Insurer's Subrogated Claims Capped Per Claim, Not Per Creditor; Refusal Annulled and Re-examination Ordered

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 5 iunie 2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emisă de pârât, prin care acesta a refuzat plata sumei totale de 7.913.561,09 RON, rezultată dintr-un număr de 435 de cereri de plată, menţionate în borderoul nr. 2 anexat Deciziei FGA, cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumelor solicitate conform cererilor de plată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 4902 din 27 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat Deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, respingând, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 anterior, au formulat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Prin calea de atac promovată şi întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.A. a solicitat casarea, în parte, a sentinţei recurate, respectiv în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea directă a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei totale de 7.913.561,09 RON, conform celor 435 de cereri de plată menţionate în borderoul nr. 2, anexat Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emisă de pârât şi, în rejudecare, admiterea, în tot, a cererii de chemare în judecată, precum şi obligarea părţii adverse la cheltuieli de judecată.

După o succintă prezentare a situaţiei de fapt şi a celor reţinute de prima instanţă, a susţinut recurenta - reclamantă că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor Legii nr. 213/2015 care reglementează dreptul creditorului de asigurare de a fi plătit de către FGA, a prevederilor Normelor privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, precum şi a prevederilor Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

A arătat recurenta - reclamantă că a solicitat obligarea directă a pârâtului la plata sumelor solicitate prin cele 435 de cereri de plată, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ţinând cont de caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ, opinia sa fiind aceea că instanţa are posibilitatea obligării directe a pârâtului la plata sumelor solicitate.

Astfel, deşi a reţinut dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit aceste norme, considerând că prin obligarea directă a Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei pretinse, ar imixtiona în activitatea acestuia.

Evocă recurenta dispoziţiile art. 16 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, în considerarea cărora societatea A. îndeplinea toate condiţiile pentru ca instanţa de judecată să-i recunoască dreptul de a-i fi plătite sumele solicitate prin cele 435 de cereri de plată, în mod direct, fără a fi necesară reanalizarea pe fond a acestora.

Recurenta apreciază că, din interpretarea normelor legale evocate, rezultă, fără echivoc, faptul că erau îndeplinite toate condiţiile pentru ca dreptul recurentei la plată să fie recunoscut în mod direct de instanţă. Apreciază că prin maniera în care pârâtul a soluţionat cele 435 de cereri de plată, acesta a executat o analiză completă a tuturor aspectelor ce ţin de instrumentarea dosarului, atât a celor intrinseci, cât şi a celor extrinseci, astfel încât nu pot fi reţinute susţinerile pârâtului potrivit cărora cererea de plată a fost respinsă strict din perspectiva depăşirii plafonului de plată (aspect extrinsec), fără o analiză a fondului solicitărilor.

În speţă, deşi în dosarul administrativ de daună ar fi trebuit să se regăsească un document de avizare a acestuia de către direcţiile de specialitate din cadrul Fondului, emis în conformitate cu prevederile art. 16 lit. d) din Norma nr. 16/2015 şi care ar fi conţinut menţiunea "Propun aprobare spre plată" sau "Propun respingere plată", acesta nu a putut fi identificat între înscrisurile dosarului sus indicat.

Subliniază că în cuprinsul Deciziei de respingere a celor 435 de cereri de plată, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor menţionează un singur motiv de respingere, respectiv atingerea plafonului de plată în cuantum de 450.000 RON prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile de drept material, în speţă dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, precum şi dispoziţiile art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, apreciind că nu ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru obligarea directă a pârâtului la plata sumelor solicitate prin cererile de plată.

3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivarea căii de atac recurentul-pârât a susţinut, referitor la calitatea A. de creditor de asigurare, în sensul Legii nr. 213/2015, că prima instanţă a realizat o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, premisa de la care a plecat judecătorul fondului fiind una eronată şi negăsindu-şi suportul în dispoziţiile legale incidente.

A făcut trimitere la definiţiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noţiunile de creditori de asigurări şi creanţă de asigurare.

Potrivit recurentului, creanţa contestatoarei este o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, in condiţiile în care îşi exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în speţă B. - societate aflată în faliment.

Astfel, dreptul de regres nu este un drept nou, în sensul de conţinut în patrimoniul asigurătorului, acest drept, obţinut ca efect al subrogării, fiind un drept propriu asigurătorului CASCO care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat.

În cauză, contestatoarea îşi exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraţilor despăgubiţi.

Contestatoarea s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, definite drept creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, solicitând prin cererea de plată suma ce se cuvenea acesteia din disponibilităţile Fondului, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor şi limitelor impuse de acest act normativ.

În continuare, recurentul a susţinut că interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 adaugă la lege, având în vedere că legea prevede în mod neechivoc faptul că plafonarea se aplică pe creditor de asigurare şi nu pe contract de asigurare, cum reţine instanţa.

A reluat definiţiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noţiunile de creditor de asigurare şi creanţă de asigurare, ce se regăsesc în conţinutul art. 4 din lege, precizând că legea defineşte chiar plafonul de garantare în cadrul acestui text de lege, făcând trimitere şi la limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, la art. 24 lit. a) şi b), invocând, totodată, Ordinele CSA nr. 5/2010 şi nr. 11/2011.

A mai apreciat recurentul că prima instanţă a ignorat şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015, dispoziţii care determină scopul înfiinţării Fondului, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de lege.

Or, nu se poate susţine că Fondul preia obligaţiile asigurătorului în faliment, obligaţii rezultate din contractele de asigurare facultative/obligatorii, în care asigurătorul este parte, fiind astfel evident că nu are calitatea de continuator sau succesor al unui asigurător aflat în faliment.

Astfel, a apreciat că interpretarea dată de către prima instanţă este de natură să încalce flagrant scopul înfiinţării Fondului şi modalitatea de funcţionare a mecanismului garantării, prevăzut de art. 2 alin. (1) şi (3) şi art. 11 din Legea nr. 213/2015.

În acest sens, a cerut să fie avut în vedere faptul că introducerea de către legiuitor, prin Legea nr. 213/2015, a plafonului maxim care poate fi obţinut de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asiguraţii şi, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei, iar, pe de altă parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că Fondul nu preia funcţiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultimă sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări ai unei societăţi de asigurare în faliment.

Totodată, recurentul a solicitat să se constate, contrar celor reţinute de prima instanţă, că determinarea calităţii de creditor de asigurare a intimatei-reclamante nu se face în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, iar ca natură juridică, acţiunea de regres este o acţiune de recuperare a unor sume achitate către asiguraţi, iar nu o acţiune în despăgubire.

Potrivit recurentului, prima instanţă a înlăturat în mod nelegal susţinerile Fondului referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a societăţii B., susţinând că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17 şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, precum şi a prevederilor art. 252, art. 258 lit. c), art. 252 alin. (2), art. 266, art. 330 alin. (2), (3) şi (5) din Legea nr. 85/2014, făcând o amplă trimitere la procedura urmată de Fond.

Astfel, A. figurează ca un singur creditor de asigurare în Tabelul Preliminar al creanţelor debitoarei B.-în faliment, cu o creanţă totală acceptată de 7.198.481 RON.

De asemenea, învederează că în tabel reclamanta are o creanţă scadentă în cuantum de 450.000 RON înscrisă sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare.

A. nu a contestat înscrierea creanţei sale în cuantum de 450.000 RON sub condiţie rezolutorie în tabelul de creanţe şi nici menţiunile, măsurile dispuse de lichidatorul judiciar, deşi ar fi avut acest drept, în condiţiile art. 259 alin. (1) din Legea nr. 85/2016.

Astfel, în mod corect a apreciat FGA că reclamanta este unic creditor de asigurare şi, în consecinţă, a aplicat plafonul stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin raportare la această calitate.

4. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă şi recurentul-pârât au depus întâmpinări în dosarul instanţei de recurs, solicitând respingerea recursului declarat de partea adversă, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 494 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 8 aprilie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La data de 23 aprilie 2021, recurenta - reclamantă a formulat cerere de preschimbare a termenului de judecată astfel stabilit, care a fost soluţionată prin încheierea de şedinţă din data de 26 mai 2021, în sensul respingerii acesteia.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate şi de dispoziţiile legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare:

1. În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor instanţa de control judiciar reţine că, la soluţionarea celor 435 de cereri ale societăţii reclamante, recurentul-pârât a avut în vedere că s-a aprobat şi achitat deja suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, către reclamantă (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B.), limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate şi a obligat pârâtul la reanalizarea cererilor de plată formulate de reclamantă, respingând în rest cererea de chemare în judecată.

În esenţă, judecătorul fondului a reţinut că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definiţia creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forţă superioară şi anume dispoziţiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală şi vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizate cererile de plată pe fond.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât, care vizează, în esenţă, înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON, sens în care nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentul-pârât.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019, dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile privitoare la interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, situaţie în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită (Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

De asemenea, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentului privind greşita interpretare a menţiunilor "Listei potenţialilor creditori de asigurări" nu pot conduce la reformarea hotărârii atacate, apreciind că nici argumentele de ordin procedural invocate şi nici cele privind maniera de valorificare a acestui înscris, nu generează incidenţa motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dintr-o primă perspectivă, instanţa de recurs observă că prin invocarea prevederilor art. 14 C. proc. civ., FGA clamează, în realitate, o încălcare a unor norme de procedură, iar nu a celor de drept material. Deşi recurentul - pârât a încadrat recursul său în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, nefiind ţinută de motivul de nelegalitate invocat de parte, va examina astfel de aspecte din perspectiva motivului de casare în care critica se încadrează, respectiv, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., că se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, însă o astfel de sancţiune nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerinţe legale, ci doar în acel context în care, prin nerespectarea lor, s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii.

Vătămarea în discuţie presupune analiza unor elemente concrete, iar din cuprinsul cererii de recurs rezultă că pârâtul invocă o vătămare a dreptului său de a formula apărări faţă de demersul instanţei de a reţine, prin sentinţa pronunţată, că "Lista potenţialilor creditori de asigurări", publicată în format electronic pe pagina de internet a instituţiei pârâte la adresa http://www.x.ro, reprezintă un argument suplimentar în susţinerea modului în care o astfel de instanţă a interpretat dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privind limita plafonului de garantare prevăzut de lege.

Înalta Curte observă, însă, că modul în care instanţa de fond a realizat interpretarea sus indicatelor prevederi legale este în concordanţă cu aspectele reţinute prin decizia nr. 29 din 02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, faţă de caracterul de argument suplimentar al efectului probatoriu al Listei în discuţie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi susţinută teza producerii unei vătămări ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea sentinţei instanţei de fond, în contextul în care soluţia globală pronunţată de o astfel de instanţă asupra modului de aplicare a limitei plafonului de garantare este în concordanţă cu chestiunile dezlegate prin decizia nr. 29/2020, hotărâre ce, în prezenta cauză, produce efectele reglementate de art. 521 alin. (2) din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, nu poate fi reţinută incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe de altă parte, trebuie observat că aspectele ce ţin de modul în care instanţa de fond a valorificat, prin sentinţa recurată, informaţii existente în format electronic pe pagina de internet aparţinând chiar recurentului, vizează, în realitate, demersul instanţei de a analiza elementele probatorii aferente cauzei. Astfel cum s-a reţinut în mod constant în practica Înaltei Curţi, din conţinutul normativ al prevederilor art. 488 C. proc. civ. rezultă, în mod clar, principiul conform căruia recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia instanţa poate examina numai aspectele de nelegalitate ale hotărârii atacate, în limitele reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., neavând caracter devolutiv. Or, cum criticile recurentului - pârât privesc modul în care instanţa de fond a apreciat probele administrate în stabilirea situaţiei de fapt şi pe care recurentul îl consideră a fi greşit, nefiind vorba despre niciuna din ipotezele avute în vedere de legiuitor prin edictarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea vor fi respinse.

Prin urmare, toate criticile formulate de către recurentul-pârât sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta A. S.A., instanţa de control judiciar constată că prin calea de atac exercitată şi întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., sus indicata parte exhibă critici împotriva soluţiei primei instanţe, de respingere a capătului de cerere privind obligarea directă a pârâtului la plata sumelor solicitate în temeiul cererilor de plată formulate, apreciind recurenta că judecătorul fondului nu a exercitat controlul de plină jurisdicţie în contencios administrativ, reglementat de dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că astfel de critici sunt nefondate dat fiind faptul că, potrivit sus evocatului text normativ, instanţa poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, judecătorul va obliga autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cele 435 de cereri de plată depuse de reclamantă, doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiilor sau la corectitudinea calculării sumelor solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererilor de plată, iar nu şi la plata sumelor pretinse.

Din verificarea deciziei atacate, nu rezultă că cererile de plată ar fi fost analizate pe fond de către Comisia specială, astfel cum susţine reclamanta, iar cât priveşte invocarea culpei FGA în soluţionarea cererii de plată, Înalta Curte reţine că tocmai constatarea culpei autorităţii în emiterea unui act administrativ nelegal impune soluţia de obligare a acesteia la reanalizarea cererilor de plată sub toate aspectele prevăzute de lege, odată tranşată chestiunea disputată a limitei maxime de despăgubire de care poate beneficia reclamanta.

A proceda în sensul invocat de recurenta -reclamantă şi a obliga direct pârâtul la plata sumelor pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acestora, ar însemna că instanţa ar interveni în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua, pe fond, cererea de plată, inclusiv cu privire la aspectul îndreptăţirii reclamantei la a fi despăgubită.

Prin urmare, instanţa de fond în mod corect a respins pretenţiile reclamantei de obligare directă a pârâtului la plata sumelor pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acestora, ca neîntemeiate.

Câtă vreme autoritatea publică nu a procedat la o examinare pe fond a cererii, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege, astfel că recursul reclamantei urmează a fi respins.

Pentru considerentele expuse, constatând că motivele invocate prin cererile de recurs de către recurenţi nu sunt în măsură să conducă la reformarea acesteia, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 4902 din 27 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2021.