Finance Ministry appeal fails; suspension of postal company's forced-order enforcement upheld pending annulment merits.

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 24 septembrie 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Compania Naţională Poşta Română S.A. ("Poşta Română"), în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară, a solicitat suspendarea executării Dispoziţiei obligatorii nr. 6002/262476/02.08.2019, până la soluţionarea acţiunii în anulare.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 766 din 8 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis în parte cererea de suspendare formulată de reclamanta Compania Naţională Poşta Română S.A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară;

(ii) a suspendat executarea Dispoziţiei obligatorii nr. 6002/262476/02.08.2019, emisă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, până la pronunţarea instanţei de fond, cu menţiunea că, în cazul în care reclamanta nu introduce acţiunea în anularea Dispoziţiei obligatorii în termen de 60 zile, suspendarea încetează de drept, fără nici o formalitate;

(iii) a obligat pârâtul MFP la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în sumă de 20 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 766 din 8 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâtul susţine că instanţa de fond nu a analizat apărările formulate de Ministerul Finanţelor, iar din considerentele sentinţei recurate nu rezultă raţionamentul juridic pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată, nefiind respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., raportate la art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Instanţa de fond a omis să indice normele de drept care au fundamentat soluţia şi a expus afirmaţii generice, lipsite de indicarea expresă a probelor avute în vedere.

Susţine recurentul-pârât că instanţa de fond a justificat existenţa îndoielii serioase prin raportare la hotărâri judecătoreşti care statuează că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra unor imobile vizate de dispoziţia a cărei suspendare se solicită, fără a indica în mod concret hotărârile avute în vedere şi a ignorat apărările Ministerului Finanţelor pe marginea regimului juridic al acestor imobile.

În ceea ce priveşte considerentele sentinţei recurate, referitoare la stingerea obligaţiilor fiscale cu valoarea contabilă a colecţiei filatelice constituită după anul 1998 prin achiziţii ale reclamantei, din perspectiva interpretării sensului noţiunii de "achiziţii", care ar cuprinde toate bunurile pe care reclamanta le-a procurat sau dobândit în scopul completării colecţiei filatelice, recurentul-pârât învederează că instanţa de fond nu a indicat norma juridică pe care şi-a întemeiat raţionamentul şi a interpretat greşit prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 298/2013. Acest text de lege are în vedere doar colecţia filatelică achiziţionată de intimata-reclamantă după anul 1998, fără a cuprinde informaţii cu privire la noţiunea de "achiziţii" sau la existenţa anumitor documente, iar analiza instanţei de fond tinde la prejudecarea fondului cauzei.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimata-reclamantă Poşta Română a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, în ceea ce priveşte invocarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în ceea ce priveşte criticile circumscrise motivului de casare subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă, va fi analizată cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ.

În susţinerea excepţiei, intimata-reclamantă a apreciat că motivele expuse în calea de atac nu se subsumează decât prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nefiind prezentate argumente circumscrise pct. 8 al aceluiaşi articol, deşi calea de atac a fost întemeiată şi pe acest din urmă caz de casare.

Înalta Curte constată că, deşi pârâtul nu a prezentat, distinct, criticile de nelegalitate subsumate fiecăruia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., ci a preferat o expunere comună, apreciind că între motivele invocate există o strânsă legătură (a se vedea în acest sens menţiunile din pagina a doua a cererii de recurs), totuşi susţinerile din calea de atac se circumscriu ambelor cazuri de casare invocate, fiind prezentate atât argumente referitoare la lipsa motivării sentinţei recurate, cât şi la greşita interpretare şi aplicare a legii.

Prin urmare, constatând că recursul îndeplineşte condiţia motivării prevăzută de art. 487 alin. (1) raportat la art. 488 C. proc. civ., din perspectiva ambelor cazuri de casare invocate, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor, pentru considerentele ce se succed:

Referitor la motivele de nelegalitate circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte le consideră a fi nefondate. Subsumat acestui text de lege, pârâtul a susţinut caracterul succint ori chiar lipsa motivării cu privire la o serie de apărări ale părţii, susţineri care, la verificarea conţinutului sentinţei recurate, nu se confirmă.

Referitor la caracterul succint/inexistent al considerentelor, Înalta Curte apreciază a fi nefondată această critică de nelegalitate, constatând că prima instanţă a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părţi, precum şi elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut că cererea cu soluţionarea căreia a fost învestit este întemeiată.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinţei recurate corespund poziţiei procesuale exprimate de reclamantă nu reprezintă o necercetare a cauzei în sensul neanalizării apărărilor pârâtului, în condiţiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu uşurinţă din lecturarea hotărârii, iar din considerentele sentinţei reiese că au fost avute în vedere toate susţinerile părţilor.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză, obligaţie îndeplinită în prezenta speţă. Caracterul pretins sumar al motivării unei hotărâri judecătoreşti nu determină cu necesitate nelegalitatea actului, prezentarea considerentelor care susţin soluţia nefiind o chestiune de volum, iar în speţă, motivarea sentinţei recurate cuprinde suficiente argumente care confirmă analiză efectivă a cauzei şi a susţinerilor tuturor părţilor.

Referitor la cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentului-pârât cu privire la neîncadrarea în noţiunea de caz bine justificat a motivului de nelegalitate invocat de reclamantă cu privire la greşita interpretare de către organul de control a prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 298/2013.

Prin cererea de suspendare, intimata-reclamantă a susţinut că măsurile nr. 7 şi nr. 8 din dispoziţia obligatorie, prin care a fost obligată la plata către bugetul de stat a unor creanţe bugetare, încalcă prevederile Legii nr. 298/2013 privind stabilirea unor măsuri pentru protejarea patrimoniului Muzeului Naţional Filatelic, organul emitent reţinând în mod greşit că Poşta Română ar fi beneficiat de compensarea unor obligaţii fiscale fără a preda efectiv colecţia filatelică a României şi fără ca valoarea obligaţiilor fiscale stinse să corespundă valorii bunurilor achiziţionate de reclamantă în perioada 1998-2013, conform art. 2 alin. (2) şi (6) şi art. 3 din Legea nr. 298/2013.

Înalta Curte constată că argumentele formulate de părţile cauzei cu privire la legalitatea acestor măsuri, din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a Legii nr. 298/2013, nu pot fi analizate în cadrul sumar al cererii de suspendare, în care se analizează doar aparenţa dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ. Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la indicii aparente de nelegalitate a actului administrativ, care nu necesită o cercetare amănunţită a cauzei sau administrarea unui probatoriu mult mai complex decât cel necesar pentru decelarea facilă a elementelor care afectează forma sau conţinutul actului administrativ a cărui executare s-a cerut a fi suspendată.

Or, aspectele de nelegalitate sesizate de reclamantă cu privire la măsurile nr. 7 şi nr. 8 din dispoziţia obligatorie, precum şi poziţia contrară exprimată de pârât, în referire la sensul noţiunii de "achiziţii", urmărit de legiuitor la edictarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 298/2013 (respectiv dacă se referă la sensul restrâns al cuvântului, privind doar bunurile cumpărate de reclamantă după anul 1998, sau priveşte, în sens larg şi bunuri dobândite prin alte modalităţi, precum schimbul cu administraţiile poştale străine) nu pot fi examinate în soluţionarea prezentei cereri de suspendare, necesitând o analiză aprofundată atât a acestui act normativ, cât şi a celorlalte acte normative incidente, conform normelor de interpretare prevăzute de legislaţia naţională, inclusiv din perspectivă cronologică, analiză evident incompatibilă cu caracterul sumar al procedurii. Totodată, este necesară şi administrarea unui probatoriu complex referitor la valoarea colecţiei filatelice în fiecare dintre interpretările divergente ale textului de lege susţinute de părţi, raportat la valoarea creanţelor bugetare compensate.

Aşadar, procedând la examinarea acestor motive de nelegalitate, din perspectiva cazului bine justificat, instanţa de fond a depăşit cadrul cererii de suspendare, criticile recurentului-pârât fiind întemeiate.

Înalta Curte mai reţine că, potrivit jurisprudenţei europene în materie, respectiv cauza T-184/01 R, IMS Health Inc. şi Comisia CE, cerinţa cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existenţa "cel puţin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al deciziei atacate". Însă în cauza de faţă, susţinerile reclamantei nu au aptitudinea de a genera, la nivel de aparenţă, îndoieli serioase cu privire la fundamentul legal al măsurilor nr. 7 şi nr. 8, de natură a conduce la temporizarea efectelor actului administrativ, câtă vreme textul de lege - art. 2 alin. (2) din Legea nr. 298/2013 este susceptibil de mai multe interpretări, lămurirea înţelesului lui, prin raportare la alte acte normative, precum şi aplicarea la cauză, bazată pe administrarea unui probatoriu adecvat, reprezentând o chestiune de fond.

Pe de altă parte, motivele de nelegalitate expuse de reclamantă cu privire la măsurile nr. 1, nr. 3, nr. 4, nr. 5 şi nr. 6 din Dispoziţia obligatorie nr. 6002/262476/02.08.2019 relevă, la nivel de aparenţă, existenţa unor îndoieli serioase cu privire la fundamentul legal al actului administrativ, soluţia instanţei de fond fiind legală sub acest aspect, iar criticile recurentului-pârât fiind neîntemeiate.

Prin măsurile nr. 1, nr. 3, nr. 4, nr. 5 şi nr. 6 din dispoziţia obligatorie, s-au dispus, în esenţă, următoarele obligaţii în sarcina reclamantei Poşta Română: identificarea bunurilor imobile din domeniul public al statului, deţinute de reclamantă şi transmiterea acestor informaţii către ministerul de resort în vederea actualizării inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, înlocuirea ipotecilor constituite pe aceste imobile cu unele asupra unor bunuri aflate în proprietatea Poştei Române şi înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate a Statului Român, precum şi plata către bugetul de stat a sumelor încasate de reclamantă din închirierea/concesionarea imobilelor.

Aceste măsuri au fost dispuse în raport de interpretarea pe care recurentul-pârât a dat-o prevederilor H.G. nr. 451/1996 şi H.G. nr. 371/1998, coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 213/1998 şi ale C. civ., concluzionând că reclamantei i-au fost transmise, doar cu titlu de drept de administrare, bunuri imobile aflate în proprietatea publică a statului (clădiri şi terenuri).

Această poziţie este divergentă de cea a intimatei-reclamante, care susţine că bunurile imobile în discuţie nu aparţin domeniului public al statului, ci i-au fost predate mai întâi în administrare (prin H.G. nr. 451/1996) şi, ulterior, în proprietate, prin efectul H.G. nr. 371/1998, la momentul reorganizării din regie autonomă în societate pe acţiuni, când aceste bunuri imobile au fost aduse ca aport la capitalul social de către Statul Român, în schimbul unui pachet de acţiuni. A mai susţinut intimata-reclamantă că, prin art. 3 alin. (4) din H.G. nr. 371/1998 s-a prevăzut în mod expres că bunurile aparţinând domeniului privat al statului şi aflate în administrarea Regiei Autonome Poşta Română vor trece în proprietatea Poştei Române şi că, la data reorganizării, Poşta Română nu are în administrare bunuri din domeniul public al statului.

Înalta Curte constată că, la nivel de aparenţă a dreptului, argumentele reclamantei, în sensul că nu deţine bunuri care ar aparţine domeniului public al statului, sunt susţinute de dispoziţiile celor două hotărâri de guvern amintite, care constituie şi temeiul pronunţării hotărârilor judecătoreşti avute în vedere de instanţa de fond la admiterea cererii de suspendare, prin care s-a constatat calitatea de proprietar a reclamantei.

Este greşită susţinerea recurentului-pârât în sensul că instanţa de fond şi-a întemeiat hotărârea pe simpla existenţă a hotărârilor judecătoreşti, fără a le identifica în mod expres întrucât, pe de-o parte, instanţa de fond a precizat că aceste hotărâri se regăsesc în dosarul cauzei, începând cu fila x, iar pe de altă parte, instanţa de fond s-a raportat în mod primar la cadrul legislativ referitor la existenţa dreptului de proprietate privată pretins de reclamantă şi contestat de pârât (H.G. nr. 451/1996 şi H.G. nr. 371/1998), în care au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti invocate de reclamantă ca dovadă a titlului său.

Coroborând prevederile hotărârilor de guvern menţionate cu dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti, instanţa de fond a constatat în mod corect că împrejurările de fapt şi de drept invocate de reclamantă pot fi apreciate ca generând o îndoială serioasă în privinţa legalităţii măsurilor dispuse prin dispoziţia obligatorie cu privire la imobilele deţinute de Poşta Română, care se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, conturând cerinţa cazului bine justificat, apt să conducă la suspendarea executării actului administrativ.

În ceea ce priveşte cea de-a doua cerinţă prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv producerea unei pagube iminente, Înalta Curte constată că pârâtul nu a formulat critici prin care să conteste argumentaţia instanţei de fond cu privire la îndeplinirea acestei condiţii.

Pe cale de consecinţă, deşi Înalta Curte a constatat caracterul fondat al unora dintre criticile recurentului-pârât, calea de atac va fi respinsă, consecutiv menţinerii statuărilor primei instanţe cu privire la existenţa cazului bine justificat, din perspectiva argumentelor referitoare la situaţia juridică a imobilelor aflate în patrimoniul Poştei Române, precum şi a considerentelor referitoare la paguba iminentă ce ar putea fi suportată de reclamantă prin executarea actului administrativ, condiţii a căror întrunire cumulativă justifică aplicarea art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Codul de procedură fiscală, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă Compania Naţională Poşta Română S.A., ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 766 din 8 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 octombrie 2021.