant. Totodată, în raport de soluţia pronunţată asupra excepţiei inadmisibilităţii recursului, nu se va mai proceda la verificarea sentinţei de fond din perspectiva criticilor invocate, analiza acestora fiind de prisos.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În virtutea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, în temeiul art. 457 alin. (1) şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 5081 din 05 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2021.