Limits of extra-ordinary annulment appeal: rejection of material error and functional competence arguments as impermissible re-adjudication of merits

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2021

Asupra prezentei contestaţii în anulare;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5 decembrie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Universitatea de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" ("UMF Carol Davila"), în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării ("CNCD") şi A., a solicitat anularea Hotărârii nr. 613/18.10.2017, emisă de CNCD, prin care s-a reţinut săvârşirea unor fapte discriminatorii şi a fost sancţionată reclamanta cu amendă contravenţională de 1.000 RON.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2848 din 18 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Universitatea de Medicină şi Farmacie "Carol Davila", în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi A., ca nefondată.

3. Decizia instanţei de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 2848 din 18 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Universitatea de Medicină şi Farmacie "Carol Davila", întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Prin decizia nr. 404 din 28 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţia nulităţii recursului;

(ii) a admis recursul formulat de recurenta-reclamantă Universitatea de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" împotriva sentinţei nr. 2848 din 18 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal;

(iii) a casat sentinţa recurată şi, rejudecând, a admis acţiunea reclamantei Universitatea de Medicină şi Farmacie "Carol Davila";

(iv) a anulat Hotărârea nr. 613/18.10.2017 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

4. Contestaţia în anulare formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 404 din 28 ianuarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a formulat contestaţie în anulare pârâta A., înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 18 martie 2021, sub nr. x/2021.

Contestaţia în anulare este întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1, 2 şi 3 C. proc. civ., contestatoarea solicitând admiterea căii extraordinare de atac, anularea deciziei criticate şi stabilirea unui termen de judecată în vederea rejudecării recursului.

Susţinând incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea consideră că decizia atacată este rezultatul unei erori materiale. Instanţa de recurs şi-a întemeiat argumentaţia pe o premisă eronată, generată de neobservarea unor date materiale şi împrejurări ce rezultă din datele dosarului.

În acest sens, arată contestatoarea că instanţa de recurs a pornit de la premisa că A. ar fi solicitat numirea în calitate de coordonator de rezidenţi specialitatea "Dermatologie Copii", astfel cum susţinuse, nedovedit, reclamanta UMF "Carol Davila" Bucureşti, iar nu în specialitatea "Dermatologie". Această eroare este datorată neobservării cererii depuse la dosarul cauzei, prin care contestatoarea a solicitat numirea în calitate de coordonator de rezidenţi specialitatea "Dermatologie".

Arată contestatoarea că, prin Memoriul nr. 8014/22.03.2017, a solicitat acordarea calităţii de coordonator de rezidenţi în specialitatea dermatovenerologie, criticând, totodată, discriminarea realizată de UMF Carol Davila care creează o confuzie între denumirea departamentului pe care îl coordonează contestatoarea şi specialitatea în care doreşte să aibă calitatea de coordonator, situaţie care nu există la nivelul altor discipline.

În opinia contestatoarei, instanţa de recurs a omis să observe dovezile depuse la dosarul administrativ al CNCD, respectiv adeverinţele de practică ale studenţilor pe care contestatoarea i-a coordonat în cadrul Compartimentului Clinic de Dermatovenerologie Copii, din care rezulta că, după numirea sa în calitate de coordonator al acestui compartiment, specialitatea în care a coordonat rezidenţii a continuat să fie cea de dermatologie.

Prin urmare, consideră contestatoarea că reţinerea de către instanţa de recurs a împrejurării nereale că ar fi solicitat numirea în calitate de coordonator de rezidenţi specialitatea dermatologie copii nu poate fi decât rezultatul unei greşeli materiale, care a determinat decisiv dezlegarea pricinii.

În privinţa admisibilităţii contestaţiei în anulare întemeiată pe acest motiv, contestatoarea arată că, pentru verificarea greşelii materiale, nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Dacă instanţa de recurs nu ar comis greşeala materială şi ar fi observat documentele existente la dosarul cauzei, ar fi constatat că, în speţă, contestatoarea a fost discriminată prin raportare la ceilalţi colegi, unde denumirea compartimentului/secţiei pe care o conduc nu a reprezentat un criteriu de refuz al acordării calităţii de coordonator.

Din perspectiva cazului de contestaţie în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., contestatoarea consideră că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă absolută referitoare la competenţa materială a instanţei de judecată. Consideră contestatoarea că normele de competenţă materială prevăd atribuţiile specifice fiecărei căi procesuale - fond, apel şi recurs, stabilind condiţiile şi limitele în care instanţele pot judeca pricinile ce le-au fost date spre soluţionare, iar încălcarea normelor de procedură cu privire la condiţiile şi limitele în care instanţa este învestită să judece cererea sau calea de atac reprezintă o formă de încălcare a competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti, prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.

În speţă, arată contestatoarea, instanţa de recurs a încălcate normele de procedură referitoare la competenţa materială funcţională, întrucât a reanalizat în integralitate situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond. Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 488 şi art. 497 C. proc. civ., cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, rezultă că instanţa de recurs trebuie să soluţioneze cauza parcurgând două etape: în prima trebuie să identifice un motiv de nelegalitate din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în a doua să caseze hotărârea şi să procedeze la reanalizarea sentinţei de fond. Or, instanţa de fond a inversat cele două etape, analizând mai întâi situaţia de fapt şi apoi concluzionând că pricina a fost soluţionată greşit în fond, motiv pentru care a modificat soluţia primei instanţe. Procedând în această manieră, instanţa de recurs a judecat ceea ce se circumscrie sferei atribuţiilor jurisdicţionale instanţei de fond, încălcând limitele competenţei sale funcţionale.

Subsumat dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatoarea susţine că instanţa de recurs a omis a se pronunţa asupra apărărilor sale şi că aplicabilitatea acestui motiv de contestaţie în anulare ar trebui să fie recunoscută şi în cazul intimatului, nu doar al recurentului, în temeiul egalităţii de şanse şi a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia EDO.

În opinia contestatoarei, reglementarea posibilităţii formulării contestaţiei în anulare pe motivul omisiunii cercetării unui motiv de casare formulat de recurent creează o discriminare vădită în ceea ce priveşte situaţia intimatului, căruia nu-i este recunoscut dreptul de a formula contestaţie în anulare în cazul omisiunii instanţei de judecată de a cerceta apărările invocate. O astfel de procedură contravine art. 6 din Convenţia EDO şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, iar în temeiul art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, judecătorul naţional are obligaţia aplicării cu prioritate a reglementărilor şi jurisprudenţei europene în materia drepturilor omului, care interzic crearea unui dezechilibru de arme sau de mijloace procesuale între participanţii la un proces. În acest sens, contestatoarea invocă hotărârea CEDO din 27.10.1993, pronunţată în cauza Dombo E.V. împotriva Olandei.

Mai susţine contestatoarea că, deşi legiuitorul are dreptul de a stabili procedura de acces la justiţie şi că acest acces nu presupune automat şi accesul la căile extraordinare de atac, totuşi, odată reglementată o astfel de cale, dreptul la un proces echitabil trebuie garantat în aceeaşi măsură tuturor părţilor implicate în judecată, iar omisiunea instanţei de a cerceta argumentele intimatului are drept consecinţă înfrângerea principiului egalităţii armelor.

Un alt argument care, în opinia contestatoarei, impune aplicarea directă a art. 6 din Convenţia EDO, îl constituie dreptul la un proces echitabil din perspectiva motivării hotărârii, contestatoarea invocând hotărâri ale CEDO (cauzele S-Troija c. Spaniei, Perez c. Franţei, E. Der Hurk c. Olandei, Albina C. României), prin care s-a reţinut obligaţia instanţei de a proceda la un examen efectiv al tuturor argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, precum şi decizii ale instanţelor naţionale, care au reţinut prioritatea dreptului european asupra celui intern (decizia penală nr. 888/08.08.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia penală) sau admisibilitatea unei contestaţii în anulare formulate de intimat (decizia civilă nr. 126/05.02.2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal).

În continuare, contestatoarea prezintă argumente pentru contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., indicând, punctual, apărările şi dovezile pretins omise de instanţa de recurs, care, în opinia sa, ar fi condus la respingerea recursului formulat de reclamanta UMF Carol Davila. Totodată, susţine că, în cuprinsul deciziei din recurs, nu se regăseşte nicio analiză a argumentelor din sentinţa primei instanţe.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata Universitatea de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, ca inadmisibilă.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Examinând cerinţele de admisibilitate ale contestaţiei în anulare, Înalta Curte constată că cererea formulată de contestatoarea A. este inadmisibilă sub toate cele trei motive invocate, pentru următoarele considerente:

Primul caz de contestaţie în anulare invocat, reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., priveşte situaţia în care hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia.

În esenţă, contestatoarea a susţinut că decizia din recurs este dată cu încălcarea competenţei materiale funcţionale a instanţei de fond, întrucât instanţa de recurs a procedat la reanalizarea situaţiei de fapt, deşi această posibilitate îi era recunoscută, în raport de dispoziţiile C. proc. civ. şi Legii nr. 554/204, doar în situaţia în care constata existenţa unui element de nelegalitate a sentinţei recurate. A considerat contestatoarea că, prioritar, instanţa de recurs trebuia să identifice un astfel de motiv de nelegalitate şi apoi să procedeze la rejudecarea cauzei, iar nu invers, cum s-a procedat în cauză.

Înalta Curte constată că aceste motive nu se circumscriu cazului de contestaţie în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, textul de lege presupune îndeplinirea unei duble condiţii:

- hotărârea să fie pronunţată de o instanţă necompetentă absolut;

- excepţia de necompetenţă să fi fost invocată, iar instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra ei.

În speţă, o astfel de excepţie nu a fost invocată şi, pe cale de consecinţă, nu a existat vreo omisiune a instanţei de recurs de a o soluţiona.

Însă argumentele contestatoarei nu se încadrează nici în condiţia dedusă din prima teză a textului de lege, referitoare la necompetenţa absolută a instanţei. Potrivit art. 129 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa instanţelor este de ordine absolută când priveşte competenţa generală, materială sau teritorială exclusivă, iar competenţa funcţională, la care face trimitere contestatoarea, se referă la felul atribuţiilor jurisdicţionale care revin fiecărei categorii de instanţe, respectiv fond, apel sau recurs.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal are competenţa materială funcţională de a soluţiona, potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 97 pct. 1 C. proc. civ., recursurile declarate în materia contenciosului administrativ împotriva sentinţelor pronunţate de curţile de apel. Totodată, în ceea ce priveşte limitele în care se poate pronunţa în recurs Înalta Curte, există dispoziţii speciale în această materie, derogatorii de la prevederile art. 496-497 C. proc. civ.. Astfel, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în cazul admiterii recursului, casând sentinţa, instanţa de recurs va rejudeca litigiul în fond, putând trimite cauza spre rejudecare doar în cazurile expres prevăzute de textul de lege şi anume hotărârea a fost pronunţată fără a se judeca fondul ori judecata cauzei s-a făcut în lipsa părţii nelegal citate atât la administrarea probelor, cât şi la judecarea fondului.

Ceea ce se invocă, însă, în speţă, este o pretinsă nerespectare a unor etape de analiză a recursului, care determină imposibilitatea de a proceda la rejudecarea în fond, înainte de a se constata existenţa unui motiv de nelegalitate a sentinţei atacate. Or, aceste critici exced în mod evident cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., întrucât nu se referă la încălcarea competenţei absolute a altei instanţe, ci la analiza recursului, împrejurare care nu face obiectul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare. Aşadar, argumentul prin care se susţine încălcarea competenţei funcţionale a instanţei inferioare, ca urmare a modalităţii în care redactorul deciziei atacate a înţeles să expună considerentele în cuprinsul hotărârii, nu constituie motiv de contestaţie în anulare subsumat prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.

Aceeaşi concluzie a inadmisibilităţii contestaţiei în anulare se impune şi cu privire la argumentele circumscrise prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Pentru a fi incident acest caz de contestaţie în anulare, este necesar ca hotărârea împotriva căreia se îndreaptă contestaţia să fie pronunţată în soluţionarea căii de atac a recursului, iar contestatoarea să invoce existenţa unor erori materiale, săvârşite de instanţa de control judiciar, care au influenţat soluţia astfel pronunţată. În definirea cazului de contestaţie în anulare privitor la existenţa unor erori materiale, textul de lege are în vedere greşelile materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ce conduc la retractarea hotărârii pronunţate şi pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Totodată, reţine Înalta Curte, contestaţia în anulare nu are menirea de a crea o cale de atac suplimentară, un "recurs la recurs" în favoarea părţii care o exercită, ci reprezintă un remediu procedural utilizat în cazuri specifice, limitativ prevăzute de C. proc. civ.. Legiuitorul nu a intenţionat ca, pe calea contestaţiei în anulare, să deschidă părţilor posibilitatea formulării unei noi căi de atac, prin care să fie analizate ori reanalizate aspecte de temeinicie şi/sau legalitate ale hotărârii judecătoreşti, ci acest mijloc procedural a fost destinat exclusiv îndreptării unor nereguli procedurale expres şi limitativ prevăzute de C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu se invocă de către contestatoare, în prezenta cauză, o greşeală materială a instanţei de recurs, în sensul textului de lege invocat. Motivele expuse în contestaţia în anulare se referă la însăşi legalitatea deciziei atacate, contestatoarea formulând critici cu privire la neluarea în considerare, de către instanţa de recurs, a conţinutului unora dintre înscrisurile depuse în dosarul cauzei (cererea contestatoarei de numire în calitatea de coordonator specialitatea "Dermatologie", înscrisurile din dosarul administrativ al CNCD).

Contestatoarea invocă, deci, o greşeală de judecată în analiza, pretins incompletă şi eronată, a probatoriului administrat în cauză, care a condus la pronunţarea altei soluţii decât cea pe care contestatoarea o apreciază a fi corectă, susţineri în raport de care Înalta Curte constată că motivele contestaţiei în anulare nu se circumscriu noţiunii de "eroare materială", astfel cum este reglementată de prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.. Contrar celor susţinute de contestatoare, analiza criticilor formulate presupune în mod evident o reexaminare a înscrisurilor cu privire la care se arată că ar conduce la reţinerea unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de recurs, antamând, astfel, fondul raporturilor juridice dintre părţi, ceea ce depăşeşte limitele unei simple greşeli materiale.

Prin promovarea contestaţiei în anulare, titulara căii de atac urmăreşte să obţină rejudecarea cauzei pentru motive de pretinsă nelegalitate şi netemeinicie a deciziei atacate, demers inadmisibil în raport de condiţiile de exercitare ale contestaţiei în anulare, care vizează, astfel cum s-a arătat anterior, doar greşeli materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, iar nu presupuse greşeli de judecată.

Cel de-al treilea caz de contestaţie în anulare invocat se întemeiază pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. şi se referă la situaţia în care, respingând recursul sau admiţându-l în parte, instanţa de recurs a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen. A susţinut contestatoarea că acest caz de contestaţie în anulare ar trebui să fie aplicabil şi intimatului, pentru situaţia în care nu au fost analizate toate apărările acestuia, invocând în sprijinul acestei ipoteze dispoziţiile din dreptul european referitoare la dreptul la un proces echitabil şi prioritatea aplicării acestor dispoziţii faţă de cele din dreptul intern.

Înalta Curte constată că situaţia expusă de contestatoare, respectiv necercetarea de către instanţa de recurs a tuturor apărărilor sale, nu se include, în mod evident, în conţinutul acestui caz de contestaţie în anulare, care se referă la omisiunea analizării unui motiv de casare, invocat de recurent, nu şi la omisiunea analizării apărărilor intimatului.

Cât priveşte argumentele contestatoarei, în sensul aplicării acestui text de lege şi intimatului, Înalta Curte consideră că nu se află în situaţia unei neconcordanţe dintre normele interne şi cele din dreptul european, conflict care să fie soluţionat prin înlăturarea aplicării normelor interne şi aplicarea prioritară a normelor europene. Prin criticile sale, contestatoarea neagă însuşi modul de configurare a căii de atac extraordinare de către legiuitor, din perspectiva cazurilor de contestaţie în anulare reglementate, considerând că norma internă trebuie completată în sensul în care să-i beneficieze, întrucât actuala redactare a textului i-ar îngrădi accesul la justiţie.

Prin urmare, solicitarea adresată instanţei de judecată este aceea de a aplica norma de la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. altfel decât a stabilit legiuitorul. Or, acest aspect nu intră în competenţa judecătorului cauzei, care nu poate modifica sau completa prevederile unui act normativ, în vederea aplicării lor la alte situaţii şi persoane decât cele pentru care au fost edictate. În acest sens, Înalta Curte are în vedere prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, precum şi prevederile art. 129, care dispun că împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii, texte din legea fundamentală care atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a căilor de atac.

Într-adevăr, instanţele naţionale au obligaţia aplicării prioritare a normelor şi principiilor dreptului european, în speţă a celor referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, însă această obligaţie nu trebuie înţeleasă ca oferind judecătorului naţional atributul legiferării, în sensul extinderii cazurilor legale de declarare a unei căi extraordinare de atac şi la situaţii neavute în vedere de legiuitor.

Nu poate fi reţinut nici argumentul dedus din considerentele deciziei nr. 126/05.02.2010, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, invocată în cuprinsul contestaţiei în anulare. Deşi prin această decizie s-a admis o contestaţie în anulare formulată de intimat, pentru motivele invocate şi de contestatoarea din prezenta cauză (argumentele fiind preluate în cuprinsul contestaţiei în anulare), această hotărâre este singulară, nedovedind existenţa unei practici a instanţelor naţionale în acest sens.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 1, 2 şi 3 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 513 C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare formulată de A., ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de A. împotriva deciziei nr. 404 din 28 ianuarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 octombrie 2021.