Scope of res judicata regarding provisional judgments in insolvent insurer guarantee fund claims

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 11004/14.11.2017 emisă de Comisia Specială a F.G.A., cu consecinţa obligării autorităţii publice pârâte, în principal la efectuarea plăţii sumei de 130.278,87 RON pretinse, aferentă cererii de plata nr. x/03.06.2016.

2. Hotărârea instanţei de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 1734 din data de 11.04.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză.

Împotriva sentinţei civile nr. 1734 din data de 11.04.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de fond nu a dat eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat referitor la valabilitatea poliţei de asigurare RCA (contractului RCA) seria x nr. x din 20.12.2016 emisă de A. prin intermediar.

Astfel, în cadrul acţiunii de regres (iniţiată de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, antecesorul Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România şi formulată împotriva conducătorului auto vinovat de producerea accidentului şi a asigurătorului RCA A.) ce a constituit obiectul dosarului x/2013, Judecătoria Ploieşti a constatat valabilitatea contractului de asigurare RCA emis în numele şi pe seama asigurătorului A. S.A. şi, în consecinţă, a admis acţiunea Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii (actualmente Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România) împotriva acestui asigurător obligându-l la plata către Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a sumei de 90.000 RON şi a dobânzii legale cu începere de la 20.02.2012. Este adevărat că, în calea de atac a apelului, judecata a fost suspendată ca urmare a intervenirii falimentului A., dar această împrejurare nu înlătură în cauză autoritatea de lucru judecat provizorie a hotărârii Judecătoriei Ploieşti dintre părţile aflate în proces, aşa cum este reglementat prin dispoziţiile art. 430 alin. (4) C. proc. civ.

În speţă, instanţa de fond ar fi trebuit să ţină seama de dezlegarea dată deja de Judecătoria Ploieşti asupra problemei de drept dedusă judecăţii, respectiv valabilitatea poliţei seria x nr. x şi obligaţia A. de a plăti către Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România creanţa de 90.000 RON şi dobânzi - dând eficienţă prezumţiei de lucru judecat şi faptului că, în prezenta cauză, nu se poate aduce în discuţie, odată dezlegată chestiunea litigioasă, dreptul Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România la încasarea creanţei.

Contrar dispoziţiilor art. 430 alin. (4) şi 435 alin. (2) C. proc. civ., prin sentinţa recurată, instanţa de fond a înlăturat, fără a motiva în drept, dispoziţiile sentinţei civile nr. 5864/2015, considerând că aceasta nu este definitivă.

În aceste condiţii, consideră că instanţa de fond în mod nelegal şi neîntemeiat a înţeles să înlăture concluziile unei alte instanţe judecătoreşti cu privire la valabilitatea respectivului contract de asigurare RCA, contrar dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. şi, ca efect, a aplicat greşit normele de drept material în baza cărora a respins contestaţia, fiind încălcate astfel şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la normele de drept material încălcate, o primă critică se referă la faptul că instanţa de fond a înlăturat în mod neîntemeiat toate susţinerile, reţinând în mod lapidar, în opoziţie şi cu alte susţineri ale reclamantului că "B. . . . . . . . . . .nu era în posesia unei creanţe recunoscute" de către asigurător.

Cu privire la contractul de mandat a arătat că potrivit art. 1558 C. civ., sunt valide contractele încheiate de mandatar cu persoane care sunt de bună credinţă.

Mandatul aparent produce efecte ca şi cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare. Terţii contractează cu credinţa scuzabilă şi legitimă că mandatarul aparent are puteri de reprezentare. în aceste condiţii, contractantul de bună credinţă (asiguratul) are posibilitatea de a acţiona în contra mandantului în baza contactului încheiat cu mandatarul aparent.

În acest caz, buna credinţă a asiguratului este evidentă, ţinând cont că acesta a achitat prima de asigurare pentru care a primit poliţa de asigurare imprimată într-un format special aparţinând asigurătorului A. şi pe care era aplicată ştampila acestuia.

Referitor la subrogaţia în drepturile victimei şi dobândirea calităţii de creditor în asigurare de către Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a arătat că un caz de subrogaţie personală legală îl reprezintă plăţile făcute de către recurentul-reclamant persoanelor prejudiciate prin accidentele provocate din vina unor terţi, a căror răspundere civilă pentru daunele provocate prin accidente auto era acoperită de poliţele RCA contractate de aceştia cu cele două societăţi intrate în faliment S.C. A. S.A. şi S.C. C. S.A.

Astfel, fiind vorba despre daune cauzate la origine prin accidente auto produse din vina asiguraţilor RCA, iar asigurările RCA încheiate de aceştia aveau ca obiect tocmai acoperirea răspunderii civile delictuale pentru accidentele produse (respectiv a prejudiciilor rezultate), reiese că despăgubirile în discuţie trebuie să fie suportate în final de asigurătorul RCA, care nu se mai poate întoarce împotriva celui asigurat printr-o acţiune în regres, însuşi obiectul asigurării (evenimentul asigurat) fiind această răspundere.

Drepturile dobândite de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România care s-a subrogat în drepturile creditorilor iniţiali sunt aceleaşi cu drepturile pe care le aveau creditorii (victimele) înainte ca subrogaţia să fi operat împotriva persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului şi a asigurătorului său de răspundere civilă.

Prin plata făcută de altul (în speţă Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii - Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România) şi subrogaţia acestuia în drepturile creditorului iniţial, nu operează niciun fel de modificare a creanţei originare, aceasta transmiţându-se astfel cum exista în patrimoniul celui plătit (împreună cu drepturile, acţiunile contra debitorului şi toate garanţiile creanţei - art. 1.594 C. civ. -, deci inclusiv garanţia datorată de Fond), ceea ce constituie nota distinctivă a subrogaţiei, care este un mijloc de transmitere a obligaţiilor, o diferenţiază de mijloacele de transformare a obligaţiilor, aşa cum sunt novaţia şi delegaţia, operaţiuni care conduc la crearea unor noi obligaţii.

Având în vedere că Legea nr. 213/2015 nu conţine norme speciale în privinţa subrogării Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România, în calitate de organism de compensare, se vor aplica dispoziţiile dreptului comun în materie şi anume dispoziţiile art. 1593-1594 C. civ. referitoare la subrogaţia personală a fiecărui solvens în drepturile fiecărui accipiens, precum şi prevederile art. 13 din Ordinul CSA nr. 1/2008.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 01 iulie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 30 septembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România este nefondat, pentru următoarele considerente:

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de fond ar fi trebuit să ţină seama de dezlegarea dată deja de Judecătoria Ploieşti, prin sentinţa civilă nr. 5864/2015, asupra problemei de drept dedusă judecăţii, respectiv valabilitatea poliţei seria x nr. x şi obligaţia A. de a plăti către Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România creanţa de 90.000 RON şi dobânzi şi să dea eficienţă autorităţii de lucru judecat provizorie a hotărârii Judecătoriei Ploieşti dintre părţile aflate în proces, aşa cum este reglementat prin dispoziţiile art. 430 alin. (4) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, iar când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. În acest context, se constată că utilizarea termenului "provizoriu" în cuprinsul alin. (4) al art. 430 C. proc. civ. indică potenţiala posibilitate de reformare a unei astfel de hotărâri, precum şi că voinţa legiuitorului este de a conferi inclusiv unei astfel de hotărâri judecătoreşti autoritate de lucru judecat, cu toate efectele pe care o astfel de autoritate le produce, însă acest caracter provizoriu nu poate obliga intimatul-pârât să aprobe cererea de plată în lipsa parcurgerii procedurii reglementate de Legea nr. 213/2015.

Totodată, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015:

"Fondul protejează creditorii de asigurări prin plata de creanţe de asigurări, rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în cazul constatării de către ASF a insolvenţei unui asigurător, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative reglementate de prezenta lege, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, prevăzute la art. 5; în cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege".

În cauză, instanţa de recurs, reţine, pe de o parte, că Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii nu era în posesia unei creanţe recunoscute de către societatea A. S.A., având în vedere că poliţa de asigurare nr. x/20.12.2006, întocmită de brokerul de asigurări D. S.R.L., nu era confirmată de asigurător, întrucât a fost încheiată ulterior datei de 01.11.2006, când a reziliat contractul de mandat cu intermediarul de asigurări.

Pe de altă parte, sentinţa civilă nr. 5864/06.05.2015 a Judecătoriei Ploieşti, care a constatat valabilitatea poliţei de asigurare şi a dispus obligarea societăţii A. S.A. la plata sumelor solicitate prin acţiune de către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, la data soluţionării cererii de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, nu era definitivă, fiind atacată cu apel, iar judecata apelului pe rolul Tribunalului Prahova era suspendată, în temeiul art. 262 alin. (4) şi art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ca urmare a intervenirii falimentului părţii.

În consecinţă, având în vedere scopul pentru care a fost înfiinţat Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi procedurile pe care acesta trebuie să le respecte în derularea soluţionării cererilor de plată şi neputând fi reţinută existenţa unei sentinţe definitive şi executorii care să dezlege cu caracter definitiv chestiunea litigioasă privind valabilitatea poliţei de asigurare pe baza căreia a fost formulată cererea de plată de către recurentul-reclamant, instanţa de recurs respinge criticile privind incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., ca nefondate.

Referitor la cea de-a doua critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Astfel, prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, sub nr. x/03.06.2016, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii a solicitat suma în cuantum de 130.278,87 RON compusă din 90.000 RON debit principal şi 40.278,87 RON reprezentând dobânzi.

Prin Decizia nr. 11004/14.11.2017, emisă de Comisia Specială a F.G.A., a fost respinsă integral cererea de plată întrucât autoturismul care a produs accidentul de circulaţie nu deţinea la data evenimentului o poliţă RCA valabilă emisă de către asigurătorul în faliment A. S.A.

Conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul protejează creditorii de asigurări prin plata de creanţe de asigurări, rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în cazul constatării de către ASF a insolvenţei unui asigurător, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative reglementate de prezenta lege, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, prevăzute la art. 5; în cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege".

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 sunt creditori de asigurare:

(i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare;

(ii) beneficiarul asigurării - persoana definită la art. 1 alin. (2) pct. 7 din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 237/2015;

(iii) terţa persoană păgubită - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, inclusiv asigurătorul îndreptăţit în baza legii să recupereze de la asigurătorul în insolvenţă sume plătite acestei persoane prin subrogare, regres sau acţiune directă;

Totodată, obligativitatea instrumentării dosarelor de daună de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor este prevăzută şi în art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 21 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 16/2015, potrivit cărora:

"în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurare, Fondul procedează la verificarea documentelor justificative anexate de petent în susţinerea cererii de plată, a dosarelor de daună şi a evidenţelor preluate de la asigurător [...]".

Din interpretarea logico-juridică a acestor dispoziţii legale, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor garantează plata despăgubirilor în baza unei obligaţii izvorâte strict din contracte de asigurare, facultative şi obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, iar lipsa acestui contract exonerează autoritatea administrativă de la plata despăgubirii.

Prin urmare, problema de drept ce trebuie dezlegată în cauză este dacă exista o poliţă de asigurare valabilă în baza căreia să poată fi formulată cererea de plată.

În speţă, între asigurătorul în faliment A. S.A. şi brokerul/intermediarul de asigurări D. S.R.L. a fost încheiat contractul de mandat nr. x/12.09.2006 al cărui obiect îl reprezenta negocierea şi încheierea de către intermediarul de asigurări de contracte de asigurare în numele şi în contul asigurătorului cu clienţi persoane fizice sau juridice.

În baza acestui contract de mandat, societatea A. S.A. a predat intermediarului D. S.R.L. o serie de documente de asigurare în vederea desfăşurării acestuia din urma a activităţii pentru care a fost mandatat.

Prin acest contract de mandat fiecare parte avea o serie de drepturi şi obligaţii, iar prin Procesul-verbal nr. x/19.09.2006 societatea A. S.A. a procedat la predarea reprezentantului D. S.R.L. o serie de contracte de asigurare printre care şi poliţa în discuţie.

Deoarece intermediarul în asigurări nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, respectiv nu a depus la societatea asigurătoare documentele de asigurare încheiate, prin Notificarea nr. x/03.11.2006, asigurătorul a solicitat intermediarului restituirea primelor de asigurare preluate de acesta şi neutilizate, data la care s-a comunicat şi faptul că începând cu 01.11.2006 se reziliază contractul nr. x/12.09.2006.

Prin urmare, la data de 01.11.2006 contractul de mandat nr. x/12.09.2006 încheiat între societatea A. S.A. şi D. S.R.L. s-a reziliat, intermediarul având obligaţia în baza dispoziţiilor art. 2.2.5 din contractul de mandat ca în termen de zece zile să procedeze la depunerea tututor poliţelor de asigurare preluate de la asigurător şi neutilizate până la data rezilierii, alături de decontarea primelor încasate.

În ceea ce priveşte poliţa de asigurare în baza căreia a fost formulată cererea de plată respinsă prin decizia contestată în cauză, aceasta nu a fost confirmată de către reprezentanţii societăţii A. S.A. - în faliment, în condiţiile în care, această poliţă a fost emisă la data de 20.12.2006, respectiv ulterior datei de 09.11.2006, dată la care această poliţă a fost declarată nulă.

Ca atare, nulitatea unei astfel de poliţe echivalează cu inexistenţa unui contract de asigurare între asigurătorul în faliment A. S.A. şi asiguratul persoana fizică.

În consecinţă, în acord cu opinia instanţei de fond, instanţa de control judiciar reţine că în speţă recurentul-reclamant nu putea solicita intimatului-pârât o sumă de bani cu titlu de despăgubire, întrucât nu exista un contract de asigurare de răspundere civilă valabil, iar din acest punct de vedere este corectă argumentaţia potrivit căreia reclamantul nu avea o creanţă din asigurări certă lichidă şi exigibilă, în condiţiile în care poliţa de asigurări nu a fost recunoscută de asigurător, iar titlul executoriu reprezentând sentinţa civilă nr. 5864/06.05.2015 a Judecătoriei Ploieşti nu este definitivă, susţinerile recurentului-reclamant pe teoria mandatului aparent fiind un aspect ce a făcut obiectul judecăţii în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Ploieşti, şi reprezintă un aspect litigios în faza apelului, din punct de vedere al FGA, această poliţă fiind un drept litigios.

Având în vedere că judecătorul fondului a apreciat în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, iar criticile formulate sunt neîntemeiate.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul-pârât, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 452 din C. proc. civ. "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". Având în vedere că intimatul-pârât nu a făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată solicitate, urmează să se respingă cererea de acordare a acestora, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva sentinţei civile nr. 1734 din 11 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2021.