Public employee surcharge cap: whether the 30% aggregate limit under Law 153/2017 permits individual maximum rates or requires discretionary allocation within budget constraints

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 10.04.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, revocarea Deciziei nr. 534 din data de 19.12.2017 modificată prin Decizia nr. 137/02.03.2018 (Decizia nr. 137/02.03.2018 prin care a fost soluţionată contestaţia adresată angajatorului împotriva Deciziei 534/19.12.2017) emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi emiterea unei noi decizii de încadrare şi salarizare a reclamantului şi acordarea unui salariu de bază stabilit la nivelul anului 2022 cu aplicarea integrală a sporurilor de 15% pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare ori periculoase, a sporului de 25% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi a sporului de 5% pentru confidenţialitate la salariul de bază din anul 2022, conform Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4199 din 19 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii menţionate la punctul I.2 a formulat apel (recalificat, de instanţă, drept recurs) reclamantul A. prin care a solicitat, în esenţă, casarea hotărârii atacate iar, în rejudecare, admiterea acţiunii sale în contencios administrativ, în sensul acordării cuantumului maxim al sporurilor solicitate.

În motivarea căii de atac promovate, a arătat reclamantul că instanţa de fond a efectuat o analiză incomplete a cererii deduse judecăţii, izolând prevederile Legii nr. 153/2017 de celelalte temeiuri de drept invocate în cererea de chemare în judecată ce privesc salarizarea personalului bugetar, apreciind că sentinţa atacată nu răspunde într-un mod complet şi satisfăcător criticilor de nelegalitate aduse actului administrativ atacat, interpretarea dată textelor legale invocate fiind eronată.

Învederează recurentul că instanţa a omis să analizeze modalitatea prin care Curtea de Apel Bucureşti şi Curtea de Apel Bacău, instituţii asemănătoare din punct de vedere al schemei de personal cu intimata, au acordat personalului auxiliar sporuri exact în modalitatea solicitată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, acest lucru rezultând din deciziile de salarizare emise de aceste instituţii.

Mai arată recurentul că soluţia instanţei pleacă de la premisa eronată a limitării cuantumului sporurilor la 30% per angajat, contravenind astfel prevederilor Legii nr. 153/2017 ce reglementează o aplicare a unei astfel de limitări per ordonator de credite, susţinând, totodată, recurentul că dreptul de a beneficia de aceste trei sporuri a fost recunoscut prin legile de salarizare succesive, respectiv Legea nr. 330/2009 şi Legea nr. 284/2010, tot ca efect al hotărârilor judecătoreşti care prevedeau acordarea lor şi pentru viitor.

O altă critică evocată în recurs vizează maniera în care prima instanţă a dezlegat chestiunea stării de discriminare generată în urma aplicării neunitare a dispoziţiilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice la nivelul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, în sensul că salariile personalului auxiliar de specialitate au fost calculate diferit.

În privinţa sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, susţine recurentul că Regulamentul-cadru adoptat prin Hotărârea Guvernului nr. 118/2018 oferă ordonatorului de credite posibilitatea identificării factorilor de risc, pe baza buletinelor de determinare sau, după caz, expertizare întocmite de direcţiile de sănătate publică, pentru locurile de muncă şi categoriile de personal; pe baza criteriilor prevăzute în acest act normativ sporul se stabileşte în praguri valorice: până la 5%, 5,1% până la şi între 10,1% până la 15%. Cât priveşte celelalte două sporuri, pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, în lipsa unor criterii şi condiţii prevăzute legal, stabilirea acestora revine ordonatorului de credite.

Mai afirmă recurentul că, în condiţiile în care sus indicatele sporuri salariale au fost cuantificate la maximul procentual pentru personalul auxiliar de specialitate al altor instanţe, expuse aceloraşi riscuri şi suprasolicitări neuropsihice, este evident că actele administrative de stabilire a drepturilor sale salariale au un vădit caracter arbitrar, discreţionar şi discriminatoriu, fiind contrare dispoziţiilor art. 41 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) raportat la art. 15 alin. (1) şi art. 53 din Constituţia României, coroborat cu prevederile art. 11 şi art. 20 din Constituţie raportate la cele ale Protocolului nr. 12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi emise cu încălcarea drepturilor sale constituţionale privind securitatea şi sănătatea în muncă, precum şi a dreptului la tratament egal în materie de salarizare.

Contestă recurentul şi argumentul instanţei de fond conform căruia nu poate proceda, în mod legal, la înlăturarea prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, apreciindu-l ca nefiind relevant în contextul concret al cauzei, întrucât ceea ce acesta a invocat nu este o înlocuire a unei norme cu alta, ci că prin maniera de aplicare a prevederilor legale s-a generat o nerespectare a unor drepturi fundamentale. De asemenea, evocă recurentul şi o încălcare a dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, menţionând că este evidentă nerespectarea prevederilor unui astfel de act normativ câtă vreme se află într-o situaţie comparabilă cu restul personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor de judecată, dar îi este aplicat un tratament diferit.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară, precum şi decizii pronunţate de Curtea Constituţională.

4. Apărările formulate în cauză

Deşi legal citat, intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Direcţia Naţională Anticorupţie nu a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 10 aprilie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, în vederea identificării limitelor învestirii prezentei instanţe, conform aspectelor indicate prin cererea recalificată de instanţă drept recurs, Înalta Curte observă că, deşi recurentul nu a încadrat expres criticile etalate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acestea pot fi subsumate motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.. Evocarea unei analize incomplete a cererii de chemare în judecată este, în realitate, justificată de recurent tot prin invocarea unei aplicări apreciate de acesta drept eronate a normelor de drept incidente, sens în care nu este susţinută, în realitate, o incidenţă a art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cât priveşte criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurentul susţine, în esenţă, teza lipsei unei motivări raportate la argumentele arătate prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte le apreciază drept nefondate. După cum instanţa de control judiciar a reţinut, în mod constant, în jurisprudenţa sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Totodată, Înalta Curte arată că obligaţia instanţei de a motiva hotărârea nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu şi aspectele reţinute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României. Pe cale de consecinţă, potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a motivării.

În cauza de faţă, instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa recurată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanţă a analizat în mod adecvat susţinerile reclamantului, indicând elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, fiind expuse într-o manieră clară silogismele logico - juridice ce au stat la baza soluţiei pronunţate. Mai mult, din analiza hotărârii atacate rezultă că instanţa de fond a analizat inclusiv argumentul reclamantului privind modul de calcul diferit aplicat de Curţile de Apel Bucureşti şi Bacău în determinarea cuantumului sporurilor (în acest sens paragraful final al hotărârii atacate).

În ceea ce priveşte criticile ce pot fi încadrate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de control judiciar reţine că acestea vizează, în realitate, maniera în care, prin sentinţa civilă nr. 4199 din 19 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a dezlegat chestiunea modului de calcul al sporurilor reglementate de anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, apreciind, în esenţă, recurentul că soluţia primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii. Înalta Curte nu poate împărtăşi, însă, opinia acestuia, apreciind că astfel de critici sunt nefondate, iar instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală, având în vedere următoarele aspecte:

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017:

"Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz".

Aşadar, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 este prevăzut în mod expres faptul că suma sporurilor care se cuvin personalului căruia i se adresează actul normativ nu poate depăşi plafonul de 30% raportat la suma indemnizaţiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite. Maniera în care dreptul de a beneficia de sporuri era reglementat sub imperiul legilor de salarizare succesive anterioare, precum Legea nr. 330/2009 şi Legea nr. 284/2010 sau stabilit prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în aplicarea şi interpretarea unor astfel de acte normative, nu poate fi opusă momentului ulterior adoptării Legii nr. 153/2017.

De asemenea, chiar dacă, prin legea de salarizare, s-a stabilit acordarea mai multor categorii de sporuri, respectiv 15% pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, 25% pentru sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi 5% pentru păstrarea confidenţialităţii, sensul textului legal menţionat nu este acela de a conferi salariatului un drept la acordarea sporurilor la nivelul de 45%, ci doar o obligaţie a ordonatorului de credite de a nu depăşi respectivul nivel instituit legal. Procentele sus indicate reprezintă limite maxime stabilite de legiuitor, iar recurentului - reclamant nu îi este recunoscut necondiţionat dreptul la acordarea cumulată a sporurilor într-un astfel de cuantum (maxim), ci doar dreptul la acordarea sporurilor, valoarea acestora urmând a fi determinată prin aplicarea unei duble condiţionări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în Anexa V şi, totodată, interdicţia depăşirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizaţiilor de încadrare/salariilor de bază aferentă ordonatorului de credite.

Astfel, determinarea, în concret, a întinderii fiecăruia dintre sporuri intră în marja de apreciere a fiecăruia dintre ordonatori, în cadrul căreia acesta poate opta pentru cuantumul pe care îl consideră cel mai adecvat raportat la bugetul alocat.

Făcând aplicarea în cauză a celor mai sus menţionate, Înalta Curte consideră că autoritatea pârâtă a acţionat în limitele marjei de apreciere recunoscute de legiuitor (reglementată inclusiv prin Regulamentul-cadru adoptat prin Hotărârea Guvernului nr. 118/2018), neputând fi reţinute alegaţiile recurentului privind emiterea Deciziei nr. 534/19.12.2017, modificată prin Decizia nr. 137/02.03.2013 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie în mod arbitrar, discreţionar şi discriminatoriu, câtă vreme intimatul a stabilit procentul de acordare a sporurilor prin raportare la cuantumul total al salariilor de bază, ţinând cont de analiza impactului acordării lor asupra bugetului propriu. Înalta Curte constată că recurentului îi sunt acordate sporurile pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii, astfel că nu există vreo pasivitate a ordonatorului de credite în aplicarea normelor legale, din moment ce sporurile se regăsesc în actul administrativ unilateral de stabilire a drepturilor salariale, faptul că acestea nu sunt acordate în procentul clamat de recurent nefiind de natură a genera nelegalitatea actului administrativ atacat, în condiţiile în care se respectă limita maximă prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Aceste aspecte au fost, de altfel, dezlegate şi prin Decizia nr. 15/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care, în punctele 79-82 s-a statuat astfel:

79. Prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea - cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30% din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

80. Prin art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că "limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în lege şi în anexele nr. I-VIII". Aşadar, nivelul sporurilor este determinat în raport cu regulile pe care legea le stabileşte: încadrarea fiecărui spor în limitele prevăzute în lege şi în anexele sale şi interdicţia depăşirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

81. Aşa cum s-a reliefat mai sus, soluţia legislativă a limitării sporurilor salariale este consacrată prin prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază. Totodată, prin art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru categoria de personal din sistemul justiţiei, categorie din care face parte şi personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi al parchetelor de pe lângă acestea, sunt stabilite următoarele sporuri:

a) Pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, această categorie de personal "beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, corespunzător timpului lucrat" [art. 4 alin. (1)].

b) "Judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la curţile de apel, tribunale, tribunalele specializate şi judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică şi personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, precum şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, personalul de probaţiune beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare." (art. 5).

82. Prin raportare la conţinutul normativ al prevederilor art. 4 şi 5 redate anterior, rezultă că, în accepţiunea legii, sporurile nu sunt stabilite într-un procent fix, prestabilit din salariul de bază, deoarece sintagma "până la" semnifică limitarea lor, prin determinarea unui nivel maxim în care fiecare dintre aceste sporuri trebuie să se încadreze. Indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Înalta Curte reţine că, în mod contrar celor afirmate de recurent, în verificarea legalităţii actelor administrative atacate prin demersul judiciar pendinte, judecătorul fondului s-a raportat la criteriul sumei totale a salariilor de bază la nivel de ordonator de credite, respectiv la nivelul ordonatorului reprezentat de Direcţia Naţională Anticorupţie, or o astfel de abordare reprezintă o corectă aplicare a prevederilor art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 153/2017, coroborate cu art. art. 3 alin. (4) din acelaşi act normativ, conform celor statuate prin punctele 84-85, respectiv 91-93 ale Deciziei nr. 15/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Şi setul de critici referitor la existenţa unei stări de discriminare este nefondat, prima instanţă făcând o corectă analiză a cadrului legal incident materiei, din această perspectivă, instanţa de control judiciar apreciind relevante aspectele dezlegate prin punctele 86 - 95 ale Deciziei nr. 15/2021, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat astfel:

86. Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală".

87. În plus, decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior este pronunţată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare şi nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.

88. Nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiţiei (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispoziţiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I-IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaţionale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerenţa întregii reglementări, în mod coroborat.

89. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

90. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greşită prima orientare jurisprudenţială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei decizii administrative.

91. De principiu, pot exista situaţii concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeaşi situaţie a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat.

92. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale.

93. Într-o astfel de situaţie, legea îngăduie apariţia unor astfel de diferenţe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.

94. Mai mult, în această privinţă, în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)

95. Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiţi, să existe diferenţieri în funcţie de sumele de bani aflate la dispoziţia acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situaţii de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influenţa nivelul de determinare al sporurilor, apariţia unei eventuale situaţii de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluţionare a recursului în interesul legii.

Astfel, trimiterile făcute de recurent la valoarea sporurilor acordate în beneficiul angajaţilor din circumscripţia altor instanţe nu sunt în măsură a afecta legalitatea hotărârii atacate, prin care judecătorul fondului a reţinut corect ipostaza diferită în care se regăsesc persoanele indicate spre comparaţie, câtă vreme valoarea sporurilor acordate acestora din urmă face obiectul deciziilor unor ordonatori de credite diferiţi, iar un element esenţial în aplicarea prevederilor din Legii nr. 153/2017, din perspectiva sporurilor salariale, îl constituie, după cum rezultă din paragrafele anterioare, ordonatorul de credite în a cărui subordine funcţionează personalul salarizat, respectiv bugetul aferent salariilor de bază alocat acestuia.

Cât priveşte setul de critici prin care recurentul evocă aspectul nelegalităţii actelor administrative atacate întrucât acestea ar fi fost emise cu încălcarea prevederilor O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte reţine că această chestiune nu se regăseşte printre aspectele evocate în cererea de chemare în judecată şi nu a făcut obiectul unei cereri de completare sau modificare a acesteia, care să fie formulată în condiţiile art. 204 C. proc. civ., fiind evocată de reclamant, pentru prima dată în concluziile scrise depuse în dosarul instanţei de fond la data de 16.10.2018, ulterior închiderii dezbaterilor.

Prin urmare, recurentul nu a îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanţei de judecată cu sus indicatele aspecte, iar acest set de critici nu poate face, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 şi art. 494 C. proc. civ., obiectul analizei în recurs, dat fiind obiectul unei astfel de căi extraordinare de atac, ce este limitat la analizarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile cu care instanţa a fost legal învestită şi de apărările evocate în faţa acesteia.

În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind temeinică şi legală, motiv pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 4199 din 19 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 4199 din 19 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2021.