RCA insurance guarantee and validity of administrative internal procedures for quantifying moral damages in vehicle accident cases

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 11 aprilie 2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea, în parte, a deciziei nr. 5017/20.03.2017 (număr de ieşire 15867/22.03.2017), emise de pârât, obligarea autorităţii publice la emiterea unui nou act administrativ, prin care acesta să admită, în întregime, cererea de despăgubire formulată de reclamantă, precum şi repararea pagubei/prejudiciului cauzat prin actul administrativ atacat, evaluat de reclamanta la suma de 66.175 EUR cu titlu de daune morale şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 444 din 7 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, având ca obiect "anulare act administrativ".

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei, astfel cum a fost formulată.

Din sinteza criticilor invocate de recurentă, rezultă că aceasta susţine teza pronunţării unei hotărâri ce încalcă normele de drept material ce reglementează modul de stabilire a daunelor morale în cazul vătămărilor corporale, produse prin accidente de vehicule pentru care este obligatorie încheierea asigurării de răspundere civilă (RCA), şi anume a normei imperative cuprinse în art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Apreciază recurenta că, în mod contrar celor reţinute de prima instanţă, Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA") nu are dreptul, potrivit legii, să adopte proceduri interne proprii şi nici criterii proprii de "determinare a unor praguri valorice", motiv pentru care suma stabilită cu titlu de despăgubire în conformitate cu procedurile elaborate de FGA este nelegală.

Susţine, totodată, recurenta existenţa unei contradicţii între considerentele prin care instanţa de fond a evocat obligaţia de respectare a prevederilor art. 49 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule şi concluzia legalităţii Procedurii de soluţionare amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorând din cazuri de vătămări corporale sau decese, aprobată prin Decizia nr. 142/26.05.2016 a Directorului general al FGA.

În opinia recurentei, criteriile cuprinse în Anexa nr. 1 a procedurii FGA sunt contrare legii şi nu asigură repararea integrală a prejudiciilor, deoarece ţin seama numai de consecinţele vătămărilor în plan fizic, fără a lua în considerare celelalte criterii stabilite de legiuitor şi de jurisprudenţă: consecinţele negative suferite de victimă pe plan psiho-emoţional, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială a victimei. Despăgubirile trebuie să reprezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu prejudiciul real şi efectiv cauzat victimei şi să fie comparabile cu cele acordate victimelor accidentelor rutiere aflate în situaţii asemănătoare.

O altă critică evocată prin memoriul de recurs vizează maniera în care prima instanţă a apreciat eficienţa pe care o generează, în cauză, decizia de speţă prezentată de recurentă în susţinerea cererii sale, considerând recurenta că judecătorul fondului nu a motivat raţiunea pentru nu a luat în considerare o astfel de hotărâre.

Mai arată recurenta că dovadă în plus a nelegalităţii sentinţei recurate o constituie soluţia pronunţată de judecătorul sindic în procedura falimentului societăţii B., din dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, care a avut ca obiect contestaţia recurentei la tabelul creanţelor, rămasă definitivă în data de 20.12.2018 prin respingerea apelului formulat de către societatea B. S.A, prin care Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a evaluat prejudiciul moral la suma de 80.000 RON, a dispus înscrierea în tabel cu diferenţa de 40.000 RON - daune morale, a admis cererea de înscriere în tabel cu penalităţile legale de întârziere începând cu data avizării dosarului de daună a societăţii B. (24.01.2014) şi până la data deschiderii procedurii falimentului (03.12.2015) aplicate la întreaga sumă de 83.893 RON (creanţă de asigurări, sub condiţia rezolutorie a plătii de către FGA).

De asemenea, critică recurenta şi maniera în care instanţa de fond a dezlegat chestiunea nelegalităţii Decizia nr. 5017/2017 ce ar deriva din nemotivarea actului administrativ sub aspectul soluţiei FGA de respingere a solicitării de achitare a penalităţilor de întârziere şi a daunelor materiale (în contextual în care Decizia FGA nu conţine sumele care au fost respinse), apreciind recurenta că motivarea instanţei de contencios administrativ cu privire la capetele de cerere privind daunele materiale şi penalităţile legale de întârziere nu acoperă nelegalitatea rezultată din nemotivarea Deciziei FGA contestate, care trebuia să fie constatată de către prima instanţă.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citat, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 16 mai 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin cererea de plată adresată de recurenta - reclamantă A. intimatului - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA"), prima a solicitat plata sumei de 6690,97 RON cu titlu de despăgubiri materiale, respectiv a celei de 75.000 de euro cu titlu de daune morale, cu penalităţi de 0,1% pe zi de întârziere, urmare a accidentului rutier din data de 01.06.2011, ce a avut loc din culpa conducătorului autoturismului marca x cu număr de înmatriculare x, asigurat RCA la B. - reasigurare B. S.A.. .

Prin decizia nr. 5017/20.03.2017, intimatul - pârât a admis, în parte, cererea recurentei -reclamante şi a acordat acesteia suma totală de 43.893 RON, din care 3.893 RON daune materiale şi 40.000 RON daune morale, iar prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal a confirmat legalitatea unui astfel de act administrativ, apreciind neîntemeiată cererea de chemare în judecată, prin care, în esenţă, recurenta - reclamantă urmărea obţinerea diferenţei dintre suma solicitată prin cererea de plată şi cea acordată de FGA.

Prin memoriul de recurs depus în cauză, recurenta - reclamantă critică legalitatea hotărârii instanţei de fond invocând, pe de o parte, incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., iar pe de altă parte faptul că judecătorul fondului ar fi procedat, în opinia sa, la o eronată aplicare şi interpretare a normelor de drept material (argumente subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.).

Referitor la criticile circumscrise de recurentă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curtea, sintetizând alegaţiile recurentei, observă că teza incidenţei motivului de casare este învederată de recurentă din două perspective diferite, aceasta susţinând:

- pe de o parte, că hotărârea recurată ar cuprinde o motivare contradictorie

- pe de altă parte, că soluţia instanţei de fond nu ar conţine motivele pentru care aceasta nu a dat eficienţă deciziei de speţă invocată de recurentă.

Contrar susţinerilor recurentei - reclamante, instanţa de control judiciar apreciază că nu se poate reţine incidenţa, în prezenta cauză, a unui astfel de motiv de nelegalitate, din niciuna dintre cele două perspective invocate, susţinerile recurentei fiind nefondate.

Astfel, maniera în care judecătorul fondului a interpretat prevederile art. 49 din Ordinul nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, interpretare ce a condus la concluzia legalităţii Procedurii de soluţionare amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorând din cazuri de vătămări corporale sau decese, aprobată prin Decizia nr. 142/26.05.2016 a Directorului general al FGA, reprezintă, în esenţă componente ale unuia şi aceluiaşi raţionament juridic realizat de judecătorul fondului, iar nu raţionamente juridice distincte, care să fie contradictorii. Faptul că recurenta nu este de acord cu raţionamentul instanţei de fond nu conferă acestuia caracter contradictoriu, criticile invocate de recurentă vizând, în fapt, aspecte subsumate pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., ce vot fi analizate ca atare.

Totodată, Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea susţinerilor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de argumentele esenţiale, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Pe de altă parte, instanţa de control judiciar reţine că obligaţia instanţei de a motiva hotărârea pronunţată nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, nefiind o chestiune de volum, ci de esenţă, fiind suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu şi aspectele reţinute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României. Pe cale de consecinţă, potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a motivării.

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa recurată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanţă a analizat în mod adecvat argumentele expuse de recurentă, judecătorul indicând elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, precum şi silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere, cu atât mai mult cu cât, în fila x a sentinţei, prima instanţă a învederat considerentele pentru care a înlăturat susţinerile recurentei privind efectele deciziei de speţă invocate.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care consideră nefondate susţinerile recurentei privind incidenţa unui astfel de motiv de nelegalitate.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat, instanţa de fond realizând o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

Dintr-o primă perspectivă şi contrar celor susţinute de recurenta - reclamantă, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a procedat la propria evaluare a întinderii prejudiciului moral suferit de reclamantă, aspect ce rezultă din trimiterile exprese pe care acesta le face la situaţia concretă a reclamantei, la perioada necesară refacerii sale parţiale, suferinţele provocate de leziunile braţului, traumele psihice şi fizice de durată, manifestate în dificultatea de a desfăşura cu uşurinţă anumite activităţi, de ansamblul circumstanţelor personale, concluzionând judecătorul fondului, după analiza actelor şi lucrărilor dosarului, că suma acordată de FGA cu titlu de daune morale, este aptă a acoperi prejudiciul încercat de reclamantă.

Prin urmare, ceea ce a validat prima instanţă a fost cuantumul daunelor acordate de pârâta FGA şi nicidecum stabilirea acestora pe baza unei proceduri care nu ar ţine seama de particularităţile fiecărui caz analizat, din considerentele sentinţei recurate rezultând că judecătorul fondului, analizând caracterul echitabil al despăgubirilor morale, s-a raportat inclusiv la criteriile consecinţelor negative suferite în plan fizic şi psihic de persoana păgubită.

Astfel, Înalta Curte subliniază că întinderea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale nu poate fi cuantificat potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, instanţa acordă despăgubiri apte să constituie o indemnizaţie pentru satisfacţie echitabilă. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material.

Existenţa unui drept de apreciere este, de altfel, reglementată, în plan normativ, inclusiv de prevederile art. 1391 alin. (1) C. civ., intenţia legiuitorului de a-l reglementa fiind evidenţiată de forma redacţională a unui astfel de text normativ, în care, în sintagma:

"poate fi acordată şi o despăgubire", este utilizat verbului tranzitiv "a putea" (ce este un indicativ al unei opţiuni).

Mai mult, cuantificarea daunelor morale trebuie realizată cu respectarea principiului proporţionalităţii. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor social ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora (Hotărârea din 13 iulie 1995, cauza Tolstoy Miloslavsky vs. Regatul Unit), fără a fi depăşită sfera unor compensaţii echitabile, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la o îmbogăţire fără just temei a persoanei prejudiciate.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea despăgubirilor morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinţei produse recurentei-reclamante de consecinţele evenimentului rutier, o asemenea suferinţă, suportată ca urmare a recuperării fizice îndelungate, neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenţionează prin acordarea daunelor morale este, în primul rând, recunoaşterea caracterului vătămător al faptei, precum şi recunoaşterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate, suferinţe psihice/emoţionale imposibil de cuantificat.

Aşadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenţia, însă, ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora sunt diferite de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

Astfel, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond, în mod legal, a reţinut că suma acordată de pârât cu titlu de daune morale apare ca fiind adecvată reparării prejudiciului moral suferit de către reclamantă, în condiţiile în care, pentru stabilirea cuantumului acestora, s-au utilizat criterii obiective.

Pe de altă parte, instanţa de control judiciar observă că, potrivit art. 30 din Legea nr. 213/2015 (forma în vigoare la data formulării cererii de plată) Fondul şi Autoritatea de Supraveghere Financiară, după caz, au dreptul să emită reglementările necesare referitoare la activitatea Fondului, sub formă de instrucţiuni si proceduri, sens în care sunt nefondate susţinerile recurentei privind inexistenţa unei reglementări care să stabilească în patrimoniul pârâtului un astfel de drept.

Recurgerea la o procedură internă nu doar că nu contravine vreunei prevederi legale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparenţa în procesul adoptării soluţiei administrative, precum şi a unui tratament echitabil pentru fiecare dintre persoanele îndreptăţite la primirea unor astfel de despăgubiri, fiind relevante, în acest sens, şi dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora: "plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide si exigibile se face in limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat in faliment".

Faptul că pârâtul a elaborat o procedură internă de cuantificare a daunelor morale, pentru a realiza o stabilire echitabilă raportat la alte persoane vătămate în incidente similare, nu conduce nici la obligativitatea acestei proceduri în faţa instanţei de judecată, dar nici la considerarea ca fiind derizorii a sumelor stabilite prin aplicarea acestei proceduri.

Astfel, în măsura în care, într-o anumită cauză, se aduc argumente solide ce antamează criterii concrete statuate prin practica judiciară consolidată în materia stabilirii şi acordării daunelor morale şi denotă greşita stabilire a acestui cuantum, instanţele de judecată nu pot să dea întâietate sumelor stabilite conform acestei proceduri.

Însă, în cauza de faţă, Înalta Curte nu poate reţine existenţa unei astfel de situaţii, aspectele teoretice invocate de către reclamantă cu privire la diferitele sume acordate de o singură altă instanţă în cuantificarea daunelor morale nereprezentând un argument solid care să determine destabilizarea finului echilibru pe care autoritatea pârâtă încearcă să îl stabilească în cadrul soluţiilor date multiplelor cereri cu care este învestită.

Cu alte cuvinte, practica internă administrativă a pârâtului este un reper de avut în vedere, care, chiar dacă este un reper relativ, nu a fost răsturnat, în prezenta cauză, prin administrarea de probe în faţa instanţei de judecată din care să rezulte în mod evident şi neîndoielnic că sumele stabilite de pârât sunt derizorii.

Nu poate fi reţinut efectul pe care recurenta îl dă hotărârii judecătoreşti invocate de acesta cu titlu de jurisprudenţă, respectiv cel de criteriu obligatoriu de determinare, în ipoteza concretă a recurentei, a prejudiciului moral, câtă vreme noţiunea de "jurisprudenţă" vizează potrivit definiţiei consemnate în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ansamblul hotărârilor pronunţate de organele de jurisdicţie într-un anumit domeniu sau felul în care judecă, în mod obişnuit, instanţele de judecată o anumită categorie de litigii. Astfel, Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a realizat o corectă interpretare gramaticală a art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 5/2010, atunci când a apreciat că identificarea jurisprudenţei nu poate fi realizată raportat la o speţă singulară, precum cea invocată de reclamantă.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că soluţia pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2015, privind cuantificarea prejudiciului în cadrul procedurii insolvenţei deschise faţă de asigurător, a avut în vedere parametrii de evaluare diferiţi, ce au vizat conduita şi obligaţiile societăţii B. S.A, respectiv un raport juridic distinct de cel de faţă.

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraţilor este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În acest sens sunt şi aspectele statuate prin Decizia nr. 26 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitoare la examinarea recursului în interesul legii, unde s-a arătat că nici din punct de vedere legal şi nici convenţional Fondului de garantare a asiguraţilor nu-i revine vreo obligaţie decurgând din subrogarea în calitatea de asigurător, el fiind doar un garant în ceea ce priveşte plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, în cadrul unei proceduri administrative strict reglementate, ce se constituie în singura modalitate de recuperare a creanţei de la această entitate juridică, în cazul falimentului unui asigurător.

Astfel, raportul legal de garantare, ce există între intimatul - pârât FGA şi recurenta - reclamantă, are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare.

Cât priveşte setul de argumente prin care recurenta critică maniera de soluţionare a pretenţiilor sale constând în penalităţi de întârziere şi a daunelor materiale neacordate, Înalta Curte observă că prin acestea recurenta nu contestă considerentele prin care judecătorul fondului a dezlegat, în fond, astfel de chestiuni, ci doar soluţia pronunţată de judecătorul fondului, asupra viciului formal invocat de recurentă, referitor la nemotivarea, din această perspectivă, a actului administrativ reprezentat de Decizia nr. 5017/2017.

Or, însuşindu-şi raţionamentul juridic expus de instanţa de fond în hotărârea pronunţată, pe care îl apreciază legal şi temeinic, Înalta Curte reţine că, deşi motivarea reprezintă un element esenţial pentru formarea convingerii cu privire la legalitatea şi oportunitatea actului administrativ, constituind, totodată, o garanţie a alegerii soluţiei optime de către organul de decizie, amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească depind de circumstanţele fiecărui caz.

Aşadar, deşi motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale, prin prisma obiectivului său, care este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului.

În cazul de faţă, în Decizia nr. 5017/2017 emitentul actului administrativ a indicat care este situaţia de fapt şi a precizat temeiurile de drept care au stat la baza întocmirii acesteia, indicând motivele admiterii doar în parte a cererii de plată, iar din interpretarea per a contrario a unor astfel de considerente rezultă şi argumentele pentru care au fost respinse pretenţiile recurentei constând în penalităţi de întârziere şi daune materiale ce nu au fost justificate prin documente. Motivarea pe care pârâtul a dat-o în cuprinsul actului administrativ în discuţie permite atingerea dublei finalităţi pe care aceasta o are. Astfel, Decizia nr. 5017/2017 îndeplineşte funcţia de transparenţă, de natură a permite reclamantei (drept beneficiară a actului) să verifice dacă actul este sau nu întemeiat şi să conteste aspectele pe care le apreciază ca fiind nelegale, îndeplinirea unei astfel de funcţii fiind confirmată chiar de demersul judiciar pendinte, din cuprinsul contestaţiei formulate în cauză nerezultând elemente de dificultate privind înţelegerea argumentelor avute în vedere de către pârât, ci doar opinia contrară a recurentei, ce a apreciat astfel de considerente drept nelegale.

Totodată, instanţa de control judiciar apreciază, în acord cu judecătorul fondului, că aspectele învederate de autoritate în justificarea actului administrativ permit, de asemenea, instanţei să realizeze controlul său jurisdicţional, respectiv reconstituirea raţionamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine o neîndeplinire, de către autoritatea emitentă, a obligaţiei sale de a motiva actul administrativ, fiind nefondate argumentele invocate de recurentă.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 444 din 7 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 444 din 7 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2021.