Tax Authority's Joint Liability Assessment Annulled; Appeal Rejected as Unfounded

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 13 iunie 2017, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, precizată ulterior, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov, prin Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Bucureşti, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în nume propriu, şi B. S.R.L. - în faliment, a solicitat anularea Deciziei nr. 1430/07.02.2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti privind soluţionarea contestaţiei formulată împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/18.07.2016; anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzută de art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală, înregistrată la Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov sub nr. x/18.07.2016; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 6032 din data de 17.10.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de reclamant şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată la data de 12.03.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 2341 din data de 2 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a nulităţii acţiunii pentru nemotivare, invocate de pârâta B. S.R.L.; a respins ca tardivă completarea motivelor de nelegalitate în ceea ce priveşte aspectele referitoare la necompetenţa organelor fiscale; a admis acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în nume propriu şi B. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar C., D., a anulat Decizia nr. 1430/07.02.2017 de soluţionare a contestaţiei, emisă de DGRFP Bucureşti şi, analizând pe fond raportul juridic fiscal, a anulat Decizia 6014650/18.07.2016 de angajare a răspunderii personale, emisă de AJFP Ilfov; a obligat pârâtele DGRFP Bucureşti şi AFFP Ilfov să achite reclamantului suma de 5187 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert şi taxă judiciară de timbru.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 2341 din data de 2 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prima instanţă a dat o interpretare greşită şi parţială probelor instrumentate, respectiv a prevederilor art. 25, alin. (2), lit. b) şi d), alin. (2)^1 şi art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu pct. 3.2. şi pct. 3.5., cap. III, din Ordinul nr. 127/2014 pentru aprobarea instrucţiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare potrivit cărora, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

lit. b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;

lit. d) administratorii sau orice alte persoane care cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;

alin. (2)1pentru obligaţiile fiscale restante ale debitorului pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolventei răspund solidar cu acesta persoanele care au determinat cu rea-credinţă acumularea şi sustragerea de la plata acestor obligaţii.

În conformitate cu prevederile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, audierea se consideră îndeplinită prin refuzul explicit de prezentare, sau neprezentarea, din orice motiv, la două termene consecutive stabilite de organul fiscal, fără a se întrerupe procedură de angajare a răspunderii solidare.

Prin Rezoluţia nr. 3906/22.02.2013 în dosarul nr. x/13.02.2013 pronunţată de către Oficiul National al Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Ilfov a fost admisă cererea de depunere şi menţionare acte privind demisia reclamantului A. din calitatea de reprezentant legal al E., care este administrator al S.C. B. S.R.L., astfel că, de la data de 22.02.2013 încetează, de drept, calitatea de reprezentant al dl. A..

Faptul că societatea nu a efectuat nici o plată în contul datoriei din proprie iniţiativă, denotă reaua-credinţă manifestată de asociaţi şi administratori în gestionarea societăţii şi a respectării obligaţiilor fiscale.

De asemenea, art. 25 alin. (2) lit. b), lit. c) şi lit. d) şi alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, prevede următoarele:

"(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;"

(5) "Răspunderea persoanelor prevăzute de prezentul articol priveşte obligaţiile fiscale principale şi accesorii ale perioadei pentru care au avut calitatea ce a stat la baza atragerii răspunderii solidare."

Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, consideră că în mod netemeinic s-a dispus obligarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov la plata cheltuielilor de judecată în sumă totală de 5.187 RON, pentru următoarele motive:

Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii "care cade în pretenţii". Culpa procesuală este cea care trebuie să fundamenteze fiecare sumă la care va fi obligată partea care a căzut în pretenţii, cu titlu de cheltuieli de judecată. Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă prin aceasta trebuie ca parte care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.

De asemenea, nici aspecte privind reaua-credinţă, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reţinute în sarcina recurentei-pârâte pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, plata cheltuielilor de judecată presupune ca aceste cheltuieli să fie dovedite ca reale şi necesare şi, în plus, să aibă un nivel rezonabil (hotărârea în cauza Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă), cererea nr. x/96, C.E.D.O. 2000-XI, alin. (54).

În plus, cheltuielile de judecată pot fi recuperate doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată (Beleyer împotriva Italiei (satisfacţie echitabilă), nr. 33202/96, hotărârea din 28 mai 2002, alin. (27).

În continuare, recurenta-pârâtă critică sentinţa civilă sub aspectul obligării AJFP Ilfov la plata cheltuielilor de judecată invocând şi Decizia nr. 401/2005 prin care Curtea Constituţională a reţinut prerogativa instanţei de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţional convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu complexitatea activităţii depuse este una constituţională.

Faţă de toate aceste aspecte se poate observa că instanţa de judecată, în speţa de faţă, prin acordarea cheltuielilor, în cuantum de 5.187 RON, nu a ţinut seama de jurisprudenţa C.E.D.O. în această materie, care a statuat că cheltuielile de judecată în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, urmează a fi recuperate de partea adversă numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare si care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum rezonabil.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 18 februarie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 13 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 1430/07.02.2017 emisă de Direcţia Generală Regionala a Finanţelor Publice Bucureşti privind soluţionarea contestaţiei formulată împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/18.07.2016; anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzută de art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală, înregistrată la Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov sub nr. x/18.07.2016.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii, a anulat Decizia nr. 1430/07.02.2017 de soluţionare a contestaţiei, emisă de DGRFP Bucureşti şi, analizând pe fond raportul juridic fiscal, a anulat Decizia 6014650/18.07.2016 de angajare a răspunderii personale, emisă de AJFP Ilfov; a obligat pârâtele DGRFP Bucureşti şi AFFP Ilfov să achite reclamantului suma de 5187 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert şi taxă judiciară de timbru.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, prin criticile formulate, recurenta-pârâtă invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. b) şi d), alin. (2)1şi art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu pct. 3.2. şi pct. 3.5., cap. III, din Ordinul nr. 127/2014 pentru aprobarea instrucţiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare, critici ce pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv de recurs nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că organul fiscal nu a depus la dosarul cauzei nicio dovadă privind îndeplinirea de către reclamant a condiţiilor art. 25 alin. (2) lit. b) şi c) şi art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, care prevăd că pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului; administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale."

Din cuprinsul acestor dispoziţii legale rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că, pentru atragerea răspunderii solidare persoana vizată trebuie să deţină una dintre calităţile prezentate mai sus, precum şi exercitarea cu rea-credinţă a mandatului.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a formulat critici concrete din care să rezulte modul defectuos al interpretării dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Prin criticile formulate, recurenta-pârâtă susţine că obligaţiile fiscale restante la data întocmirii procesului-verbal de insolvabilitate în sumă de 4.606.842 RON provin din timpul exercitării mandatului intimatului-reclamant A., iar afirmaţiile instanţei de fond în sensul că "organul fiscal omite a constata că ambele deconturi de TVA, declaraţia 300, menţionată au fost depuse după data de 01.12.2012 când a devenit efectivă demisia depusă ... nu mai avea nicio calitate în cadrul contribuabilului" este total eronată.

Aceste critici nu pot fi primite având în vedere că în Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x din 18.07.2016, organul fiscal a reţinut că debitul reprezentând TVA, în sumă totală de 2.993.867 RON, provine din deconturile de TVA (D300), depuse de contribuabil pentru luna decembrie 2012 şi luna aprilie 2013, însă ambele deconturi de TVA (D300) menţionate au fost depuse de contribuabilul S.C. B. S.R.L. după data de 01.12.2012 când a devenit efectivă demisia depusă de intimatul-reclamant.

Aşa fiind, în mod corect a reţinut prima instanţă că intimatul-reclamant nu mai avea nicio calitate în cadrul contribuabilului la data de 25.01.2013, termenul legal de depunere a decontului de TVA (D300) pentru luna decembrie 2012 sau la data de 25.05.2013, termenul legal de depunere a decontului de TVA (D300) pentru luna aprilie 2013.

De asemenea, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a prezentat vreun document din care să rezulte că intimatul-reclamant, în calitate de reprezentant legal al societăţii debitoare, s-a sustras inspecţiei fiscale, a ascuns cu rea-credinţă activele societăţii debitoare, a manifestat dezinteres în îndeplinirea obligaţiilor fiscale şi nu a efectuat plata obligaţiilor fiscale, conform declaraţiilor depuse în perioada 25.12.2012-25.04.213, cu atât mai mult cu cât perioada de referinţă este ulterioară momentului demisiei, iar acesta nu mai avea nicio calitate în cadrul societăţii debitoare.

Relevant este şi faptul că, între intimatul-reclamant A. şi S.C. B. S.R.L. nu a existat un raport juridic direct, având în vedere că asociat unic al S.C. B. S.R.L. este societatea E., reprezentată în mod legal prin directorul F., iar prin mandatul de reprezentare intimatul-reclamant a avut puteri limitate la actele pe care administratorul i le indica a fi efectuate, în timp ce puterile depline de administrare au rămas ale administratorului E., pe toată durata mandatului său.

În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile Deciziei nr. 3 din 20.01.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., prin care s-a statuat că, "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind temeinică şi legală.

De asemenea, luând act de cererea formulată de intimatul-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 453 din C. proc. civ. şi o va admite, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportate la cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat şi va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 4000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov împotriva sentinţei nr. 2341 din 2 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 4000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reduse, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2021.