Archbishopric's restitution claim rejected; ownership reserved to Catholic funds, denial upheld.

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, sub nr. x/2018, reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, anularea Deciziei nr. 7503 din data de 15.11.2017, emisă de pârât şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de retrocedare înregistrată sub nr. x din data de 28.02.2003.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 209 din 22 octombrie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, împotriva Deciziei 7503 din data de 15.11.2017 emisă de pârâtă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate la punctul I.2 anterior, a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, prin care, invocând incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac promovate, recurenta arată că sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, cuprinzând motive contradictorii şi străine de natura cauzei din perspectiva argumentului principal evocat de prima instanţă, în justificarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, potrivit căruia sus indicata parte nu ar fi persoana îndreptăţită la retrocedare, întrucât Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice Alba Iulia nu ar fi avut un drept de proprietate, ci doar un drept de administrare asupra imobilului compus din două corpuri de clădire şi curte în suprafaţă de 3423 m.p., situat în municipiul Alba Iulia, str. x (Unirii) nr. 11-13, judeţul Alba, înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Alba Iulia, nr. top. x, 1983/1 şi în cartea funciară nr. x a localităţii Alba Iulia, nr. top. x.

Susţine recurenta că actele de dispoziţie cu privire la imobilul în cauză au fost realizate, în numele Fondului de studii şi Fondului de Burse, exclusiv de entităţi făcând parte din cultul romano- catolic, o astfel de conduită fiind dovada că acestea aveau un drept de proprietate cu privire la imobilul a cărui restituire a fost solicitată, întrucât atributul dispoziţiei nu poate fi exercitat decât de către un proprietar, fiind de esenţa dreptului de proprietate. Mai mult decât atât, nicio dovadă contrară nu a relevat că acte de dispoziţie să fi fost efectuate şi de către alte entităţi de drept privat/public şi, niciodată în cărţile funciare ale imobilului nu au fost înregistrate menţiuni în acest sens.

Prima instanţă a dat o interpretare greşită art. V teza ultimă din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, în sensul că dreptul de proprietate este şi rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundaţiune, în favoarea fondurilor respective, iar Ordinariului de Alba Iulia i s-a conferit reprezentarea de drept a fondurilor, stabilindu-se interdicţia de înstrăinare şi grevare a lor în afara dispoziţiilor dreptului comun al Regatului României şi prescripţiilor dreptului canonic.

Cu privire la pretinsul drept de proprietate al Statului asupra bunurilor ce compun Fondul, nu prezintă relevanţă dispoziţia art. V din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, ce instituie un drept de control şi supraveghere al Statului asupra acestor bunuri, întrucât un astfel de drept nu echivalează cu unul de proprietate în beneficiul Statului. Mai mult, daca Statul ar fi avut un drept de proprietate asupra bunurilor, conferirea, distinct şi a unui drept de supraveghere şi control ar fi fost superfluă.

Concluzia că bunurile ce compun Fondul ar fi fost proprietatea Statului este contrazisă de însuşi faptul naţionalizării, fiind inutilă naţionalizarea bunurilor dacă imobilele constituiau proprietate de Stat.

Argumentele esenţiale pentru care a fost revendicat imobilul în cauză sunt următoarele:

- caracterul indubitabil de bun ecleziastic, al Bisericii Universale Romano - Catolice până la data naţionalizării, al bunurilor imobile revendicate prin cererea de retrocedare, conform canonului 1257 din Codul de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice.

- fondurile pe care erau evidenţiate imobilele revendicate nu erau fundaţii cu personalitate juridică de sine stătătoare, erau fonduri de bunuri care au constituit un patrimoniu de afectaţiune sau scop, devenind o universalitate juridică aparţinând propriei destinaţii. În acest sens sunt şi prevederile art. V din Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, intre Sf. Scaun şi Guvernul Român.

- existenţa patrimoniului nu era legat de apartenenţa lui la o persoană, ci a aparţinut scopului pentru care a fost constituit. Potrivit acestei teorii, ideea că numai persoana (persoanele juridice) poate avea patrimoniu nu este exactă, deoarece patrimoniul există ori de câte ori anumite bunuri sunt afectate unui anumit scop, în sensul că una şi aceeaşi persoană - în situaţia concretă Statusul Romano-Catolic şi a Bisericii Romano-Catolică - poate avea mai multe patrimonii speciale.

- Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, între Sf. Scaun şi Guvernul Român, publicat în anul 1932 a stabilit ca Statusul Romano-Catolic să fie redenumit "Consiliu al Diocezei Catolice de rit latin de Alba-Iulia", iar bunurile lui sunt bunuri ecleziastice, supuse regimului juridic din dreptul canonic şi rămân în proprietatea fondurilor.

- Legea pentru regimul cultelor din 1928, a statuat că administrarea patrimoniilor şi fundaţiunilor cultelor se face de organele acestora competente, sub supravegherea autorităţilor bisericeşti superioare, conform dreptului canonic.

- Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase a consacrat libertatea de organizare şi funcţionare a cultelor, după norme proprii, canoane şi tradiţii, având dreptul de a organiza aşezăminte şi asociaţiuni (Art. 6 si 7).

Recunoaşterea acestor asociaţiuni înfiinţate în scopuri religioase, ca persoane juridice, urma să aibă loc prin încuviinţarea Guvernului, prin Ministerul Cultelor (art. 18). O astfel de recunoaştere oficială s-a produs în privinţa Statusului Romano-Catolic în administrarea cărora se aflau fondurile de religiune, studii şi burse, prin Decretul nr. 83/1951, prin care s-a aprobat Regulamentul de organizare şi funcţionare a acestei instituţii din cadrul Bisericii Romano-Catolice.

- autonomia faţă de Statul Român a cultelor religioase, ca şi organizare potrivit statutelor proprii, este consacrată şi în art. 29 din actuala Constituţie, ceea ce duce la concluzia că reglementările cuprinse în Codul dreptului canonic, în privinţa regimului juridic al bunurilor ecleziastice, ca şi a posibilităţii acordate unor grupuri de bunuri de a se constitui în persoane juridice, îşi produc pe deplin efectele şi trebuie recunoscute ca fiind norme ce guvernează organizarea şi funcţionarea Bisericii Romano-Catolice.

- naţionalizarea bunurilor imobiliare de la Fondul de Religiune Studii şi Burse Administrat de Ordinariul catolic de rit latin de Alba Iulia de către Statul Român s-a făcut în mod abuziv fără temei legal, fără titlu valabil,

- prevederile Codului de drept canonic a Bisericii Romano - Catolice din 1917 în vigoare la data naţionalizării, respectiv canoanele 100, 1499 şi 1501. Coroborate prevederile canoanelor mai sus citate, rezultă în mod evident că, la încetarea unei persoane juridice bisericeşti, bunurile acestuia se transmit în proprietatea persoanei juridice bisericeşti supraordonate, respectând, dacă este cazul voinţa fondatorilor şi donatorilor. În atare situaţie se subînţelege că, dreptul de revendicare asupra unui bun care nu este utilizat conform destinaţiei, îi revine persoanei juridice subordonate.

- prevederile Codului de drept canonic a Bisericii Romano - Catolice din 1917 în vigoare la data naţionalizării, respectiv canoanele 1255, 1256, 1257 şi 1258.

- Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, pentru a se conforma cerinţelor legale

- jurisprudenţa prin care s-a recunoscut calitatea de succesor, implicit dreptul de revendicare a recurentei asupra bunurilor care au constituit proprietatea fondurilor: sentinţa civilă nr. 4279/2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca pronunţată în dosarul nr. x/2007, definitivă şi irevocabilă; sentinţa civilă nr. 548/2015 a Judecătoriei Luduş pronunţată în dosarul nr. x/2009, definitivă şi irevocabilă; Hotărârea CEDO din 25.09.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2003 privind cauza Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva României; decizia civilă nr. 1263/R/2006 a Curţii de Apel Cluj.

4. Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de recurenta - reclamantă a formulat întâmpinare intimatul-pârât Guvernul României-Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, solicitând, prin evocarea unor considerente similare celor antamate în faza de judecată a fondului, respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea, drept temeinică şi legală, a sentinţei recurate.

5. Răspunsul la întâmpinare

La data de 20 aprilie 2020, recurenta - reclamantă Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia a formulat răspuns la întâmpinare, prin care, pentru considerente asemănătoare celor exhibate prin recurs, a solicitat respingerea apărărilor antamate de intimatul-pârât în combaterea recursului său.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 16 aprilie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate şi de dispoziţiile legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că prin cererea de retrocedare înregistrată sub nr. x/28.02.2003 Arhiepiscopia Romano - Catolică Alba Iulia, acţionând pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, a solicitat retrocedarea imobilului compus din două corpuri de clădire şi curte în suprafaţă de 3423 m.p., situat în municipiul Alba Iulia, str. x (Unirii) nr. 11-13, judeţul Alba, înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Alba Iulia, nr. top. x, 1983/1 şi în cartea funciară nr. x a localităţii Alba Iulia, nr. top. x.

Prin Decizia nr. 7503/15.11.2017, emisă de intimatul - pârât Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, antereferita cererea de retrocedare a fost respinsă, în considerentele actului administrativ contestat, reţinându-se că imobilul în discuţie nu a fost proprietatea Consiliului Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia. Astfel, s-a reţinut că proprietari ai acestuia au fost Fondul de studii şi Fondul de burse, ambele administrate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, după cum, de altfel, rezultă şi din cartea funciară nr. x a localităţii Alba Iulia şi din extrasul de carte funciară nr. x, iar solicitantul Consiliul Arhidiecezei Romano - Catolice de Alba Iulia nu a avut drept de proprietate asupra bunurilor Fondurilor, ci doar un drept de administrare asupra acestora.

Legalitatea unui astfel de act administrativ a fost confirmată prin sentinţa civilă nr. 209 din 22 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care judecătorul fondului a respins cererea de chemare în judecată formulată de recurentă împotriva Deciziei 7503 din data de 15.11.2017 emisă de pârâtă.

Prin calea de atac promovată, Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia a criticat soluţia instanţei de fond, evocând incidenţa motivelor de casare reglementate de pct. 6 şi 8 ale alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, întrucât în dezvoltarea motivelor de recurs nu au fost indicate critici în susţinerea acestuia, sentinţa atacată cuprinzând suficiente argumente în considerente care să permită exercitarea controlului judiciar, precum şi exprimarea neechivocă a soluţiei primei instanţe.

Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de argumentele principale şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. După cum Înalta Curte a reţinut, în mod constant, în jurisprudenţa sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., judecătorul fondului expunând silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă

Cât priveşte motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa sa constantă şi în îndeplinirea rolului instanţei supreme de a asigura o practică unitară (Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian împotriva României, pct. 37; Hotărârea din 27 ianuarie 2009, A. şi Ştef împotriva României, pct. 32-33), reţine că anterior analizei criticilor recurentei, aşa cum acestea au fost formulate prin intermediul căii de atac extraordinare promovate, se impune un examen al evoluţiei situaţiei Statusului romano-catolic din Transilvania (ardelean) şi a bunurilor aparţinând diferitelor fonduri, precum şi condiţiile în care au fost încheiate atât Concordatul din 10 mai 1927, între Sfântul Scaun şi Guvernul României, cât şi Acordul de la Roma din 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordat.

Astfel, după cum s-a statuat în jurisprudenţa Înaltei Curţi, prin diploma din 12 mai 1581, A., principe al Transilvaniei şi rege al Poloniei înfiinţează un colegiu al ordinului iezuit, cu un pronunţat caracter militant catolic, înzestrându-l cu bunuri achiziţionate din averea personală, fiind trecute în proprietatea deplină a acestui, cu toate drepturile, în stăpânire şi proprietate (cum omni jure et dominio ac proprietati) în mod perpetuu, irevocabil şi pentru vecii vecilor (perpetuo, irrevocabiliter et in omne aevum). Prin diploma din 1583, înfiinţează şi un seminar pentru tinerii nobili şi plebei, dat în seama colegiului ordinului iezuit, iar cheltuielile seminarului urmau a fi acoperite, pe jumătate, şi de către Pontif.

În anul 1603 iezuiţii au fost expulzaţi din Transilvania bunurile acestora fiind preluate de către calvinişti, astfel că împăratul B. a emis o diplomă suplimentară prin care a dispus răscumpărarea domeniului din Mănăştur şi restituirea către catolici, celelalte bunuri (mănăstirea şi biserica), rămânând calviniştilor. Ulterior, prin Legea nr. VIII din 1744 bunurile răscumpărate sunt restituite definitiv catolicilor, devenind bunuri bisericeşti. Din averile ordinului dizolvat de Papa Clemente al XIII în anul 1773 au fost create fundaţiuni atât în Ungaria cât şi în Transilvania, respectiv fondul de religie, fondul de studii şi fondul de burse - administrate de Comisia literară, precum şi fondul Orfelinatului Terezian din Sibiu.

Bunurile au continuat a fi administrate de Comisia literară, în perioada 1773-1848, pentru ca în anul 1866 să se hotărască:

a) desfiinţarea Comisiei literare;

b) administrarea şi conducerea chestiunilor aflate în competenţa Comisiei Literare "cu influenţa" Statusului catolic reorganizat şi c) alegerea unei comisii de conducere, urmând ca modul de conducere şi administrare să fie stabilit ulterior, fiind păstrate neatinse drepturile de suprem patron şi supremă inspecţiune ale regelui. În anul 1868, urmare a corespondenţei între Ministrul Cultelor ungar şi Guvernul ardelean (Adresa Ministerului Cultelor şi Instrucţiunei Publice nr. 2660/21 februarie 1868, Raportul comisiei prezidate de baronul C. din 6 aprilie 1868 şi Adresa Guvernului ardelean nr. 6413/24 aprilie 1868), fondul de studii romano-catolic ardelean urma a fi administrat de către Comisiunea Catolică ce funcţiona în sânul guvernului regal, ca reprezentantă a Statusului Catolic.

În vederea respectării de către Status a drepturilor de suprem patronat şi supremă inspecţiune ale regelui, Ministerul Cultelor a subliniat în corespondenţa cu Statusul (Adresele din 1884, nr. 30918/1910, şi nr. 22072/1912), că fondurile sunt persoane juridice distincte, iar dreptul de administrare exercitat de către Status este limitat prin drepturile regelui.

Prin regulamentul din 1915 Statusul catolic a obţinut recunoaşterea formală a dreptului de conducere, guvernare şi administrare a fondurilor cu două îngrădiri: 1. Respectarea drepturilor canonice ale episcopului cu privire la întreaga avere diecezană şi 2. Respectarea drepturilor de suprem patron ale regelui fără ca Statul ungar să aibă vreun drept de ingerinţă sau control cu privire la activitatea Statusului.

După unirea Ardealului cu România, în 1918 şi până la momentul încheierii Acordului de la Roma, fondurile catolice ardelene au fost administrate de către Statusul catolic, fără ca Statul Român să exercite vreo ingerinţă asupra modului de administrare.

Potrivit art. 191 din Tratatul de la Trianon şi Convenţiei dintre România şi Ungaria (publicată în M. Of. nr. 279/19 decembrie 1924) bunurile acestor fonduri nu sunt cuprinse nici în cele ce trec fără plată în patrimoniul Statului Român, nici între cele ce sunt supuse repartiţiei între cele două state, rămânând, însă, în categoria celor ce urmau a fi răscumpărate de către Statul Român, având caracterul de bunuri publice, declarate ca atare încă din anul 1921, prin recensământul făcut în urma dispoziţiei Comisiei de reparaţiuni din Paris.

Totodată, prin Decizia nr. 1564/30.09.1924, pronunţată în dosarul nr. x, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa a stabilit cu putere de lucru judecat că Statusul Romano - Catolic nu are drept de proprietate asupra averii fundaţionale, căci dreptul de administrare nu constituie drept de proprietate, nici nu poate servi ca bază de uzucapiune, printr-o astfel de hotărâre statându-se că asupra tuturor fundaţiunilor Statul Ungar a avut dreptul de supremă inspecţiune, spre a controla că fundaţiunile se administrează conform scopurilor pentru care au fost înfiinţate, că în urma tratatului de pace de la Trianon, acest drept de supremă inspecţiune, a trecut asupra Statului Român, deoarece averea fundaţională e pe teritoriul român, că atunci când Satul Român, în baza dreptului său de supremă inspecţiune, a scos din administraţia (...) pe Statusul Romano - Catolic şi administraţia a încredinţat altor organe, susţinând însă realizarea scopului fundaţiunei, nu a comis conturbare de posesiune pentru că Statusul Romano - Catolic nu a avut posesiune, ci numai delegaţie pentru administrarea averii şi realizarea scopului fundaţiunei.

De o importanţă majoră este ratificarea, în anul 1929, a Concordatului încheiat la 20 mai 1927 cu Sfântul Scaun (Lege ce a fost promulgată prin decretul nr. 1842/1929 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 126 din 12 iunie 1929) care recunoaşte personalitatea juridică a întregii biserici catolice.

Prin Concordatul din 1927 s-au desfiinţat drepturile şi îndatoririle de patronat de orice categorie (potrivit art. VX), dreptul de supremă inspecţiune urmând a fi exercitat sub forma prevăzută de Legea Cultelor şi consacrată de Concordat (După cum rezultă şi din Avizul Consiliului Juridic de pe lângă Ministerul Afacerilor Externe din 30 octombrie 1931).

Însă, după cum s-a arătat, potrivit Tratatului de la Trianon, România avea dreptul să răscumpere aceste averi, urmând a dispune liber şi neîngrădit de ele, după exproprierea şi plata rentelor de expropriere. Principalele consecinţe ale acestor prevederi ale Tratatului şi ale Concordatului, cu privire la aceste fonduri sunt următoarele:

a. Urmare a adoptării Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, foştii proprietari între care şi Biserica Catolică, au fost despăgubiţi de Statul Român prin plata unor rente de despăgubire (Destinate întreţinerii episcopilor, canonicilor, parohilor şi seminariilor), numite "prebende", care erau afectate unui fond - Patrimoniul sacru - destinat să devină persoană juridică, potrivit alin. (1) al art. XIII; cheltuielile ce depăşesc capacitatea de întreţinere a acestui fond, urmând a fi suportate de Stat, conform alin. (2) al aceluiaşi articol.

b. Administratorul acestor fonduri ale Patrimoniului sacru - Consiliul Episcopilor Diecezani - urma să administreze şi rentele ce proveneau din exproprierea unor bunuri ce fuseseră proprietatea fondurilor.

Concluzia care se impune, cu privire la bunurile care au făcut obiectul Concordatului din 1927 este, în considerarea Tratatului de la Trianon, că acestea au devenit proprietatea Statului Român.

Prin Acordul de la Roma, din 10 mai 1927, Statusul Romano-Catolic se transformă în Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba-Iulia, urmând ca acesta să îndeplinească sarcinile prevăzute de Canoanele 1520 şi 1521 din Codex Juris Canonici (art. I alin. (1) şi (2), toate drepturile patrimoniale ce se găseau în administrarea Statusului, urmând a fi administrate şi reprezentate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia (art. II alin. (1), art. V alin. (3), în conformitate cu scopurile indicate de Actele, Decretele şi Literele de fundaţiune(art. III alin. (1), bunurile ce se găseau la 1 ianuarie 1932 în posesia si administrarea Statusului având caracter eclesiastic (art. V alin. (1). Se impune a fi menţionat şi faptul că, potrivit Dreptului canonic au denumirea de ordinariu: episcopii diecezani, cei echivalaţi episcopului diecezan (abaţii şi prelaţii teritoriali, vicarii şi prefecţii apostolici, administratorii apostolici), administratorii diecezani, vicarii generali şi episcopali, superiorii majori ai institutelor călugăreşti clericale de drept pontifical şi ai societăţilor de viaţă apostolică clericale, de drept pontifical. (A se vedea pagina Web: http://www.x.ro/biblioteca/micdict.asp?cuvant=Ordinariu).

Potrivit aceluiaşi Acord, Statul Român păstrează dreptul de control şi supraveghere, prevăzut de dreptul comun al Regatului României (art. IV alin. (1), iar în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra bunurilor acesta este garantat în favoarea fondurilor respective: a) fondul de religiune; b) fondul de studii; c) fondul de burse; d) fondul şcolilor primare; e) fondul Orfelinatului Terezian; f) fondul de pensii al funcţionarilor; g) fondul de pensii al profesorilor; h) fondul asigurărilor.

Şi, nu în ultimul rând, potrivit art. VIII, se va proceda la rectificarea (din oficiu şi fără plata vreunei taxe de timbru) a cărţilor funciare, cu privire la proprietarul bunurilor - diferitele fonduri precitate - adăugându-se menţiunea:

"Administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia".

Cât priveşte Acordul de la Roma, ce a fost publicat în D. şi în Monitorul Oficial din Bucureşti, respectiv la l iulie şi 3 august 1932, deşi nu a fost niciodată ratificat de Parlament, Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine lipsa de efecte juridice a acestuia, câtă vreme unui astfel de act bilateral interstatal i s-a atribuit caracterul unui act interpretativ al Concordatului.

De altfel, chiar în cuprinsul Decretului nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunţarea Concordatului se face referire expresă la "acordurile şi convenţiunile ulterioare, intervenite în aplicaţiunea acelui concordat", aceste acte normative fiind denunţate şi, ulterior abrogate expres.

Pe de altă parte, C.J.U.E. a statuat (Hotărârea în cauza Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva României 33003/03 din 25.09.2012) - cu referire la denunţarea şi abrogarea concordatului şi a acordurilor ulterioare, prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948 - că O.U.G. nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, se înscrie în categoria obligaţiilor asumate anterior de Statul Român faţă de Sfântul Scaun.

Aşadar, obligaţiile asumate de Statul Român în perioada interbelică sunt în vigoare, fiind aşadar nerelevantă atât denunţarea şi, ulterior, abrogarea tratatelor la care Romania este parte, cât şi schimbarea formei de guvernământ şi a regimului politic din Romania, Statul Român fiind ţinut, potrivit principiului pacta sunt servanda, să respecte propriile obligaţii asumate prin convenţii internaţionale.

Revenind la motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

Împrejurarea că pentru bunuri aparţinând Fondurilor de studii şi de burse au fost făcute o serie de acte de dispoziţie, în numele fondurilor (potrivit precizării făcute de recurentă, n.n.) de către entităţi aparţinând cultului romano-catolic nu reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor fondurilor; în condiţiile în care, prin prisma considerentelor de mai sus, dreptul de proprietate asupra bunurilor aparţinând fondurilor (deşi aflate în posesia şi sub administrarea Statusului Romano-Catholicus Transylvaniensis), este şi rămâne garantat în favoarea fondurilor respective - art. V alin. (2) din Acordul de la Roma.

Această concluzie este în deplin acord cu hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Decizia nr. 1564/30.09.1924 pronunţată în dosarul nr. x, la care a făcut referire instanţa de fond, care a stabilit, cu putere de lucru judecat că, "Statul Romano - Catolic nu are drept de proprietate asupra averii fundaţionale căci dreptul de administrare nu constituie drept de proprietate nici nu poate servi ca bază de uzucapiune…" şi,,…că Statusul Romano - Catolic nu a avut posesiune ci numai delegaţie pentru administrarea averii şi realizarea scopului fundaţiunei".

Chiar dacă alin. (3) al articolului V din Acord dispune că drepturile asupra fondurilor sunt de drept reprezentate prin Ordinariul de Alba Iulia, nu schimbă cu nimic natura juridică a bunurilor, despre care se precizează că sunt bunuri cu caracter ecleziastic - alin. (1) al art. V din Acord.

Pe de altă parte, dispoziţiile Acordului referitoare la dreptul conferit Ordinariatului Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia sunt neechivoce, art. VIII alin. (5) stabilind expres menţiunea "administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia", astfel că nu se poate susţine, cu suficient termei, existenta unui drept de proprietate asupra bunurilor, inscripţiunile privitoare la proprietatea bunurilor fiind statuate în sensul de a fi realizate prin indicarea respectivelor fonduri în calitate de proprietari- alin. (1) şi (5) din Acord.

În aceste condiţii, proprietatea cultului romano catolic, mai exact a Diecezei romano catolice de rit latin de Alba-Iulia (ulterior, la 5 august 1991 ridicată la rangul de arhidieceză, de către papa Ioan Paul al II-lea, n.n.), asupra bunurilor aparţinând fondurilor nu poate fi susţinută, în raport de argumentele precedente.

Şi, nu în ultimul rând, deşi recurenta apreciază că exproprierea de către Statului Român a unora dintre bunurile aparţinând fondului de studii şi a celui de burse echivalează cu o lipsă a dreptului de proprietate al acestuia asupra bunurilor fondurilor, Curtea precizează că nici acest argument nu este relevant în cauză pentru a justifica dreptul de proprietate al recurentei, în condiţiile, în care această expropriere a fost operată în contextul reformei agrare, despre care Curtea a făcut deja precizări anterioare.

Astfel, potrivit Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, ca urmare a despăgubirilor acordate foştilor proprietari, între care şi Biserica Catolică, de către Statul Român, în considerarea Tratatului de la Trianon, bunurile în cauză au devenit proprietatea Statului Român.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge şi recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva sentinţei civile nr. 209 din 22 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2021.