Local official's conflict of interest evaluation upheld: appeal dismissed on merits

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 30 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, a solicitat suspendarea executării raportului de evaluare contestat până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a prezentei cauze, anularea Raportului de Evaluare nr. x/15.06.2017, întocmit de ANI - Inspecţia de Integritate şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2198 din 09 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins cererea reclamantului de repunere pe rol a cauzei, ca nefondată;

- a respins cererea având ca obiect suspendarea executării Raportului de evaluare nr. x/15.06.2017, ca inadmisibilă;

- a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, având ca obiect anularea Raportului de evaluare nr. x/15.06.2017, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2198 din 09 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în principal, rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată şi anularea raportului de evaluare contestat, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Recurentul-reclamant a învederat, în esenţă, că instanţa de fond nu a respectat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în sensul că în considerentele hotărârii criticate nu s-au arătat motivele faptice şi de drept pentru care argumentele în apărare invocate de A. au fost înlăturate, precum şi motivarea respingerii cererii de probe.

Recurentul-reclamant a arătat că hotărârea primei instanţe este nelegală deoarece judecătorul fondului a reţinut în motivarea dată aspecte contradictorii şi străine cauzei dedusă judecăţii, respectiv motivarea dată de judecătorul fondului privind lucrarea nr. y/21.072016 este străină de realitatea situaţiei factuale din dosar. Astfel, lucrarea nr. 30674/S/11/21.07.2016 trebuia comunicată persoanei evaluate pentru ca aceasta să formuleze punct de vedere, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, lucru care nu s-a îndeplinit de inspectorul de integritate însărcinat cu cercetarea aspectelor de sesizare cuprinse în lucrarea nr. x/29.03.2016, aspect care face ca raportul de evaluare contestat să fie lovit de nulitate.

Totodată, s-a susţinut că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra existenţei sau inexistenţei unui conflict de interese de natură penală şi nici nu a analizat conflictul de interese cuprins în lucrarea nr. y/21.07.2016, conexată la lucrarea nr. x/4/II/29.03.2016 în baza căreia s-a întocmit raportul de evaluare criticat, respectiv dacă există fapta în elementele de tipicitate ale conflictului de interese de natură penală pentru ca pe elemente de aparenţă să constate astfel nulitatea raportului de evaluare.

Recurentul-reclamant a apreciat că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 176/2010, întrucât lucrarea anonimă nr. y/21.07.2016, conexată la lucrarea de sesizare din oficiu a ANI nr. x/4/II/29.03.2016, nu i-a fost comunicată şi astfel nu a putut să îşi exprime un punct de vedere care să fie cuprins în raportul de evaluare, fiind astfel în imposibilitatea de a formula apărări, precum şi contestaţie.

De asemenea, recurentul-reclamant a considerat că raportul de evaluare este nelegal, fiind lovit de nulitate, fiind întocmit cu nerespectarea procedurii de repartizare aleatorie a sesizării din dosar a pârâtei în legătură cu soluţionarea lucrării-sesizare anonimă nr. y/21.07.2016.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 70, art. 71, art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 şi ale art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004.

Astfel, a precizat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile existenţei unui conflict de interese pentru că aceste contracte au fost semnate de primarul Comunei B. în cadrul obligaţiei dată de funcţia publică pe care o ocupa, în condiţiile în care încheierea contractului a fost hotărâtă de Consiliul Local al Comunei B..

Totodată, a arătat că nu putea să îşi delege competenţa, actele semnate nefăcând parte din categoria interesului personal, aşa cum este definit de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 393/2004 şi a invocat Recomandarea nr. 10/2000 a Consiliului de Miniştri al Consiliului Europei şi un Studiu al Institutului European de Administraţie Publică, în cooperare cu Universitatea din Helsinki, Universitatea din Vaasa şi Utrecht School of C..

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, reţinând următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că o serie de critici invocate de recurentul-reclamant în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., respectiv criticile privind greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 20 alin. (1), ale art. 21 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 176/2010, precum şi cele referitoare la nerespectarea procedurii de repartizare aleatorie a sesizării din dosar a pârâtei în legătură cu soluţionarea lucrării-sesizare anonimă nr. y/21.07.2016, se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esenţă, o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, D. împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

Înalta Curte reţine că dreptul persoanelor evaluate de a contesta raportul de evaluare la instanţa de contencios administrativ se referă la conflictul de interese de ordin administrativ şi nu la cel de natură penală, iar raportul de evaluare contestat în cauză se referă doar la existenţa unui conflict de interese de natură administrativă, astfel că instanţa de fond s-a pronunţat în limitele învestirii şi nu ar fi avut oricum competenţa să se pronunţe asupra existenţei sau inexistenţei unui conflict de interese de natură penală sau să analizeze raportul de evaluare contestat din această perspectivă.

Totodată, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de fond s-a pronunţat cu privire la cererea de probe în şedinţa de judecată din data de 28 martie 2018, motivând în acest sens, astfel cum reiese din încheierea de şedinţă de la acel termen de judecată. De altfel, recurentul-reclamant nu a indicat în concret care au fost probele propuse a căror administrare a fost respinsă de instanţa de fond în mod nemotivat şi nici nu a formulat o cerere în acest sens în calea de atac a recursului.

Nu în ultimul rând, motivarea hotărârii recurate nu cuprinde motive străine de natura cauzei şi, în orice caz, pentru a fi incident acest motiv de casare era necesar ca hotărârea să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce, în mod evident, nu este cazul.

Cel de al doilea motiv de casare invocat este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Criticile privind greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 20 alin. (1), ale art. 21 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 176/2010, precum şi cele referitoare la nerespectarea procedurii de repartizare aleatorie a sesizării din dosar a pârâtei în legătură cu soluţionarea lucrării-sesizare anonimă nr. y/21.07.2016 sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant apreciază că raportul de evaluare contestat în cauză a fost întocmit cu nerespectarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1), ale art. 21 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 176/2010, în raport de necomunicarea lucrării nr. y/21.07.2016, fiind în imposibilitatea să exprime un punct de vedere, să formuleze apărări, precum şi contestaţie la instanţa de contencios administrativ, critici care nu se susţin în raport de actele şi lucrările dosarului.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, "Dacă, în urma evaluării declaraţiei de interese, precum şi a altor date şi informaţii, inspectorul de integritate identifică elemente în sensul existenţei unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi, informează despre aceasta persoana în cauză şi are obligaţia de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere".

Conform art. 21 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 176/2010:

"(3) Raportul de evaluare va avea următorul cuprins:

a) partea descriptivă a situaţiei de fapt;

b) punctul de vedere al persoanei supuse evaluării, dacă acesta a fost exprimat;

c) evaluarea elementelor de conflict de interese sau de incompatibilitate;

d) concluzii.

(4) Raportul de evaluare se comunică în termen de 5 zile de la finalizare persoanei care a făcut obiectul activităţii de evaluare şi, după caz, organelor de urmărire penală şi celor disciplinare".

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că procedura de evaluare a recurentului-reclamant a fost declanşată prin Nota cu propunere de sesizare din oficiu nr. x/29.03.2016, întocmită în condiţiile şi cu respectarea prevederilor art. 12 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din Legea nr. 176/2010.

Despre declanşarea procedurii de evaluare, recurentul-reclamant a fost informat prin Adresa nr. x/30.03.2016, primită de acesta la data de 06 aprilie 2016 .

Prin Adresa nr. x/22.03.2017, primită de recurentul-reclamant la data de 27 martie 2017, i s-a adus la cunoştinţa acestuia elementele identificate în sensul existenţei unui conflict de interese legat de contractele încheiate cu B. şi societatea E. S.R.L.

Recurentul-reclamant a formulat un punct de vedere în acest sens, înregistrat la autoritatea pârâtă cu nr. x, acesta fiind redat în cuprinsul raportului de evaluare contestat în speţă.

Înalta Curte are în vedere că lucrarea nr. y/21.07.2016 a fost conexată la lucrarea nr. x/29.03.2016, care era în curs de soluţionare şi care privea aceeaşi persoană supusă evaluării, conform Referatului de conexare din data de 21 iulie 2016, însă din cuprinsul acestei sesizări nu au fost preluate de către intimata-pârâtă elemente noi care să fi fost reţinute în sarcina recurentului-reclamantul şi asupra cărora să nu i se fi solicitat exprimarea punctului de vedere.

Totodată, Raportul de evaluare nr. x/15.06.2017 a fost comunicat recurentului-reclamant atât la adresa de domiciu, cât şi la sediul reprezentantului convenţional, iar acesta a formulat contestaţie la instanţa de contencios administrativ, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, având posibilitatea să-şi exercite dreptul la apărare.

Prin urmare, având în vedere că recurentului-reclamant i-au fost aduse la cunoştinţă elementele identificate de autoritatea pârâtă în sensul existenţei unui conflict de interese legat de contractele încheiate cu B. şi societatea E. S.R.L. care au stat la baza emiterii raportului de evaluare contestat în cauză, iar acesta a formulat un punct de vedere în acest sens, iar apoi contestaţie la instanţa de contencios administrativ, exercitându-şi astfel dreptul la apărare, rezultă că Raportul de evaluare nr. x/15.06.2017 a fost emis cu respectarea prevederilor dispoziţiilor art. 20 alin. (1), ale art. 21 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 176/2010.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de control judiciar constată că procedura de repartizare aleatorie a sesizării din dosar a pârâtei în legătură cu soluţionarea lucrării-sesizare anonimă nr. y/21.07.2016 a fost respectată în speţă.

Astfel, potrivit rapoartelor de repartizare aleatorie ce se regăsesc la dosarul instanţei de fond, rezultă că atât lucrarea cu nr. x/29.03.2016, cât şi lucrarea cu nr. y/21.07.2016, conexată ulterior la lucrarea înregistrară iniţial, au fost repartizate aleatoriu, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, aceluiaşi inspector de integritate, acesta fiind cel care a întocmit apoi şi raportul de evaluare contestat în cauză. La dosarul cauzei se află şi declaraţiile inspectorului de integritate de independenţă şi imparţialitate, precum şi referatul de conexare .

De altfel, Înalta Curte reţine, aşa cum s-a menţionat deja în precedent, că lucrarea cu nr. y/21.07.2016, conexată la lucrarea cu nr. x/29.03.2016, nu a adus elemente noi cu privire la care recurentul-reclamant să nu îşi fi exprimat un punct de vedere în etapa administrativă a evaluării sau să nu fi putut formula apărări în faţa instanţei de contencios administrativ, acesta nedovedind nicio vătămare în acest sens.

Criticile recurentului-reclamant privind nelegalitatea sentinţei recurate în raport de de împrejurarea că aceasta este rezultatul încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 70, art. 71, art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 şi ale art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004, sunt neîntemeiate.

Prin raportul de evaluare contestat în cauză, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a reţinut că reclamantul A. a încălcat regimul juridic al conflictelor de interese, întrucât, în calitate de primar al comunei B., a semnat Contractul de concesiune pentru terenuri categoria de folosinţă păşune nr. 431/07.05.2013 cu B., societate unde soţia acestuia deţinea funcţia de administrator şi membru cooperator fondator, precum şi Contractul de executări de lucrări nr. x din 21.02.2013 cu societatea E. S.R.L. Reşiţa, în cadrul căreia fiica acestuia era angajată în funcţia de contabil, în valoarea totală de 7.397,24 RON.

Constatarea stării de incompatibilitate a reclamantului s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 70, art. 71, art. 76 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004.

În acord cu cele reţinute de instanţa de fond în cadrul analizei conflictului de interese de natură administrativă, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003 "prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative".

În temeiul art. 71 din acelaşi act normativ "principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice sunt: imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public".

În cauză, este de necontestat faptul că la momentul intervenirii pretinsului conflict de interese recurentul-reclamant exercita funcţia de primar al comunei B., judeţul Caraş-Severin. De asemenea, acesta nu neagă situaţia de fapt constând în semnarea celor două contracte şi calităţile deţinute de soţia, respectiv fiica sa, în cadrul celor două societăţi cu care s-au încheiat contractele.

Conform art. 75 din Legea nr. 393/2004, privind Statutul aleşilor locali, "aleşii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorităţii publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru: a) soţ, soţie, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv;(…)."

Aleşi locali, în sensul art. 2 alin. (1) din acest act normativ, sunt consilierii locali şi consilierii judeţeni, primarii, primarul general al municipiului Bucureşti, viceprimarii, preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene.

Potrivit art. 76 din Legea nr. 161/2003, "(1) Primarii şi viceprimarii, primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti sunt obligaţi să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu emită o dispoziţie, în exercitarea funcţiei, care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I.(2) Actele administrative emise sau actele juridice încheiate ori dispoziţiile emise cu încălcarea obligaţiilor prevăzute la alin. (1) sunt lovite de nulitate absolută".

Se observă că, diferit de art. 76 din Legea nr. 161/2003 care se referă la "un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I", art. 75 din Legea nr. 393/2004 arată că "aleşii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorităţii publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru soţ, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv. (…)"

Aşadar, sfera conflictului de interese definit de această din urmă lege este mai largă.

Instanţa de recurs reţine că textul normei juridice trebuie interpretat în primul rând, din punct de vedere teleologic, fiind evident, încă din titlul Legii nr. 161/2003, că scopul legiuitorului şi al reglementărilor, a fost acela de prevenire a corupţiei, urmărindu-se ca persoana care deţine o demnitate/funcţie publică să adopte o conduită preventivă de natură să o împiedice să ajungă într-un conflict de interese.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant relevantă în reţinerea stării de conflict de interese este încheierea de către acesta a Contractului de concesiune pentru terenuri categoria de folosinţă păşune nr. 431/07.05.2013 cu B., societate unde soţia sa deţinea funcţia de administrator şi membru cooperator fondator, precum şi a Contractului de executări de lucrări nr. x din 21.02.2013 cu societatea E. S.R.L. Reşiţa, în cadrul căreia fiica sa era angajată în funcţia de contabil, în valoarea totală de 7.397,24 RON, iar nu faptul că au existat hotărâri ale Consiliului Local prin care s-a aprobat încheierea respectivelor contracte, întrucât la încheierea contractelor a contribuit şi reclamantul care a semnat contractele în numele Consiliului Local B., respectiv Primăriei B.. Prin urmare, în execitarea acestei atribuţii proprii a primarului, acesta avea obligaţia de a respecta regimul conflictelor de interese şi de a se abţine de la semnarea contractelor în situaţia în care constata faptul că se află în conflict de interese.

De altfel, legiuitorul nu a distins atunci când a definit conflictul de interese, după cum actele juridice emise sunt sau nu rezultat al unor operaţiuni administrative prealabile ori al unor acte premergătoare sau dacă se impune semnarea acelor acte din cauza unor situaţii neprevăzute, situaţia de conflict de interese putând fi reţinută în oricare dintre ipoteze, atâta vreme cât se verifică condiţiile ce pot fi deduse din conţinutul art. 70 al Legii nr. 161/2003, referitoare la existenţa unui interes de natură patrimonială şi a posibilităţii de influenţare a modului de îndeplinire, cu obiectivitate, a atribuţiilor aferente funcţiei elective.

Rolul reglementării conflictului de interese este, aşa cum susţine intimata-pârâtă, acela de a preveni situaţiile în care funcţionarii publici, demnitarii sau aleşii locali, cum este cazul de faţă, ar sluji interesului personal, datorită existenţei unei împrejurări care le-ar aduce acestora, soţului, rudelor, prietenilor sau asociaţilor lor un anumit avantaj.

Normele incidente cauzei nu disting după cum este obţinut folosul material de către persoana respectivă, simpla posibilitate ca respectivul act să fie semnat sau încheiat fără existenţa unor garanţii de obiectivitate (aşa cum este definit de art. 70 şi art. 76 din Legea nr. 161/2003) din partea celui care îl semnează, generează încălcarea regimului conflictelor de interese.

Legiuitorul a stabilit că există conflict de interese, nu numai dacă este dovedită exercitarea unei influenţe sau lipsă de obiectivitate, cum pretinde recurentul-reclamant, ci şi atunci când reclamantului, prin situaţia juridică în care se află, i-ar fi afectată obiectivitatea în îndeplinirea atribuţiilor funcţiei în care a fost ales, de natură a influenţa activitatea instituţiei, prin exercitarea competenţelor în favoarea unei entităţi juridice în cadrul căreia are interese patrimoniale.

Raţiunea instituirii acestei stări de conflict interese e aceea de a înlătura orice suspiciune, orice dubiu rezonabil cu privire la modalitatea de aducere îndeplinire a atribuţiilor şi competenţelor legale de către funcţionarii publici şi de către demnitari, fără a fi necesar să se dovedească, pentru stabilirea conflictului de interese, a unui prejudiciu produs în patrimoniul instituţiilor publice sau a bugetului statului.

Prin urmare, reclamantul s-a aflat în conflict de interese, fiind previzibilă obţinerea unui folos de cooperativa agricolă al cărei membru cooperator şi administrator era soţia sa, aceasta urmând să beneficieze indirect de pe urma încheierii Contractului de concesiune pentru terenuri categoria de folosinţă păşune nr. 431/07.05.2013, dar şi a societăţii angajatoare a fiicei sale, întrucât situaţia financiară a acesteia putea afecta situaţia angajaţilor acestei societăţi, inclusiv pe cea a fiicei sale, angajată în funcţia de contabil.

Exercitarea atribuţiilor sale legale, indiferent de actul normativ care constituie izvorul lor, nu poate fi făcută cu depăşirea limitelor legale de exerciţiu ale acestor competenţe impuse de alte acte normative, respectiv de Legea nr. 161/2003, astfel că pentru prevenirea situaţiei de conflict de competenţe, dedusă judecăţii în prezenta cauză, reclamantul ar fi trebuit să se abţină de la asumarea acelor acte prin semnare, astfel încât să se elimine orice suspiciune legată de corectitudinea şi legalitatea acestora, cum în mod just a reţinut instanţa de fond.

Nu în ultimul rând, instanţa de recurs reţine că dispoziţiile legale privind conflictual de interese, reglementate prin art. 70, art. 71, art. 76 din Legea nr. 161/2003 şi cele ale art. 75 din Legea nr. 393/2004 respectă definiţia conflictului de interese menţionată în Recomandarea nr. 10/2000 a Consiliului de Miniştri al Consiliului Europei, iar studiul la care face referire reclamantul nu este un document cu caracter obligatoriu pentru România, nefiind indicată nicio prevedere legală, naţională sau europeană, care să susţină această ipoteză.

În concluzie, în cauză sunt îndeplinite condiţiile conflictului de interese în persoana reclamantului, astfel că raportul de evaluare care consacră o atare stare de fapt şi de drept este legal întocmit şi emis, iar hotărârea instanţei de fond care îl validează este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2198 din 09 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2198 din 09 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2021.