Vertical RPM fine reinstated; limitation interrupted by any act in Competition Council investigation — quashed and remanded.

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 22 mai 2015, sub nr. x/2015, astfel cum a fost precizată la data de 03 noiembrie 2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, a solicitat anularea Deciziei nr. 13/14.04.2015, emisă de pârât.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4222 din 28 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, astfel cum a fost precizată şi a anulat în parte Decizia nr. 13/14.04.2015, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, constatând prescris dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea contravenţională.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4222 din 28 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs principal pârâtul Consiliul Concurenţei şi recurs la considerente reclamanta A. S.R.L.

1. Prin recursul formulat, pârâtul Consiliul Concurenţei a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat, în esenţă, următoarele:

- hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 61 şi art. 62 din Legea concurenţei, ce reglementează instituţia prescripţiei extinctive în materia concurenţei, în vigoare la data aplicării sancţiunii în prezenta cauză.

- încălcarea săvârşită de A. are caracter de continuitate. Momentul de la care curge termenul de prescripţie este 31.12.2009, data epuizării faptei contravenţionale. Soluţia de sancţionare a fost adoptată la data de 09.12.2014 (aşa cum a reţinut şi prima instanţă), prin urmare, chiar şi urmând interpretarea instanţei că, pentru faptele contravenţionale epuizate ulterior declanşării investigaţiei, întreruperea termenului de prescripţie nu mai poate opera, dreptul de a aplica sancţiunea nu este prescris.

- Clauza Promo reprezintă, similar clauzei RPM, o restrângere a concurenţei prin obiect, fapt reţinut inclusiv de prima instanţă. Prin urmare, clauza Promo are o existenţă de sine-stătătoare de clauza RPM, fiind valabilă până la data de 31.12.2009. Nu exista o relaţie de interdependenţă intre cele doua paliere ale încălcării pentru a se reţine functionarea lor simultană.

- prima instanţă a pus în mod greşit semnul echivalentei intre promoţii si promoţiile cu RPM. Durata încălcării reţinute în cazul furnizorilor nu reprezintă un argument pentru functionarea simultană a clauzei RPM şi a clauzei Promo.

- reţinerile instanţei privind inconsecvenţa de raţionament a Consiliului Concurenţei sunt incorecte, în condiţiile în care, aşa cum reiese din corpul deciziei, precum şi din apărările anterioare, Consiliul Concurenţei s-a raportat, inclusiv pentru calcularea duratei încălcării (nu doar pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie), la momentul 31.12.2009, atât în ceea ce o priveşte pe intimata, cât şi în ceea ce îi priveşte pe furnizori.

- acţiunile care întrerup cursul termenului prescripţiei extinctive în materia concurentei reprezintă orice demers procedural întreprins de Consiliul Concurenţei în scopul investigării încălcării. Ordinul de declanşare a investigaţiei nu reprezintă ultimul act ce întrerupe cursul termenului de prescripţie în cazul faptelor contravenţionale epuizate anterior declanşării investigaţiei. Întreruperea termenului de prescripţie trebuie să intervină şi în cazul practicilor anticoncurentiale epuizate după data declanşării investigaţiei. Legea concurenţei nu a instituit o durata standard a investigaţiilor Consiliului Concurenţei în materia practicilor anticoncurentiale, investigaţia autorităţii de concurenţă nefiind limitată de legiuitor la o durată de 5 ani.

- acţiunile care întrerup cursul termenului prescripţiei extinctive în materia concurenţei reprezintă orice demers procedural întreprins de Consiliul Concurenţei în scopul investigării încălcării. Ordinul de declanşare a investigaţiei nu reprezintă ultimul act ce întrerupe cursul termenului de prescripţie în cazul faptelor contravenţionale epuizate anterior declanşării investigaţiei.

- întreruperea termenului de prescripţie trebuie să intervină şi în cazul practicilor anticoncurenţiale epuizate după data declanşării investigaţiei. Legea concurentei nu a instituit o durata standard a investigaţiilor Consiliului Concurenţei în materia practicilor anticoncurentiale, investigaţia autorităţii de concurenţă nefiind limitată de legiuitor la o durata de 5 ani.

- interpretarea că ordinul de declanşare a investigaţiei este ultimul act ce întrerupe cursul termenului prescripţiei extinctive (în cazul contravenţiilor epuizate anterior declanşării investigaţiei), respectiv interpretarea că în cazul contravenţiilor epuizate după data declanşării investigaţiei nu mai poate interveni întreruperea termenului de prescripţie determină o aplicare neuniformă a prevederilor naţionale şi europene incidente in materie.

2. Reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva considerentelor hotărârii pronunţate de către instanţa de fond, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, menţinerea dispozitivului sentinţei recurate, dar schimbarea în tot a considerentelor ce privesc următoarele aspecte:

- data emiterii de către Consiliul Concurenţei a Deciziei de constatare şi sancţionare nr. 13/14.04.2015 este data de 14.04.2015, când a fost emisă decizia motivată şi în forma prevăzută de lege, iar nu data de 09.12.2014, când a fost redactată minuta deliberărilor plenului Consiliului Concurenţei, astfel cum în mod greşit s-a reţinut în considerentele hotărârii atacate;

- nu se poate reţine că A. s-ar fi făcut vinovată de încheierea şi punerea în practică a unor înţelegeri având obiect anticoncurenţial, atâta timp cât în considerentele hotărârii recurate nu a fost analizată, motivată şi deci tranşată de către instanţa de fond natura faptelor reţinute în sarcina sa.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 05 mai 2017, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului formulat de autoritatea pârâtă, ca neîntemeiat.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 11 mai 2017, recurentul-pârât Consiliul Concurenţei a solicitat respingerea recursului formulat de partea adversă, ca nefondat.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu o acţiune îndreptată împotriva Consiliului Concurenţei solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea Deciziei nr. 13/14.04.2015. Prima instanţă a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, astfel cum a fost precizată şi a anulat în parte Decizia nr. 13/14.04.2015, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, constatând prescris dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea contravenţională.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs principal pârâtul Consiliul Concurenţei şi recurs la considerente reclamanta A. S.R.L.

1. Cu privire la recursul formulat de pârâtul Consiliul Concurenţei se constată că au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive sunt incidente, după cum vom arăta în continuare. Astfel, la data de 7 septembrie 2009, Consiliul Concurenţei a deschis din oficiu 4 investigaţii pe piaţa de retail alimentar, în temeiul prevederilor art. 26 lit. a) şi art. 34 lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, împotriva: A. S.R.L., B. şi MGB A. Group Buying România S.R.L. şi furnizorii acestora; D. S.R.L. şi E. S.R.L. şi furnizorii acestora; F. S.R.L. şi furnizorii acesteia şi G. S.A. şi furnizorii acesteia. În scopul unei mai bune administrări, cele patru investigaţii au fost conexate prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurentei nr. 856 din data de 18 iulie 2012.

La data de 09.12.2014 au avut loc deliberările în cadrul Consiliului Concurenţei, adoptându-se minuta hotărârii, iar ulterior a fost emisă Decizia nr. 13/14.04.2015, atacată în prezenta cauză.

Prin Decizia nr. 13/14.04.2015, Consiliul Concurenţei a constatat încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 şi art. 101 alin. (1) din TFUE de către societatea A. S.R.L. şi furnizorii acesteia, prin încheierea unor înţelegeri verticale anticoncurenţiale având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurenţei pe piaţă prin stabilirea preţului de vânzare şi/sau revânzare pentru produsele furnizorilor.

În temeiul art. 53 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, a fost sancţionată societatea A. S.R.L. pentru încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 şi art. 101 alin. (1) din TFUE, prin încheierea unor înţelegeri anticoncurenţiale având ca obiect restricţionarea preţurilor în cadrul promoţiilor desfăşurate în lanţurile de retail alimentar între anii 2005-2009, cu o amenda în cuantum de 49.684.182 RON, reprezentand 1,05% din cifra de afaceri a societăţii pe anul 2013 (art. 9 din decizia contestată).

Prin sentinţa recurată, instanţa de fond, verificând cu prioritate susţinerile privind prescrierea dreptului pârâtei de a aplica sancţiunea contravenţională, apreciind că acestea fac de prisos administrarea probatoriilor şi analizarea celorlalte motive de nelegalitate invocate, a constatat întemeiate motivele privind prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea, a constatat prescris dreptul pârâtei de a aplica sancţiunea contravenţională şi a dispus anularea parţială a deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13/14.04.2005 în ceea ce o priveşte pe reclamantă. Celelalte motive de nelegalitate a deciziei atacate nu au mai fost analizate de instanţa de fond.

S-a reţinut, în esenţă, că faptele anticoncurenţiale au avut un caracter de continuitate, săvârşindu-se în timp în perioada 2006-2009, iar ultima încălcare constatată, ultimul act anticoncurenţial, a fost la data de 23.09.2009 (în relaţia A. cu H.), dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 61 alin. (1) lit. b) din Legea 21/1996, iar Consiliul Concurenţei a emis Ordinul de începere a investigaţiei la data de 7 septembrie 2009, ultimul act al autorităţii de concurenţă care putea să conducă la întreruperea cursului prescripţiei. Cum Consiliul Concurenţei a deliberat, a constatat încălcarea şi a dispus sancţionarea reclamantei cu amendă la data de 9 decembrie 2014, a reţinut instanţa de fond că la acel moment cursul prescripţiei era împlinit, iar dreptul pârâtei de a aplica sancţiunea contravenţională era prescris.

Prin motivele de recurs, recurentul Consiliul Concurenţei invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind prescripţia extinctivă, susţinând, pe de o parte, faptul că încălcarea săvârşită are caracter de continuitate, momentul de la care curge termenul de prescripţie fiind 31.12.2009, data epuizării faptei contravenţionale, iar soluţia de sancţionare a fost adoptată la data de 09.12.2014, prin urmare dreptul de a aplica sancţiunea nu este prescris, iar pe de altă parte faptul că Ordinul de declanşare a investigaţiei nu reprezintă ultimul act care întrerupe cursul termenului de prescripţie, acţiunile care întrerup cursul termenului prescripţiei extinctive fiind reprezentate de orice demers procedural întreprins de Consiliul Concurenţei în scopul investigării încălcării.

Cu privire la momentul de la care curge termenul de prescripţie a dreptului de aplicare a sancţiunii contravenţionale, se reţin următoarele:

Prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale este reglementată de dispoziţiile Legii concurenţei nr. 21/1996, iar din punct de vedere al aplicării în timp, legea aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate aspectele, este cea în vigoare la momentul la care a început să curgă. Legiuitorul a stabilit un termen de prescripţie de 5 ani pentru aplicarea de sancţiuni contravenţionale, termen care începe să curgă la data încetării practicii anticoncurenţiale.

Conform art. 58 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, forma în vigoare atât la momentul apreciat de Consiliul Concurenţei ca fiind acela al epuizării faptelor, 31.12.2009, cât şi la momentul apreciat de instanţa de fond ca fiind acela al epuizării faptelor, 23.09.2009:

"(1)Dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale pentru încălcările prevederilor prezentei legi se prescrie după cum urmează: a) în termen de 3 ani, în cazul încălcării prevederilor art. 50 lit. c), d) şi e); b) în termen de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte încălcări ale prevederilor prezentei legi.

(2) Prescripţia dreptului la acţiune al Consiliului Concurenţei începe să curgă de la data încetării practicii anticoncurenţiale. În cazul încălcărilor legii, ce au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripţia începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză". Data de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 5 ani, raportat la dispoziţiile Legii nr. 21/1996, în forma în vigoare incidentă în cauză, este cel al încetării faptei pretinse ca fiind anticoncurenţială, iar în cazul încălcărilor legii care au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripţia începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză.

Prin decizia contestată s-a constatat încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 şi art. 101 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, în vigoare la data înţelegerilor pretinse anticoncurenţiale:

"(1) Sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc: a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale(...)."

Conform art. 101 alin. (1) (ex-articolul 81 TCE) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (Versiune consolidată): "Sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne şi, în special, cele care: (a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare; (b) limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile; (c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare; (d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial; (e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte".

În cauză, Consiliul Concurenţei a constatat un complex de înţelegeri verticale anticoncurenţiale, prin stabilirea directă a preţurilor de vânzare (prin clauza RPM) şi prin stabilirea indirectă a preţurilor de vânzare (prin clauza Promo), având ca obiect restricţionarea concurenţei pe piaţă, pe de o parte prin restrângerea libertăţii cumpărătorului (retailerul), prin clauza RPM, care vizează restricţionarea preţurilor de revânzare, la care produsele furnizorilor să fie comercializate către clienţii/consumatorii finali ai retailerului, şi, pe de altă parte, prin restrângerea libertăţii furnizorului în a-şi stabili politica de preţ, prin clauza Promo, care vizează restricţionarea preţurilor de vânzare la care furnizorii puteau comercializa produsele către alte reţele de magazine.

În raport de conţinutul deciziei contestate, rezultă că acest complex de înţelegeri verticale anticoncurenţiale, având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurenţei pe piaţă, a fost calificat ca o singură faptă contravenţională, pentru care s-a aplicat o singură sancţiune, iar la stabilirea duratei faptei au fost avute în vedere, astfel cum se susţine prin cererea de recurs, perioadele în care au existat înţelegeri privind fixarea preţurilor pe ambele paliere ale încălcării, şi anume fixarea preţului de revânzare (clauza RPM) şi clauza de restricţionare a promoţiilor (clauza Promo).

Cum prin Decizie s-a reţinut, prin cele două clauze, un complex de înţelegeri verticale anticoncurenţiale, având caracter continuu, iar acesta a fost calificat de Consiliul Concurenţei ca o singură faptă contravenţională, pentru care a aplicat o singură sancţiune, prescripţia începe să curgă, raportat la oricare din cele două înţelegeri, de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial.

Faţă de clauza Promo s-a reţinut că deşi a fost încheiată iniţial pentru perioada 1.01.2007 până la 31.12.2007, ulterior, prin acordul părţilor, s-a prelungit până la data de 31.12.2009. Prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale priveşte chiar fondul deciziei contestate, constituind motiv de nelegalitate a acesteia, iar stabilirea în mod concret a încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial este esenţială, întrucât de la acest moment începe să curgă termenul de prescripţie.

Stabilirea cu certitudine a momentului de la care curge termenul de prescripţie implică, pe cale de consecinţă, analiza fiecărei înţelegeri pretinse ca fiind anticoncurenţiale, astfel că, din această perspectivă, se impunea ca instanţa de fond să stabilească situaţia de fapt, existenţa înţelegerilor anticoncurenţiale, cuprinsul dispoziţiilor acestora, criteriile juridice relevante pentru a aprecia existenţa elementelor constitutive ale unei restrângeri a concurenţei "prin obiect", caracterul continuu, durata încălcării, data la care au încetat. În raport, în concret, de data ultimului act anticoncurenţial, oricăreia din cele două înţelegeri ar aparţine acesta, ar fi trebuit să se stabilească începutul termenului de prescripţie extinctivă a dreptului la aplicarea sancţiunii.

Cu privire la întreruperea prescripţiei extinctive, prin motivele de recurs, Consiliul Concurenţei susţine că Ordinul de declanşare a investigaţiei nu reprezintă ultimul act ce întrerupe cursul termenului de prescripţie.

Întreruperea prescripţiei extinctive este o modificare a cursului prescripţiei care constă în ştergerea prescripţiei începute înainte de ivirea unei cauze întreruptive şi presupune oprirea temporară a cursului prescripţiei pe durata cauzei care o justifică şi începerea unei prescripţii extinctive noi, durata iniţială, scursă anterior survenirii întreruperii, neintrând în calculul termenului de prescripţie. Întreruperea intervine întrucât nu se mai justifică producerea efectului prescripţiei extinctive în situaţia în care titularul dreptului subiectiv prescriptibil părăseşte starea de pasivitate sau cel în folosul căruia curge prescripţia extinctivă abandonează atitudinea de împotrivire faţă de titularul dreptului.

Potrivit art. 59 din Legea concurenţei nr. 21/1996, forma în vigoare atât la momentul apreciat de Consiliul Concurenţei ca fiind acela al epuizării faptelor, 31.12.2009, cât şi la momentul apreciat de instanţa de fond ca fiind acela al epuizării faptelor, 23.09.2009 (devenit art. 62 la momentul aplicării sancţiunii, urmare a republicării în M.Of. nr. 240/3.04.2014; devenit art. 64 urmare a republicării în M.Of. nr. 153/29.02. 2016):

"(1) Orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanşării unei investigaţii în legătură cu o anumită încălcare a legii va întrerupe cursul termenelor de prescripţie prevăzute la art. 58. Întreruperea termenului de prescripţie va avea efect de la data comunicării acţiunii întreprinse de către Consiliul Concurenţei, făcută către cel puţin un agent economic sau o asociaţie de agenţi economici care a participat la săvârşirea încălcării legii.

(2) Acţiunile ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenţei şi care întrerup cursul termenului de prescripţie includ, în principal, următoarele:

a) solicitări de informaţii, în scris;

b) ordin al preşedintelui Consiliului Concurenţei de declanşare a unei investigaţii;

c) începerea procedurilor legale.

(3) Întreruperea termenului de prescripţie îşi produce efectele faţă de toţi agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici care au participat la săvârşirea încălcării legii.

(4) În cazul întreruperii termenului de prescripţie, un nou termen, cu o durată similară, începe să curgă de la data la care Consiliul Concurenţei a întreprins una dintre acţiunile menţionate la alin. (2). Termenul de prescripţie va expira cel mai târziu în ziua în care se împlineşte perioada egală cu dublul termenului de prescripţie, aplicabil pentru săvârşirea încălcării în cauză, în situaţia în care Consiliul Concurenţei nu a impus nici una ^ dintre sancţiunile prevăzute de prezenta lege."

Controversa între părţile prezentului litigiu porneşte de la maniera diferită în care acestea interpretează sintagma "în scopul declanşării unei investigaţii", recurenta reclamantă înţelegând prin "declanşarea investigaţiei" exclusiv emiterea ordinului Preşedintelui, iar Consiliul Concurenţei susţinând că aceeaşi sintagmă trebuie interpretată ca fiind ansamblul actelor procedurale întreprinse în scopul investigării propriu-zise (deci de realizare a investigaţiei, de derulare a acesteia), nelimitându-se la momentul efectiv de deschidere a unei investigaţii.

Curtea constată că reglementarea prescripţiei dreptului Consiliului de a instrumenta fapte anticoncurenţiale şi de a aplica sancţiuni are ca scop stimularea unei conduite active în valorificarea drepturilor şi competenţelor recunoscute prin lege acestuia şi, implicit, sancţionarea rămânerii în pasivitate faţă de orice fapte care prezintă pericol anticoncurenţial, fiind astfel de neacceptat ca ieşirea din pasivitate a Consiliului în exercitarea competenţelor sale proprii să rămână fără efect sub aspectul întreruperii curgerii termenului de prescripţie.

În această notă trebuie interpretată dispoziţia art. 59 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, în enumerarea acţiunilor ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenţei şi care întrerup cursul prescripţiei, legiuitorul având în vedere toate actele sau faptele juridice emise sau săvârşite de autoritatea de concurenţă, în limitele sale de competenţă, cărora li se recunoaşte efect întreruptiv al oricărei prescripţii care curge împotriva acestuia, după cum vom arăta în continuare.

Un prim argument este acela că în ipoteza în care voinţa legiuitorului ar fi fost aceea de a plasa situaţiile de întrerupere a termenului de prescripţie exclusiv în examinarea preliminară şi/sau cel mai târziu odată cu deschiderea investigaţiei, iar nu pe tot parcursul investigaţiei, textul alin. (2) al art. 59 din lege ar fi enumerat doar acele acţiuni ce, din punct de vedere legal, puteau fi întreprinse de Consiliul Concurenţei în acest context, respectiv cererile de informaţii (art. 59 alin. (2) lit. a) din lege) şi ordinul emis de Preşedintele Consiliului Concurenţei (art. 59 alin. (2) lit. b) din lege), în ipoteza în care acestea ar fi coincis cu deschiderea investigaţiei.

Or, potrivit art. 59 alin. (2) lit. c) din lege, una dintre situaţiile enumerate ca întrerupând termenul de prescripţie este începerea procedurilor legale - toate acţiunile oficiale întreprinse pentru investigarea unei încălcări, inclusiv acte procedurale ulterioare deschiderii investigaţiei - procedura de inspecţie, procedura adoptării de masuri interimare pentru a preveni riscul apariţiei unui prejudiciu grav şi ireparabil adus concurenţei, procedura acceptării propunerilor de angajamente, procedura comunicării raportului de investigaţie şi a formulării de observaţii la acesta de către întreprinderile implicate, în exercitarea dreptului la apărare, procedura de acces la dosar, procedura audierii părţilor.

Toate aceste acte procedurale sunt realizate ulterior deschiderii investigaţiei, fapt ce plasează actele întreruptive ale termenului de prescripţie, din punct de vedere temporal, în cursul investigaţiei, deci ulterior examinării preliminare şi deschiderii investigaţiei.

Se impune şi precizarea suplimentară că actele ce întrerup termenul de prescripţie, prevăzute la art. 59 alin. (2) din lege, sunt enumerate cu titlu exemplificativ, iar nu limitativ, existând şi alte situaţii care întrerup termenul de prescripţie - adoptarea de masuri interimare, derularea de inspecţii, Raportul de investigaţie, audierile părţilor etc, acţiuni plasate ulterior examinării preliminare şi deschiderii investigaţiei.

Se reţine că dispoziţiile legale în materie de prescripţie instituie posibilitatea întreruperii termenului de prescripţie pe tot parcursul investigaţiei, prin acţiunile întreprinse în scopul investigării încălcării.

În al doilea rând, norma juridică trebuie să fie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice, fiind important a se avea în vedere că investigaţiile autorităţii pârâte analizează fapte ce se continuă şi ulterior deschiderii investigaţiei şi că faptele investigate constituie, preponderent, încălcări cu caracter continuat, care se pot întinde pe o perioadă lungă de timp.

În acest sens, sunt relevante exemplele oferite de Consiliul Concurenţei în fundamentarea interpretării prevederilor legale în materia prescripţiei, respectiv cele doua instrumente de restabilire a mediului concurenţial preluate din dreptul european, care vizează doar posibile fapte anticoncurenţiale cu caracter de continuitate, neepuizate la data deschiderii investigaţiei (deci care se continua şi după deschiderea investigaţiei) şi anume, instituţia masurilor interimare - art. 48 alin. (1) din lege şi instituţia angajamentelor - art. 47 alin. (1) din lege - existenţa acestor instrumente reflectând specificul încălcărilor în materie de concurenţă constând în fapte ce, în marea majoritate a cazurilor, continuă inclusiv ulterior momentului deschiderii investigaţiei.

În al treilea rând, se impune a avea în vedere, astfel cum am arătat mai sus, că termenul de prescripţie curge de la momentul încetării faptei pretinse ca fiind anticoncurenţială, iar în cazul încălcărilor legii care au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripţia începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză. Or, dacă s-ar accepta interpretarea conform căreia întreruperea termenului de prescripţie operează doar în cadrul examinării preliminare sau, cel mult, coincide cu deschiderea investigaţiei, s-ar ajunge în situaţia ca, în majoritatea cazurilor instrumentate de Consiliul Concurenţei, întreruperea termenului de prescripţie să nu poată opera pe motivul că deschiderea investigaţiei s-a produs înainte să înceapă curgerea termenului de prescripţie, dispoziţia legală care reglementează întreruperea termenului de prescripţie nemaigăsindu-şi aplicarea.

Legea concurenţei prevede o procedură specifică de investigaţie care este necesar a se derula pe o perioadă de timp proporţională cu complexitatea cazului, legiuitorul neprevăzând un termen de finalizare a investigaţiilor, singurul termen impus de lege fiind termenul de prescripţie specială de 10 ani de la data epuizării faptei.

În acest sens este relevantă şi dezlegarea instanţei europene în cazul Hoechst (T-410/2003):

"Rezultă că Regulamentul nr. 2988/7420 a instituit o reglementare completă care guvernează în detaliu termenele în care Comisia este îndreptăţită, fără să aducă atingere exigenţei fundamentale referitoare la securitatea juridică, să aplice amenzi întreprinderilor care fac obiectul unor proceduri de aplicare a normelor comunitare privind concurenţa. În această privinţă, trebuie să se sublinieze că, în materie de amenzi, în cadrul aplicării normelor comunitare privind concurenţa, rezultă din articolul 2 alin. (3) din Regulamentul nr. 2988/74 că termenul de prescripţie expiră, în orice caz, sub rezerva unei eventuale suspendări, după 10 ani, dacă prescripţia este întreruptă conform articolului 2 alin. (1) din acest regulament, astfel încât Comisia nu poate, sub sancţiunea împlinirii termenului de prescripţie, să întârzie pe o perioadă nedeterminată decizia sa cu privire la amenzi" (parag. 223).

În concluzie, acţiunile care întrerup termenul de prescripţie nu pot fi limitate strict la cele derulate în scopul unei examinări preliminare/deschiderii unei investigaţii, întreruperea cursului prescripţiei putând interveni şi ulterior acestui moment, prin acţiuni întreprinse în scopul investigării încălcării, singura limitare impusă expres de legiuitor fiind cea referitoare la termenul special în care se prescrie dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea, respectiv 10 ani de la data săvârşirii/epuizării faptei.

Urmează ca prima instanţă să analizeze în concret situaţia de fapt şi să stabilească, în considerarea celor menţionate mai sus, dacă actele procedurale efectuate de Consiliul Concurenţei ulterior emiterii ordinului de declanşare a investigaţiei sunt de natură a întrerupe termenul prescripţiei.

Pe de lată parte, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 21 ianuarie 2021, Whiteland Import Export S.R.L., C 308/19, a statuat că:

"1) Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că instanţele naţionale nu sunt obligate să aplice articolul 25 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele [101 şi 102 TFUE] prescripţiei competenţelor unei autorităţi naţionale de concurenţă în materia aplicării de sancţiuni pentru încălcările dreptului concurenţei al Uniunii".

S-a precizat că, din moment ce modul de redactare a articolului 25 alin. (1) din Regulamentul nr. 1/2003 face referire exclusiv la competenţa conferită Comisiei în temeiul articolelor 23 şi 24 din acest regulament, iar aceste din urmă articole nu reglementează decât competenţele de care dispune această instituţie în materie de sancţiuni, nu rezultă că această dispoziţie ar fi aplicabilă autorităţilor naţionale de concurenţă. (paragraful 36), astfel că "stabilirea normelor de prescripţie în materia aplicării de sancţiuni de către aceste autorităţi revine statelor membre, sub rezerva respectării principiilor echivalenţei şi efectivităţii. În acest context, autorităţile menţionate sunt supuse normelor naţionale de prescripţie, astfel încât nu este necesar, în principiu, să li se aplice normele de prescripţie prevăzute la nivelul Uniunii şi aplicabile Comisiei" (paragraful 37).

Prin aceeaşi Hotărâre din 21 ianuarie 2021, Curtea de Justiţie a stabilit că: "2) Articolul 4 alin. (3) TUE şi articolul 101 TFUE, citite în lumina principiului efectivităţii, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale, astfel cum este interpretată de instanţele naţionale competente, potrivit căreia ordinul de declanşare a unei investigaţii, adoptat de autoritatea naţională de concurenţă, care vizează o încălcare a normelor dreptului concurenţei al Uniunii este ultimul act al acestei autorităţi care poate avea ca efect întreruperea termenului de prescripţie referitor la competenţa sa de a aplica sancţiuni şi exclude posibilitatea ca un act ulterior de examinare sau de investigare să întrerupă acest termen, atunci când se dovedeşte, având în vedere ansamblul elementelor regimului de prescripţie în cauză, că o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea încălcări, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere".

În considerentele deciziei, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat:

"47 Pe de altă parte, trebuie arătat că, în temeiul articolului 4 alin. (3) TUE, statele membre sunt obligate să nu aducă atingere prin legislaţia lor naţională aplicării depline şi uniforme a dreptului Uniunii şi să nu adopte sau să nu menţină în vigoare măsuri care pot elimina efectul util al normelor de concurenţă aplicabile întreprinderilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 martie 1992, Batista Morais, C-60/91, EU:C:1992:140, punctul 11 şi jurisprudenţa citată).

48 Cu toate acestea, stabilirea unor termene de prescripţie rezonabile pentru aplicarea de sancţiuni de către autorităţile naţionale de concurenţă în interesul securităţii juridice, care protejează atât întreprinderile în cauză, cât şi autorităţile respective, este compatibilă cu dreptul Uniunii. Astfel, asemenea termene nu sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă punerea în aplicare a dreptului Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 noiembrie 2016, Stadt Wiener Neustadt, C-348/15, EU:C:2016:882, punctul 41).

49 Astfel, normele naţionale care instituie termenele de prescripţie trebuie concepute astfel încât să stabilească un echilibru între, pe de o parte, obiectivele de garantare a securităţii juridice şi de asigurare a examinării cauzelor într-un termen rezonabil ca principii generale ale dreptului Uniunii şi, pe de altă parte, punerea în aplicare efectivă şi eficientă a articolelor 101 şi 102 TFUE, pentru a respecta interesul public care urmăreşte să evite ca funcţionarea pieţei interne să fie denaturată prin acorduri sau practici dăunătoare concurenţei.

50 Pentru a determina dacă un regim naţional de prescripţie stabileşte un astfel de echilibru, trebuie să se ia în considerare toate elementele acestui regim (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 martie 2019, Cogeco Communications, C-637/17, EU:C:2019:263, punctul 45), printre care pot figura în special data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, durata acestui termen, precum şi modalităţile de suspendare sau de întrerupere a acestuia.

51 Trebuie de asemenea să se ţină seama de specificităţile cauzelor care ţin de dreptul concurenţei şi mai precis de împrejurarea că aceste cauze necesită, în principiu, realizarea unei analize factuale şi economice complexe (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 martie 2019, Cogeco Communications, C-637/17, EU:C:2019:263, punctul 46).

52 Prin urmare, o reglementare naţională care stabileşte data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, durata acestui termen şi modalităţile suspendării sau întreruperii acestuia trebuie adaptată la specificităţile dreptului concurenţei şi la obiectivele punerii în aplicare a normelor acestui drept de persoanele în cauză, pentru a nu aduce atingere deplinei efectivităţi a normelor dreptului concurenţei al Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 martie 2019, Cogeco Communications, C-637/17, EU:C:2019:263, punctul 47).

53 Or, un regim naţional de prescripţie care, din motive inerente acestuia, se opune în mod sistemic aplicării unor sancţiuni efective şi disuasive pentru încălcări ale dreptului concurenţei al Uniunii este de natură să facă aplicarea normelor acestui drept practic imposibilă sau excesiv de dificilă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 31, precum şi jurisprudenţa citată).

54 În speţă, reglementarea naţională în discuţie în litigiul principal prevede că termenul de prescripţie în materie de sancţiuni pentru încălcările dreptului concurenţei este de cinci ani, că acest termen curge din ziua în care a încetat încălcarea, că el poate fi întrerupt de anumite acte ale autorităţii naţionale de concurenţă şi că termenul de prescripţie expiră cel mai târziu în ziua în care un termen egal cu dublul termenului de prescripţie aplicabil încălcării expiră fără să fi fost aplicată o sancţiune.

55 În plus, din decizia de trimitere reiese că, potrivit unei interpretări stricte a normelor naţionale care reglementează termenele de prescripţie la momentul faptelor din litigiul principal, reţinută de o parte a jurisprudenţei naţionale şi printre altele de Curtea de Apel Bucureşti în cadrul procedurii principale, ordinul de declanşare a unei investigaţii în scopul examinării sau al investigării unei încălcări a normelor dreptului concurenţei este ultimul act al autorităţii naţionale de concurenţă care ar putea avea ca efect întreruperea termenului de prescripţie referitor la competenţa acesteia de a aplica sancţiuni, iar niciunul dintre actele adoptate ulterior în scopul examinării sau al investigării încălcării nu poate întrerupe acest termen, chiar dacă adoptarea unor astfel de acte ar constitui o etapă importantă a investigaţiei şi ar dovedi voinţa acestei autorităţi de a investiga încălcarea.

56 O astfel de interpretare strictă a reglementării naţionale, care interzice în mod absolut întreruperea termenului de prescripţie prin acte adoptate ulterior în cadrul investigaţiei, pare susceptibilă să compromită punerea în aplicare efectivă de către autorităţile naţionale de concurenţă a normelor dreptului concurenţei al Uniunii, în măsura în care această interpretare ar putea prezenta un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie încălcări ale acestui drept. Trebuie amintit în această privinţă că, astfel cum s-a subliniat la punctul 51 din prezenta hotărâre, cauzele care intră sub incidenţa dreptului concurenţei al Uniunii necesită, în principiu, realizarea unei analize factuale şi economice complexe. Astfel, într-un număr semnificativ de cazuri care prezintă un grad ridicat de complexitate, asemenea acte, care prelungesc în mod necesar durata procedurii, s-ar putea dovedi indispensabile.

57 Revine instanţei naţionale, în lumina principiului efectivităţii, sarcina de a verifica dacă interpretarea regimului naţional de prescripţie în discuţie în litigiul principal, menţionată la punctul 55 din prezenta hotărâre, prezintă, ţinând seama de ansamblul elementelor regimului naţional de prescripţie în discuţie în litigiul principal, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie astfel de încălcări.

58 Dacă se dovedeşte că aceasta este situaţia, ar reveni, în principiu, instanţei de trimitere, fără a aştepta ca reglementarea naţională în cauză să fie modificată pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional, sarcina să asigure efectul deplin al obligaţiilor menţionate la punctul 47 din prezenta hotărâre interpretând această reglementare în cea mai mare măsură posibilă în lumina dreptului Uniunii şi în special a normelor acestui drept în materie de concurenţă, astfel cum sunt interpretate de Curte printre altele la punctul 56 din prezenta hotărâre, sau lăsând neaplicată, dacă este necesar, reglementarea menţionată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev şi alţii, C-612/15, EU:C:2018:392, punctul 66, precum şi jurisprudenţa citată).

59 În speţă, deşi Legea concurenţei modificată prevede în prezent că orice măsură luată de Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul investigării unei încălcări a dreptului concurenţei întrerupe termenele de prescripţie, din decizia de trimitere reiese că această lege nu este aplicabilă ratione temporis litigiului principal şi că acesta rămâne sub incidenţa Legii concurenţei.

60 În aceste condiţii, este obligaţia instanţei naţionale ca, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, să interpreteze dispoziţiile naţionale în discuţie în litigiul principal, în măsura în care este posibil, în lumina dreptului Uniunii şi în special a textului şi a finalităţii articolului 101 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 ianuarie 2007, ITC, C-208/05, EU:C:2007:16, punctul 68, şi Hotărârea din 13 iulie 2016, Pöpperl, C-187/15, EU:C:2016:550, punctul 43)."

În susţinerea tezei privind existenţa unui risc sistemic de impunitate generat de reglementarea naţională, Consiliul Concurenţei a adus două categorii de argumente: pe de o parte, au fost prezentate aspecte legate de reglementarea procedurii de investigare a faptelor anticoncurenţiale, susţinându-se că, în raport de complexitatea investigaţiilor realizate de autoritatea naţională de concurenţă, termenul de 5 ani calculat de la data declanşării investigaţiei, fără posibilitatea de întrerupere ulterioară, este unul insuficient, iar pe de altă parte, au fost invocate cazuri concrete în care împlinirea termenului de prescripţie ar putea conduce la anularea actelor de sancţionare.

Însă, acest aspect, al incidenţei riscului sistemic de impunitate şi al consecinţelor pe care le-ar genera, este subsidiar stabilirii ultimului act sau fapt anticoncurenţial care determină momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie, precum şi subsidiar verificării existenţei unor acte procedurale, efectuate de Consiliul Concurenţei ulterior emiterii ordinului de declanşare a investigaţiei, de natură a întrerupe termenul prescripţiei.

2. Cu privire la recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva considerentelor hotărârii pronunţate de către instanţa de fond, se constată că au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.. Prima critică se referă la faptul că data emiterii de către Consiliul Concurenţei a Deciziei de constatare şi sancţionare nr. 13/14.04.2015 este data de 14.04.2015, când a fost emisă decizia motivată şi în forma prevăzută de lege, iar nu data de 09.12.2014, când a fost redactată minuta deliberărilor plenului Consiliului Concurenţei, astfel cum în mod greşit s-a reţinut în considerentele hotărârii atacate.

Consiliul Concurenţei este autoritate administrativă autonomă în domeniul concurenţei, iar procedura de luare a deciziilor, ca urmare a investigaţiilor desfăşurate, este supusă dispoziţiilor legale reglementează desfăşurarea activităţii acestuia.

Potrivit dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 21/1996, forma în vigoare atât la data de 9.12.2014, cât şi la data de 14.04.2015:

"(1) Consiliul Concurenţei îşi desfăşoară activitatea, deliberează şi ia decizii în plen sau în comisii. Plenul Consiliului Concurenţei se întruneşte valabil în prezenţa majorităţii membrilor în funcţie, dar nu mai puţin de 3 dintre aceştia, şi adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi. (...), (4) În aplicarea prezentei legi, Consiliul Concurenţei examinează în plen: a) rapoartele de investigaţie, cu eventualele obiecţii formulate la acestea, şi decide asupra măsurilor de luat;(...) (6) În formaţiunile deliberative fiecare membru dispune de un vot; în caz de partaj egal al voturilor, soluţia votată de preşedinte prevalează. (7) Deciziile adoptate de Consiliul Concurenţei în plen conform prevederilor alin. (4) se semnează de către preşedinte, în numele Consiliului Concurenţei. Acestea vor putea fi atacate în termen de 30 de zile de la publicare sau, după caz, de la comunicare, în procedura de contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti. Sentinţa va fi pronunţată fără drept de apel, împotriva ei putând fi declarat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie".

Deciziile Consiliului Concurenţei, conform art. 26 alin. (4) din aceeaşi lege, sunt acte administrative unilaterale cu caracter individual prin care se constată încălcarea prevederilor prezentei legi şi se aplică sancţiunile corespunzătoare, se dispun măsurile necesare restabilirii mediului concurenţial, se acordă accesul la informaţii confidenţiale, se soluţionează plângerile formulate în baza dispoziţiilor legii, precum şi cererile şi notificările privind concentrările economice.

Potrivit dispoziţiilor art. 12 din Regulamentul din 07.10.2011 privind desfăşurarea audierilor în Plenul Consiliului Concurenţei şi adoptarea deciziilor, adoptat prin Ordinul Consiliului Concurenţei nr. 789/2011:

"(1) Procedura deliberării are un caracter secret, la aceasta participând exclusiv membrii Plenului Consiliului Concurenţei. (2) În urma deliberărilor, Plenul Consiliului Concurenţei sau comisia de soluţionare delegată de acesta adoptă o soluţie cu privire la cazul în discuţie"

Potrivit art. 14 din acelaşi regulament:

"(2) După închiderea deliberărilor, preşedintele de şedinţă dictează secretarului de şedinţă soluţia adoptată de Plenul Consiliului Concurenţei, acesta întocmind minuta în care se consemnează rezultatul deliberărilor. (...) (4) După întocmirea minutei şi a opiniei sau opiniilor separate, secretarul de şedinţă consemnează soluţia şi opiniile separate în condica de şedinţă şi transmite o copie a acesteia raportorului. (...) (5) De asemenea, secretarul de şedinţă înscrie soluţia în registrul de deliberări. În registrul de deliberări semnează toţi membrii Plenului Consiliului Concurenţei care au participat la deliberări". Conform art. 15 din acelaşi regulament:

"(1) Decizia se redactează de către secretarul de şedinţă, se semnează de către preşedinte şi se comunică părţilor de îndată, prin grija secretarului de şedinţă sau a direcţiei de concurenţă din care face parte raportorul investigaţiei, conform dispoziţiei preşedintelui, fără a se depăşi un termen de 30 de zile de la data deliberării. În situaţii excepţionale, justificate de complexitatea cazului, acest termen se poate prelungi cu cel mult 15 zile. După primirea deciziei de către părţi, aceasta va fi publicată şi pe pagina de internet a Consiliului Concurenţei, în limba română, însoţită de un rezumat în limba engleză".

În conformitate cu aceste dispoziţii, Consiliul Concurenţei, organ colegial deliberativ, îşi desfăşoară activitatea, deliberează şi ia decizii în plen (sau în comisii), examinează rapoartele de investigaţie, adoptând hotărârile cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Constatarea săvârşii contravenţiei, individualizarea şi aplicarea amenzii au loc la data deliberărilor, când se examinează rapoartele de investigaţie şi se adoptă decizia, moment la care se întocmeşte minuta în care se consemnează rezultatul deliberărilor.

Ulterior, decizia adoptată de Consiliul Concurenţei în această modalitate se redactează de către secretarul de şedinţă, se semnează de către preşedinte, în numele Consiliului Concurenţei, şi se comunică părţilor, putând fi atacată în contencios administrativ.

Redactarea ulterioară a deciziei nu este de natură să conducă la concluzia că momentul aplicării sancţiunii nu este reprezentat de data la care au avut loc deliberările şi s-a adoptat decizia, în condiţiile în care acesta este momentul la care s-a desfăşurat procesul deliberativ, iar ulterior au loc exclusiv redactarea şi comunicarea deciziei, semnată doar de preşedintele Consiliului Concurenţei.

Adoptarea deciziei reprezintă manifestarea de voinţă a organului colegial, motiv pentru care aplicarea sancţiunii se raportează la această dată, la care a intervenit manifestarea de voinţă a Consiliului Concurenţei în ceea ce priveşte constatarea încălcării Legii concurenţei şi aplicarea sancţiunii, nu la data la care a fost redactată decizia. În prezenta cauză, aceasta este data de 9.12.2014, susţinerea recurentei fiind nefondată.

Cea de a doua critică formulată se referă la faptul că nu se poate reţine că A. s-ar fi făcut vinovată de încheierea şi punerea în practică a unor înţelegeri având obiect anticoncurenţial, atâta timp cât în considerentele hotărârii recurate nu a fost analizată, motivată şi deci tranşată de către instanţa de fond natura faptelor reţinute în sarcina sa.

Aceste aspecte urmează a fi analizate de către prima instanţă la momentul rejudecării cauzei.

Aşa fiind, casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfăşurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialităţii şi totodată este impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părţilor la dublul grad de jurisdicţie. Instanţa de rejudecare este datoare să analizeze şi/sau să completeze probatoriul administrat, având în vedere considerentele de mai sus şi celelalte motive de recurs ce vizează fondul cauzei, ca apărări de fond.

6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâtul Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei civile nr. 4222 din 28 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâtul Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei civile nr. 4222 din 28 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2021.