Incompatibility of local councilors: Profit requirement inapplicability to commercial contracts under Law No. 161/2003

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 29.05.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/08.05.2018 întocmit în lucrarea nr. 9502/S/II/05.03.2015 şi comunicat la data de 10.05.2018, precum şi constatarea inexistenţei situaţiei de incompatibilitate.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 54 din data de 05 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi anulării Raportului de evaluare nr. x/08.05.2018 întocmit în lucrarea nr. 9502/S/II/05.03.2015, raport comunicat la data de 10.05.2018.

În dezvoltarea recursului promovat recurentul-reclamant a susţinut, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt, că hotărârea de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, a arătat că în mod greşit a confirmat instanţa de fond apărările intimatei-pârâte, în sensul că ar fi incidente dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 161/2003, ale cărei prevederi au fost enunţate, considerând, pe de o parte că hotărârea recurată este nelegală din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 2517 din C. civ. referitoare la aplicabilitatea termenului general de prescripţie în sferă administrativă, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 449/16.06.2015 cu referire la prevederile art. 11 din Legea nr. 176/2010, iar, pe de altă parte că hotărârea instanţei de fond este nelegală din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 90 din Legea nr. 161/2003, situaţia inspectată de pârâtă neaducând atingere imparţialităţii şi integrităţii deţinătorilor funcţiilor publice şi supremaţiei interesului public.

În contextul redării unor argumente considerate relevante în speţă, reţinute de către Curtea Constituţională a României în Decizia nr. 449/16.06.2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 176/2010, recurentul-reclamant a susţinut că în materie civilă, care acoperă şi sfera administrativă, se aplică termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 din C. civ. sau, în funcţie de momentul săvârşirii faptei şi, implicit, a legii aplicabile, de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Astfel, a arătat că potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, între termenul în care intimata-pârâtă este îndreptăţită să întocmească raportul de evaluare, de trei ani de la încetarea funcţiei sau mandatului de autoritate, şi termenul în care se prescrie atragerea răspunderii administrative, nu există identitate, impunându-se ca instanţa de contencios administrativ să verifice ex officio dacă raportul de evaluare a fost realizat cu respectarea termenului de prescripţie pentru atragerea răspunderii administrative, obligaţie neîndeplinită de către prima instanţă.

Pornind de la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 449 din data de 16.06.2015 şi interpretând dispoziţiile art. 2517 şi art. 2528 din C. civ., recurentul-reclamant a opinat în sensul că termenul de prescripţie în cauză a început să curgă cel mai târziu în ultima zi în care contractul/contractele de prestări-servicii care ar fi generat starea de incompatibilitate şi-a/şi-au produs efectele, arătând că aceste contracte în discuţie, nr. 1635/12.10.2012 şi nr. 928/24.10.2013, au fost încheiate fiecare pentru o durată de un an, termenul de prescripţie începând să curgă la data de 24.10.2014 şi împlinindu-se la data de 24.10.2017. Prin urmare, raportul de evaluare contestat a fost întocmit la data de 08.05.2018, cu depăşirea termenului de prescripţie, astfel că actul administrativ atacat este nelegal.

În referire la prevederile art. 90 din Legea nr. 161/2003, pretins a fi fost interpretate şi aplicate în mod eronat de către instanţa de fond, recurentul-reclamant a făcut trimitere la considerentele reţinute în Decizia nr. 305/2013 de către Curtea Constituţională, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a acestui text legal, susţinând că instanţa de contencios constituţional a statuat în sensul că scopul urmărit prin instituirea incompatibilităţii prevăzute de art. 90 din Legea nr. 161/2003 a fost justificat de necesitatea exercitării funcţiei în condiţii de integritate şi transparenţă decizională.

Totodată, a evocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 77/2016, evidenţiind două concluzii a jurisprudenţei menţionate, respectiv: finalitatea urmărită de legiuitor prin instituirea regimului incompatibilităţii prevăzut de art. 90 din Legea nr. 161/2003 a fost asigurarea imparţialităţii şi integrităţii deţinătorilor funcţiilor publice şi a supremaţiei interesului public; precum şi faptul că spiritul prevederilor art. 90 din Legea nr. 161/2003 trebuie pus în aplicare de instanţa judecătorească prin soluţionarea acţiunii în anularea raportului de evaluare, revenind instanţei sarcina de a se aplica la fiecare speţă prin raportare la particularităţile acesteia.

Ca urmare, a susţinut că nu orice contract din cele prevăzute la art. 90 din Legea nr. 161/2003 determină incompatibilitatea consilierului local sau judeţean, starea de incompatibilitate fiind generată numai dacă finalitatea urmărită de legiuitor nu a fost atinsă.

În speţă, a apreciat că finalitatea urmărită de legiuitor prin instituirea incompatibilităţii prevăzute de art. 90 din Legea nr. 161/2003 a fost atinsă, întrucât nu a existat un beneficiu realizat de reclamant care să afecteze imparţialitatea şi integritatea acestuia ori interesul public, sub acest aspect evidenţiind situaţia de fapt referitoare la motivul încheierii contractelor de prestări-servicii şi a probatoriului administrat din această perspectivă, solicitând astfel a se constata că în mod nelegal i-a respins prima instanţă proba cu expertiză tehnică în specialitatea contabilitate.

În continuare recurentul-reclamant şi-a expus criticile, justificându-le din perspectiva unor considerente de ordin teoretic ce vizează interpretarea istorico-teleologică a sintagmei "contracte comerciale", regăsită în cuprinsul prevederilor art. 90 din Legea nr. 161/2003, susţinând în acest sens că legiuitorul le-a denumit comerciale pentru a evidenţia interdicţia consilierilor locali şi judeţeni de a încheia, în mod direct sau indirect, contracte cu autorităţile în cadrul cărora funcţionau, de pe urma cărora să realizeze profit.

Astfel, a arătat că anterior producerii faptelor care, în opinia pârâtei, atrag incompatibilitatea reclamantului, Codul comercial a fost abrogat, Legea nr. 31/1990 fiind modificată şi intrând în vigoare noul C. civ.. Aşadar, în legislaţia actuală noţiunile de "raporturi comerciale", "societate comercială" sau "contract comercial" nu mai sunt definite cum, de altfel, nici în perioada 2012-2013 nu au fost definite.

Concluzionând pe aspectul evidenţiat, a arătat că schimbarea termenilor menţionaţi, produsă în legislaţia actuală, a fost una de natură terminologică şi nu una de fond, obiectivul legiuitorului fiind de a include contractele denumite "comerciale" în sfera contractelor civile. A mai susţinut că, având în vedere prevederile art. 77 din Legea nr. 76/2012 referitoare la distincţia "societăţi comerciale"-"societăţi", este evident că în sfera contractelor civile denumite anterior în legislaţie "contracte comerciale" nu intră liberalităţile şi că din interpretarea coroborată a argumentelor şi temeiurilor de drept anterioare rezultă că noţiunea de "contracte civile" care a înlocuit sintagma "contracte comerciale" include numai contractele încheiate cu scop patrimonial.

În considerarea acestor argumente, a apreciat că spiritul obligaţiei prevăzute de art. 90 din Legea nr. 161/2003 nu a fost încălcat, câtă vreme contractele în discuţie nu au fost încheiate cu un scop patrimonial, societatea B. S.R.L. nerealizând vreun beneficiu pentru activitatea de transport al elevilor pe ruta Câmpulungeanca-Mărgăriteşti, revenindu-i instanţei de fond obligaţia de a analiza cauza prin raportare la particularităţile acesteia şi să conchidă astfel asupra inexistenţei stării de incompatibilitate, anulând raportul de evaluare.

Faţă de considerentele prezentate, a solicitat instanţei de control judiciar admiterea recursului, casarea sentinţei civile nr. 54/05.03.2019 şi, rejudecând cauza pe fond, să dispună admiterea cererii de chemare în judecată şi anularea Raportului de evaluare nr. x/08.05.2018 întocmit în lucrarea nr. 9502/S/II05.03.2015, comunicat la data de 10.05.2018.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la data de 24.06.2019, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică. În esenţă, a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente în cauză, constatând legalitatea actului administrativ contestat sub aspectul existenţei stării de incompatibilitate reţinute.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de criticile invocate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., şi de apărările formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce succed.

Cât priveşte contextul factual, se reţine că prezentul demers judiciar vizează solicitarea reclamantului A. de anulare a Raportului de evaluare nr. x/05.03.2015 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, cu consecinţa constatării inexistenţei stării de incompatibilitate reţinute.

În fapt, s-a arătat că la data de 05.03.2015, Agenţia Naţională de Integritate a fost sesizată de către o persoană fizică, în temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, în lucrarea nr. 9502/S/II/05.03.2015, cu privire la faptul că reclamantul A., consilier local în cadrul Consiliului Local al comunei Mărgăriteşti, judeţul Buzău, nu a respectat dispoziţiile legale privind regimul juridic al incompatibilităţilor întrucât deţine şi calitatea de administrator la S.C. B. S.R.L.

Prin raportul de evaluare contestat s-a reţinut faptul că persoana verificată nu a respectat dispoziţiile legale privind regimul juridic al incompatibilităţilor, întrucât în perioada 2012-2016, în care a exercitat mandatul de consilier local în cadrul Consiliului Local al comunei Mărgăriteşti, judeţul Buzău, au fost încheiate contractele de prestări-servicii nr. x/12.10.2012 şi nr. y/24.10.2013 între Primăria comunei Mărgăriteşti şi B. S.R.L., societate în cadrul căreia persoana evaluată deţine calitatea de asociat unic şi administrator, iar soţia persoanei evaluate deţine calitatea de administrator, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 161/2003.

Raportul menţionat a fost contestat de către persoana evaluată, reclamantul A., fiind criticat pentru nelegalitate din perspectiva greşitei interpretări a prevederilor art. 90 din Legea nr. 161/2003 şi prin prisma aprecierii lacunare a presupuselor avantaje rezultate din încheierea contractelor între societatea B. S.R.L. şi Primăria comunei Mărgăriteşti.

Soluţionând contestaţia, curtea de apel a găsit neîntemeiate toate susţinerile formulate de reclamant reţinând, în esenţă, că reclamantul a deţinut în acelaşi timp calitatea de consilier local şi pe cea de administrator şi asociat unic al S.C. B. S.R.L., societate care a încheiat contracte de prestări-servicii cu Primăria comunei Mărgăriteşti, astfel că în mod corect s-a constatat în cuprinsul raportului de evaluare încălcarea interdicţiei prevăzute de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

În esenţă, criticile recurentului-reclamant vizează interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 90 din Legea nr. 161/2003, precum şi a dispoziţiilor art. 2517 din C. civ. referitoare la aplicabilitatea termenului general de prescripţie a răspunderii administrative, conform incidenţei reţinute prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 449 din 16.06.2015, cu referire la prevederile art. 11 din Legea nr. 176/2010.

Cu titlu preliminar, deoarece din dezvoltarea motivelor de recurs se observă că recurentul este nemulţumit şi de modalitatea în care instanţa de fond a analizat şi a administrat probatoriul, cu referire punctuală la necesitatea efectuării unei expertize tehnice în specialitatea contabilitate, pe care instanţa de fond nu a încuviinţat-o, deşi partea o consideră o probă admisibilă şi utilă în vederea demonstrării caracterului nepatrimonial al contractelor de prestări-servicii raportat la pretinsa lipsă a vreunui beneficiu, se impune a se preciza faptul că modul în care instanţa de fond a administrat şi a interpretat probele administrate, stabilind pe baza acestora o anumită situaţie de fapt, nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare.

Aşa fiind, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

În atare situaţie, criticile referitoare la greşita stabilire a situaţiei de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală, deoarece vizează temeinicia soluţiei pronunţate şi nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Revenind la criticile privind greşita interpretare şi aplicare a normelor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, că instanţa de fond a interpretat în mod corect prevederile legale incidente şi s-a pronunţat prin raportare la situaţia de fapt reţinută în cauză.

Cu privire la critica referitoare la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează prescripţia răspunderii persoanei evaluate, Înalta Curte ia act de această critică a recurentului-reclamant, însă, constată că o atare critică este dedusă judecăţii direct instanţei de recurs, neconstituind un motiv al acţiunii sale şi, cu atât mai puţin, obiect de analiză al primei instanţe.

În contextul în care un astfel de motiv de nelegalitate a actului administrativ contestat este invocat pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, instanţa de control judiciar reţine că sub acest aspect devin aplicabile dispoziţiile art. 494 raportat la art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., fiind inadmisibilă critica la adresa legalităţii sentinţei primei instanţe pentru acest motiv.

Ca urmare, Înalta Curte va înlătura susţinerile recurentului-reclamant formulate din această perspectivă, instanţa de fond constatând în mod corect legalitatea Raportului de evaluare nr. x/08.05.2018, analizând în acest sens actul administrativ contestat în limita criticilor de nelegalitate invocate de reclamant şi în raport de particularităţile cauzei, prin prisma normelor legale incidente în cauză.

Prima instanţă a reţinut în argumentarea soluţiei pronunţate şi a analizat cauza cu luarea în considerare a considerentelor Deciziei CCR nr. 774 din 15 decembrie 2016, potrivit cărora "stabilirea în concret a stării de incompatibilitate a alesului local revine instanţei judecătoreşti care, cu prilejul soluţionării acţiunii formulate împotriva raportului de evaluare, analizează particularităţile fiecărei speţe, în lumina dispoziţiilor legale cu incidenţă în materie, astfel încât soluţia dispusă să corespundă scopului legii de asigurare a imparţialităţii, protejare a interesului social şi evitare a conflictului de interese".

În aplicarea acestor dispoziţii ale instanţei de contencios constituţional prima instanţă a reţinut în mod just că starea de incompatibilitate a consilierilor locali se constată în raport cu calitatea de asociat şi administrator la societăţi comerciale cu capital privat, care nu pot încheia contracte comerciale de prestări servicii de către societăţile comerciale cu capital privat, care nu pot încheia contracte comerciale de prestări servicii cu autorităţile administraţiei publice locale din care fac parte sau instituţiile aflate în subordinea ori sub autoritatea consiliului local sau judeţean respectiv. Totodată, a reţinut că aceste dispoziţii legale interzic în mod expres încheierea contractelor comerciale de prestări servicii de către societăţile comerciale cu capital privat care au ca asociaţi/administratori persoane care deţin şi calitatea de consilieri locali,cu instituţiile aflate în subordinea ori sub autoritatea consiliului local.

În acest context, având în vedere că reclamantul a deţinut în acelaşi timp calitatea de consilier local şi pe cea de administrator şi asociat unic al S.C. B. S.R.L., societate ce a încheiat contracte de prestări-servicii cu Primăria comunei Mărgăriteşti, prima instanţă a constatat legalitatea raportului de evaluare prin care s-a reţinut încălcarea interdicţiei prevăzute de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

Cât priveşte critica recurentului-reclamant referitoare la inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 90 din Legea nr. 161/2003, întrucât nu a existat un beneficiu realizat de către acesta, care să afecteze imparţialitatea şi interesul public suprem, contractele de prestări-servicii nefiind încheiate în scop patrimonial, Înalta Curte reţine că aceasta nu este fondată, susţinerile părţii formulate din această perspectivă neverificându-se în speţă, fiind rezultatul propriei interpretări eronate a cadrului legislativ incident în speţă.

Potrivit art. 90 din Legea nr. 161/2003, forma în vigoare în perioada de referinţă, "(1) Consilierii locali şi consilierii judeţeni care au funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor ori alte funcţii de conducere, precum şi calitatea de acţionar sau asociat la societăţile comerciale cu capital privat sau cu capital majoritar de stat ori cu capital al unei unităţi administrativ-teritoriale nu pot încheia contracte comerciale de prestări de servicii, de executare de lucrări, de furnizare de produse sau contracte de asociere cu autorităţile administraţiei publice locale din care fac parte, cu instituţiile sau regiile autonome de interes local aflate în subordinea ori sub autoritatea consiliului local sau judeţean respectiv ori cu societăţile comerciale înfiinţate de consiliile locale sau consiliile judeţene respective. (2) Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul în care funcţiile sau calităţile respective sunt deţinute de soţul sau rudele de gradul I ale alesului local". La art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, legiuitorul a prevăzut că "Alesul local poate renunţa la funcţia deţinută înainte de a fi numit sau ales în funcţia care atrage starea de incompatibilitate sau în cel mult 15 zile de la numirea sau alegerea în această funcţie. Alesul local care devine incompatibil prin aplicarea prevederilor prezentei secţiuni este obligat să demisioneze din una dintre funcţiile incompatibile în cel mult 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi", iar la art. 92 alin. (1) din acelaşi act normativ a prevăzut că " încălcarea dispoziţiilor art. 90 atrage încetarea de drept a mandatului de ales local la data încheierii contractelor".

În cauză, se reţine că în perioada 2012-2016 reclamantul A. a exercitat mandatul de consilier local al comunei Mărgăriteşti, judeţul Buzău, în aceeaşi perioadă exercitând şi funcţia de asociat unic şi administrator al societăţii B. S.R.L., al cărei principal obiect de activitate constă în transportul terestru de călători, în acest sens fiind încheiate cu Primăria comunei Mărgăriteşti contractele de prestări-servicii nr. x din data de 12.10.2012 şi nr. 928 din 24.10.2013, aspecte necontestate în cauză. Ceea ce contestă însă recurentul-reclamant este faptul că pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi, implicit, instanţa de fond, au interpretat în mod greşit prevederile art. 90 din Legea nr. 161/2003 prin raportare la reţinerea eronată a caracterului patrimonial a celor două contracte şi a presupuselor avantaje financiare rezultate din derularea acestora.

Mai exact, pentru a susţine opinia contrară, recurentul-reclamant a recurs la considerente de ordin teoretic privind interpretarea sintagmei "contracte comerciale" în referire la societăţile comerciale menţionate în cuprinsul textului legal în discuţie. A susţinut că această sintagmă a suferit modificări urmarea adoptării Legii nr. 76/2012, în sensul înlocuirii acesteia cu aceea referitoare la societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, conchizând în sensul că noţiunea de contracte civile, care a înlocuit pe aceea de contracte comerciale, include numai contractele încheiate cu scop patrimonial, chestiune de natură a impune concluzia potrivit căreia nu orice contract dintre cele prevăzute la art. 90 din Legea nr. 161/2003 determină incompatibilitatea consilierului local sau judeţean, ci, exclusiv aceea urmărită de legiuitor, şi anume existenţa unui profit realizat în temeiul contractelor încheiate.

Susţinerile recurentului-reclamant sunt nefondate, instanţa de control judiciar reţinând sub acest aspect că nu poate constitui cauză de înlăturare a stării de incompatibilitate împrejurarea că nu a existat un beneficiu realizat de către acesta, intenţia legiuitorului în adoptarea dispoziţiilor legale incidente în speţă fiind aceea de a asigura transparenţa în exercitarea demnităţilor publice şi combaterea corupţiei, independent de existenţa vreunui beneficiu concret.

În egală măsură, nu poate fi primită alegaţia părţii reclamante în sensul că nu ar fi avut profit în executarea acestor contracte, dat fiind caracterul lor nepatrimonial, fiind încheiate în sprijinul comunităţii, respectiv pentru transportul elevilor, câtă vreme din probatoriul administrat în cauză rezultă că serviciul de transport a fost executat contra cost, în vederea obţinerii preţului stipulat, rezultând că a fost achitată suma de 15.917 RON. De altfel, nici susţinerea potrivit căreia serviciul de transport a fost executat la un preţ minim, de 4 RON/zi, care să asigure exclusiv costul efectiv al transportului, respectiv combustibilul, nu este de natură a susţine ipoteza caracterului nepatrimonial al contractului şi a demonstra, implicit, nelegalitatea actului administrativ contestat.

În consecinţă, contrar raţionamentului recurentului-reclamant, pe care nu îl împărtăşeşte, Înalta Curte reţine că voinţa legiuitorului la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003 nu a fost reglementarea interdicţiei consilierilor locali şi judeţeni de a încheia în mod direct sau indirect contracte cu autorităţile în cadrul cărora funcţionau, doar în ipoteza realizării unui profit urmarea executării acestora.

Aşa cum s-a arătat, scopul legiuitorului în adoptarea dispoziţiilor legale incidente în speţă este acela de a asigura transparenţa în exercitarea demnităţilor publice şi combaterea corupţiei, independent de existenţa vreunui folos material concret, astfel încât criticile părţii recurente aduse sentinţei de fond din această perspectivă vor fi înlăturate.

Totodată, se impune a se observa că regimul juridic privind incompatibilităţile este expres prevăzut de cadrul normativ incident în materie, prin interzicerea deţinerii simultane a două calităţi expres prevăzute de lege, iar art. 90 din Legea nr. 161/2003 reglementează o situaţie specială de incompatibilitate, interzicând astfel semnarea unor contracte de prestări-servicii de către consilierul local, situaţie demonstrată în speţă.

Un argument în plus în acest sens îl constituie faptul că dispoziţiile art. 92 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 expuse supra, interpretate coroborat cu prevederile art. 90 şi art. 91 alin. (3) din acelaşi act normativ, instituie o sancţiune specială, expres prevăzută, respectiv cea de încetare de drept a mandatului de ales local la data încheierii contractelor, în situaţia încălcării prevederilor art. 90, fără a se face vreo distincţie în privinţa realizării sau nu a vreunui profit urmarea executării acestor contracte, statuând legiuitorul doar că aceste prevederi legale sunt aplicabile şi în situaţiile în care funcţiile sau calităţile respective sunt deţinute de soţul sau rudele de gradul I ale alesului local, situaţie care, de asemenea, se verifică în speţă, ţinând cont de calitatea soţiei persoanei evaluate, aceea de administrator al societăţii S.C. B. S.R.L.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că în cauză nu s-au conturat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat, şi anume Raportul de evaluare nr. x/08.05.2018 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, argumentele expuse de către recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii instanţei de fond, întrucât aceasta a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în speţă.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 54 din 05 martie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2021.