Proportionality of litigation costs as a matter of merits and procedural fault in administrative annulment of tax agency normative order

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 07.01.2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, anularea Ordinului nr. 3236 din data de 27.12.2018 emis de Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - pentru aprobarea procedurii de înregistrare a operatorilor economici care comercializează în sistem angro sau en detail produse energetice benzine, motorine, petrol lampant, gaz petrolier lichefiat şi bio-combustibil, precum şi pentru aprobarea modelului şi conţinutului unor formulare.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 117 din data de 02 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins ca lipsită de interes acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, având ca obiect anulare ordin, şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.050 RON cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei în sensul respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere privind cheltuielile de judecată.

În dezvoltarea recursului promovat recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 453 din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât nu se află în culpă procesuală, acţiunea reclamantei fiind respinsă ca lipsită de interes. Aşadar, a considerat recurenta că este netemeinică şi nelegală confuzia primei instanţe în sensul că prevederile care impuneau condiţia deţinerii unui depozit ar fi fost abrogate ca urmare a acţiunii reclamantei, acest aspect fiind contrazis de actele existente la dosarul cauzei.

Totodată, a arătat că nu se poate susţine că un act administrativ cu caracter normativ îi este opozabil exclusiv intimatei-reclamante, raţiunea emiterii ordinului fiind aceea de punere în aplicare a unor prevederi din Codul fiscal şi, prin urmare, nu se poate aprecia că modificarea ordinului în discuţie se datorează exclusiv acţiunii în justiţie promovată de reclamantă, pentru a se stabili o culpă procesuală în sarcina pârâtei. De altfel, modificarea ordinului a intervenit la 04 martie 2019, înainte de termenul de judecată fixat de instanţă la data de 26 martie 2019.

În continuare, a susţinut recurenta că în mod eronat a procedat instanţa de fond la obligarea sa la plata către reclamantă a unei sume importante, nejustificat de mare, cu titlu de cheltuieli de judecată, în condiţiile în care cererea reclamantei de anulare a actului administrativ contestat a fost respinsă.

Astfel, pe de o parte a considerat recurenta că nu se poate susţine noutatea litigiului din perspectiva criteriilor legate de complexitate şi dificultate, şi nici din perspectiva naturii juridice a actului atacat, iar pe de altă parte, că speţa, respectiv acţiunea de anularea ordinului OPANAF nr. 3236/2018, nu prezintă un fenomen social nou în realitatea românească, care să fi determinat caracterul nou al unei astfel de cauze sau o complexitate atât de mare în pregătirea apărării din partea avocaţilor, cât şi în soluţionarea pricinii de către instanţa de judecată.

Sub acest aspect a susţinut că pe rolul instanţelor de judecată s-au aflat numeroase litigii având ca obiect suspendarea executării sau anularea OPANAF nr. 1960/2018, OPANAF 2671/2018 şi respectiv OPANAF 3236/2018, în toate aceste cauze argumentele reclamanţilor fiind identice.

A mai subliniat faptul că dispoziţiile legale incidente în materie prevăd că partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, este necesar ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau prin atitudinea sa în cursul derulării procesului să fi determinat aceste cheltuieli.

De asemenea, a considerat că numărul termenelor de judecată acordate de către instanţa de judecată în vederea soluţionării cauzei nu poate constitui un criteriu pentru acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum atât de mare, în cauză nefiind administrată decât proba cu înscrisuri şi neexistând decât un singur ciclu procesual în care a fost acordat un singur termen de judecată, nefiind, prin urmare, justificată activitatea avocatului părţii reclamante.

În opinia recurentei-pârâte, principiul care trebuie să guverneze soluţionarea oricărei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată este acela că partea va putea obţine rambursarea cheltuielilor de judecată doar în măsura în care se stabileşte realitatea lor, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului. Totodată, pentru rambursarea cheltuielilor de judecată partea care a câştigat procesul are obligaţia să dovedească cheltuielile de judecată şi să probeze cererea de acordare a cheltuielilor de judecată pe care pretinde că le-a efectuat.

În contextul evidenţierii practicii judiciare a Curţii de Apel Bucureşti, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a Curţii Constituţionale în această materie, exemplificând în acest sens decizia nr. 522/2002, decizia nr. 4930 din 25.09.2001 şi respectiv decizia nr. 401/2005, recurenta-pârâtă a solicitat instanţei de recurs să facă aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul diminuării onorariilor solicitate de avocat raportat la complexitatea cauzei şi a activităţii depuse în cauză.

Concluzionând, recurenta-pârâtă a afirmat că nu se justifică obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în suma indicată, aceea de 3.050 RON, în considerarea argumentelor prezentate solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în parte a sentinţei civile atacate şi rejudecarea cauzei în sensul respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere privind cheltuielile de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Deşi a fost legal citată şi i-a fost comunicată cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. nu a depus întâmpinare.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de criticile invocate şi încadrate de parte în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, în calitate de instanţă de control judiciar, are de analizat cererea de recurs în limitele trasate prin calea de atac promovată de parte, respectiv în ceea ce priveşte soluţia Curţii de Apel Timişoara, de obligare a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 3.050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În analizarea recursului de faţă Înalta Curte va avea în vedere, astfel cum a reţinut la termenul de dezbateri din data de 14 octombrie 2021, inclusiv considerentele Deciziei nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii.

Aşadar, se observă că recurenta-pârâtă a criticat sentinţa instanţei de fond sub aspectul obligării sale la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.050 RON, considerând că soluţia a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) şi art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.. Sub acest aspect a susţinut, în esenţă, pe de o parte că plata cheltuielilor de judecată acordate nu se justifică deoarece nu este partea care a pierdut procesul prin raportare la soluţia de respingere a acţiunii reclamantei ca lipsite de interes, iar, pe de altă parte că suma acestor cheltuieli de judecată este nejustificat de mare prin raportare la complexitatea cauzei şi a activităţii desfăşurate de avocatul reclamantei, ţinând cont că în cauză a fost acordat un singur termen de judecată.

Cât priveşte critica recurentei-pârâte aduse sentinţei de fond din perspectiva greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., relativ la partea care a câştigat procesul prin raportare la soluţia de respingere a acţiunii reclamantei S.C. A. S.R.L. ca fiind lipsită de interes, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi primită, fiind nefondată.

Potrivit legii, cheltuielile de judecată vor fi suportate în final de partea din vina căreia s-a promovat acţiunea. Principiul enunţat este consacrat, în mod expres, în art. 453 din C. proc. civ. care dispune:

"(1) Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată."

Înalta Curte constată că instanţa de fond a respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinţei implică respectarea întocmai a dispoziţiilor procesuale şi justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective.

Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi. Astfel, se poate vorbi şi de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, şi anume aceea de sancţiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivităţii excesive a unor justiţiabili.

Art. 453 din C. proc. civ., fără a menţiona in terminis, induce o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă şi, implicit, efectuarea unor cheltuieli de judecată.

Din punct de vedere al formei de manifestare culpa procesuală presupune, fie înregistrarea pe rolul instanţei a unei cereri, acţiune ce se dovedeşte a fi neîntemeiată, fie susţinerea unor apărări neîntemeiate care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obţine solicitările formulate în cererea de chemare în judecată.

Pe lângă principiul culpei procesuale, există şi alte principii care se impun a fi respectate pentru a fi posibilă acordarea cheltuielilor de judecată.

În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul, aşa încât nu pot fi primite susţinerile recurentei-pârâte în sensul că modificarea ordinului în litigiu nu se datorează exclusiv acţiunii în justiţie formulate de reclamantă şi că această modificare a intervenit la data de 04.03.2019, înainte de termenul de judecată din 26.03.2019, pentru a se stabili o culpă procesuală în sarcina sa.

Într-adevăr, astfel cum susţine şi recurenta-pârâtă, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte rambursarea cheltuielilor de judecată a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite şi constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

Or, este de observat că prima instanţă a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de prevederile legale, doctrină şi jurisprudenţă.

Aşa fiind, în jurisprudenţa CEDO s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a câştigat procesul va putea obţine rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil, aspecte reflectate de soluţia pronunţată de către instanţa de fond.

Aşadar, din perspectiva CEDO, pentru a se putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real, caracterul rezonabil şi caracterul necesar.

Se poate astfel observa că, atât condiţiile impuse de legislaţia naţională, cât şi cele impuse de jurisprudenţa CEDO sunt întrunite în litigiul de faţă, condiţii ce au fost avute în vedere de prima instanţă atunci când a dispus acordarea cheltuielilor de judecată.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că existenţa numeroaselor acţiuni în justiţie având ca obiect anularea Ordinelor Preşedintelui A.N.A.F., printre care şi cel contestat în cauză, nr. 3236/27.12.2018, demonstrează culpa acesteia în proces întrucât, dacă prin atitudinea sa ar fi revocat sau modificat în timp util actul emis, ar fi evitat promovarea demersului judiciar şi, implicit, efectuarea cheltuielilor de judecată aferente.

În consecinţă, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei-pârâte sunt neîntemeiate, iar instanţa de fond în mod corect a dispus acordarea cheltuielilor de judecată, reţinând în mod just temeinicia solicitării reclamantei, având în vedere că după iniţierea demersului judiciar de faţă, care, în urma analizării sale pe fond, ar fi primit o soluţie favorabilă în considerarea existenţei unor soluţii de anulare a Ordinului nr. 3236/2018, instituţia pârâtă, prin preşedinte, a procedat la abrogarea prevederilor contestate din actul în discuţie.

Sub aspectul reliefat, critica recurentei-pârâte conform căreia este netemeinică şi nelegală confuzia primei instanţe în sensul că prevederile care impuneau condiţia deţinerii unui depozit ar fi fost abrogate ca urmare a acţiunii reclamantei nu este fondată, nefiind relevantă această reţinere din perspectiva aprecierii culpei procesuale a părţii în vederea acordării cheltuielilor de judecată, de natură să conducă la reformarea soluţiei instanţei de fond.

De asemenea, sunt nefondate şi criticile recurentei privind interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de fond a normelor de drept material în domeniul acordării cheltuielilor de judecată, relativ la soluţia de obligare a acesteia la plata către reclamantă a sumei de 3050 RON, din perspectiva cuantumului acestora raportat la complexitatea cauzei şi a activităţii desfăşurate de avocat, sub acest aspect Înalta Curte reţinând incidenţa Deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat în sensul că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Potrivit statuărilor instanţei supreme: "Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia;

Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face;

Este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului (….)".

Având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 3/20.01.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 181 din 05 martie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei-pârâte referitoare la modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de reclamanta S.C. A. S.R.L., această critică neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În fine, vor fi înlăturate şi susţinerile recurentei-pârâte referitoare la practica judiciară în materia cheltuielilor de judecată, evidenţiată în acest sens prin exemplificarea unor decizii de speţă, care au fost date anterior pronunţării Deciziei RIL nr. 3/2020, acestea neavând relevanţă în speţă.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 117 din 02 aprilie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2021.