Health Ministry appeal rejected; court keeps suspension of orders ending hospital manager's contract until merits ruling.

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data 19 noiembrie 2020 pe rolul Tribunalul Vrancea sub nr. x/2020 (cauză a cărei competenţă de soluţionare a fost declinată în favoarea Curţii de Apel Galaţi, prin sentinţa civilă nr. 66/04.02.2021, pronunţată de Tribunalul Vrancea) reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii:

· anularea Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 2483/12.10.2020 privind încetarea suspendării din funcţia sa de manager al Spitalului Judeţean de Urgenţă "Sf. Pantelimon" Focşani;

· anularea Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 2484/12.10.2020 privind încetarea contractului de management nr. x/15.01.2019;

· obligarea pârâtului la plata diferenţelor salariale rezultate ca urmare a emiterii celor două ordine contestate, sume ce urmează a fi actualizate până la data plăţii efective;

· suspendarea Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 2483/12.10.2020 privind încetarea suspendării din funcţia sa de manager al Spitalului Judeţean de Urgenţă "Sf. Pantelimon" Focşani;

· suspendarea Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 2484/12.10.2020 privind încetarea contractului de management nr. x/15.01.2019.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin încheierea din 23 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de suspendare formulată de reclamantul A. şi a dispus suspendarea executării Ordinelor Ministerului Sănătăţii nr. 2483/12.10.2020 şi nr. 2484/12.10.2020, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii civile menţionate la pct. I.2 a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătăţii, care, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea, în tot, a hotărârii atacate şi în rejudecarea fondului, constatarea nulităţii încheierii, respectiv respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată.

Din perspectiva unei analize sumare a aspectelor evocate se reţine că recurentul apreciază ca fiind nelegală soluţia de suspendare a executării actelor administrative individuale constând în Ordinele nr. 2483/12.10.2020 şi nr. 2484/12.10.2020, câtă vreme acestea au fost emise cu executare imediată, efectele lor juridice producându-se în mod integral la momentul indicat în cuprinsul lor, respectiv la 12.10.2020. În acest context consideră recurentul că nu se mai putea dispune suspendarea unor acte ce îşi epuizaseră efectele juridice şi nu mai erau susceptibile de executare.

Totodată, învederează recurentul că încheierea din data de 23.03.2021 este nelegală întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, judecătorul fondului realizând o verificare superficială a cauzei, fără a analiza întâmpinarea Ministerului Sănătăţii şi documentaţia depusă la dosar atât de reclamant cât şi de pârât.

Mai arată, în esenţă, recurentul că nu poate fi reţinută îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat câtă vreme data emiterii Ordinului nr. 2483/12.10.2020 a fost într-o zi lucrătoare de luni şi nu într-una nelucrătoare, reclamantul nu se afla în concediu medical, ultimul astfel de concediu fiind acordat la data de 08.10.2020 pentru 3 zile, fiind valabil până la data de 10.10.2020. De asemenea arată că intimatul a fost internat în secţia de boli infecţioase, fiind diagnosticat "pozitiv" Sars-Cov 2 asimptomatic, timp de 32 de zile, de la data de 12.04.2020, fiind suspendat din funcţie prin OMS R 611/08.05.2020, iar intimatul personal a arătat, prin adresa înregistrată la data de 06.10.2020, că începând cu data de 11.10.2020 incapacitate sa temporară de muncă a încetat, apreciind, astfel, recurentul ca fiind legal demersul Ministerului Sănătăţii de a emite Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 2483/12.10.2020 privind încetarea suspendării din funcţia de manager a domnului A., în cadrul Spitalului judeţean de Urgenţă "Sf. Pantelimon" din Focşani, judeţul Vrancea.

Mai arată recurentul că legislaţia în vigoare nu limitează numărul de controale care pot fi efectuate, învederând totodată că instanţa de fond nu a motivat soluţia de suspendare a Ordinului nr. 2484/12.10.2020, astfel că aceasta nu cuprinde, în totalitate, motivele pe care se întemeiază.

Nu în ultimul rând, a apreciat recurentul că lipsa veniturilor reclamantului nu poate fi considerată o pagubă iminentă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, în contextul în care reclamantul s-a sustras desfăşurării activităţii de manager, în plină criză sanitară, după apariţia pandemiei cu Sars-Cov2, când era instituită starea de urgentă şi ulterior starea de alertă, faptul că reclamantul nu îşi dorea să revină la locul de muncă reieşind şi din solicitarea acestuia ca începând cu data de 11.10.2020 să efectueze concediul de odihnă neefectuat.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii drept legală şi temeinică a încheierii civile atacate.

5. Răspunsul la întâmpinare

La data de 24 iunie 2021 recurentul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimat.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 23 iunie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi încheierea recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte observă că recursul promovat de pârât vizează motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., din perspectiva primului recurentul exhibând considerente ce pot fi grupate în două categorii principale, respectiv, pe de o parte critici prin care acesta clamează nerespectarea prevederilor art. 425 C. proc. civ., apreciind că prima instanţa nu a analizat apărările evocate de Ministrului Sănătăţii prin întâmpinare, iar pe de altă parte critici prin care evocă inexistenţa unei motivări a soluţiei de suspendare a Ordinului nr. 2484/12.10.2020.

Astfel de critici (subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ.), sunt, însă, apreciate de instanţa de control judiciar drept nefondate, Înalta Curte constatând, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ prin dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de argumentele relevante şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată, fără ca motivarea să reprezinte o chestiune de volum, fiind una de esenţă, de conţinut. De asemenea, instanţa de control judiciar reţine că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu şi aspectele reţinute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României. Pe cale de consecinţă, potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a motivării.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că încheierea civilă recurată respectă dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., judecătorul fondului expunând silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

Cât priveşte critica adusă de recurent manierei în care prima instanţă a soluţionat cererea de suspendare a Ordinului nr. 2484/12.10.2020, Înalta Curte observă că, deşi este corect argumentul potrivit căruia prima instanţă nu a menţionat, în contextul evaluării întrunirii condiţiilor reglementate de art. 15, raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004, în mod expres Ordinul nr. 2484/12.10.2020, instanţa de control judiciar consideră că acesta nu este suficient spre a genera casarea sentinţei Curţii de Apel Galaţi (aceasta fiind potenţiala soluţie pe care instanţa de recurs o poate pronunţa, potrivit prevederilor art. 496, raportat la art. 488 C. proc. civ., iar nu nulitatea solicitată de recurent), câtă vreme, în cuprinsul motivării instanţei de fond aceasta a învederat că:

În speţă, însă, motivele de nelegalitate invocate de reclamant, la o primă analiză sumară, specifică unui astfel de litigiu, sunt apte să conducă la reţinerea existenţei în speţă a unui caz bine justificat, aparenta nelegalitate a actelor administrative contestate.

În concret, aspectele de nelegalitate invocate de reclamant privesc: (...) încetarea contractului de management a fost precedată de un control al unei echipe mixte din MS, deşi un control similar fusese finalizat recent fără a se constata abateri de la legalitate, evaluarea activităţii managerului de spital excede, potrivit OMS nr. 112/2007, competenţei Consiliului de Administraţie, etc.

Or, aspectele privind încetarea contractului de management au făcut obiectul Ordinului nr. 2484/12.10.2020.

De asemenea, instanţa de control judiciar observă interdependenţa ce există între Ordinul nr. 2483/12.10.2020, prin care s-a dispus încetarea, începând cu data de 11.10.2020, a măsurii suspendării din funcţia de management a intimatului, fiind astfel reluate raporturile contractuale reglementate prin Contractul de management nr. x/15.01.2019, dintre recurent şi intimat, ce fuseseră suspendate prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. R 611/08.05.2020, pe de o parte şi Ordinul nr. 2484/12.10.2020, prin care s-a dispus încetarea sus indicatului contract de management, pe de altă parte.

Astfel, constată instanţa de control judiciar că aparenţa de legalitate a Ordinului nr. 2484/12.10.2020 era subordonată existenţei unor raporturi contractuale în derulare, din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 1831 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, rezultând că nu se poate dispune încetarea unui contract de management suspendat, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 184 alin. (1) lit. i), s) şi ş) din acelaşi act normativ. Aspectul interdependenţei celor două acte administrative este evidenţiat şi de mecanismele aplicate de recurent, care a emis, în primul rând, ordinul privind încetarea suspendării, iar doar ulterior pe cel privind încetarea Contractul de management nr. x/15.01.2019. Deşi în preambulul Ordinului nr. 2484/12.10.2020 recurentul a menţionat prevederile art. 184 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 95/2006, acesta nu a motivat un astfel de act administrativ în sensul indicării unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care să se fi dispus condamnarea managerului pentru săvârşirea unei infracţiuni contra statului sau contra autorităţii, infracţiuni de corupţie şi de serviciu, infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, infracţiuni de fals ori a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei, motiv pentru care instanţa de control judiciar apreciază că, cel puţin din perspectiva analizei de aparenţă a dreptului implicată de natura litigiului pendinte, o astfel de menţiune are un caracter pur formal ce nu are capacitatea de a înlătura concluzia aparenţei de interdependenţă a celor două acte administrative supuse analizei.

Or existenţa unui caracter al Ordinului nr. 2484/12.10.2020, de act subsecvent Ordinului nr. 2483/12.10.2020, permite judecătorului să le analizeze în mod global, iar nu neapărat punctual/distinct.

Astfel, silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluţiei primei instanţe de suspendare a executării unui astfel de act administrativ (Ordinul nr. 2484/12.10.2020) rezultă cu claritate atât din aspectele ce vizează elementele directe vizate de acesta, dar şi din reţinerea interdependenţei existente între cele două ordine şi aprecierea existenţei unor indicii suficiente care să afecteze prezumţia de legalitate a Ordinului nr. 2483/12.10.2020.

În concluzie, Înalta Curte consideră că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentului privind incidenţa unui astfel de motiv de nelegalitate.

Cât priveşte criticile recurentului subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază, de asemenea, ca fiind nefondate, câtă vreme nu se poate reţine că hotărârea recurată ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Dintr-o primă perspectivă, instanţa de control judiciar observă că aspectele privind imposibilitatea suspendării unor acte administrative care şi-au epuizat efectele înainte de pronunţarea instanţei sau chiar înainte de sesizarea acesteia, cum ar fi, în opinia recurentului, actele administrative a căror suspendare a executării a fost dispusă de instanţa de fond, reprezintă, în fapt, un set nou de argumente, ce privesc o chestiune de drept bine determinată (având o cauză juridică proprie şi prin care se tinde, în fapt, la o invocare a unei lipse de obiect a cererii de suspendare, câtă vreme este apreciată incidenţa unei executări epuizate). Or, întrucât astfel de argumente nu au fost invocate în faţa instanţei de fond, în combaterea cererii de suspendare formulate de intimat, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 şi art. 494 C. proc. civ., astfel de argumente nu pot face obiectul unei prime analize direct în calea de atac a recursului, dat fiind obiectul unei astfel de căi extraordinare de atac ce este limitat la analizarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de apărările evocate în faţa acesteia.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar trece peste aspectul de noutate a unor astfel de argumente, acestea ar fi nefondate, câtă vreme, drept consecinţă a emiterii actelor administrative în discuţie (în succesiunea realizată de recurent şi cu gradul de interdependenţă subliniat deja în paragrafele anterioare), a încetat Contractul de management nr. x/15.01.2019, act încheiat iniţial pentru o perioadă de 4 ani. Pe cale de consecinţă, întrucât efectul emiterii actelor administrative este cel al suprimării derulării unui act consensual anterior expirării perioadei agreate prin acesta, executarea actelor administrative prin care s-a dispus o astfel de încetare generează efecte continue, neputându-se susţine teza epuizării lor câtă vreme actele nu au caracter definitiv. Or, caracterul definitiv este dobândit atunci când sunt epuizate căile de atac împotriva actelor sau aceste căi nu au fost exercitate în termenul prevăzut de lege, ceea ce nu se poate reţine în prezenta cauză, câtă vreme, în privinţa legalităţii ordinelor nr. 2483/12.10.2020 şi nr. 2484/12.10.2020, există litigii pe rolul instanţelor de judecată.

De asemenea, instanţa de control judiciar apreciază că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor art. 15 alin. (1), coroborate cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este una corectă, fiind, astfel, nefondate şi criticile recurentului, prin care acesta clamează o greşită aplicare a unor astfel de prevederi legale.

Înalta Curte are în vedere, din perspectivă generală, împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantului, atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.

Deşi actul administrativ se bucura de prezumţia de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumţia autenticităţii şi veridicităţii, principiul legalităţii actelor administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu încalce legea, cât şi ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege, el impunând, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi sa fie în mod efectiv asigurată. Prin urmare, în procesul executării, din oficiu, a actelor administrative trebuie, după cum corect afirmă judecătorul fondului, asigurat un anumit echilibru, precum şi anumite garanţii de echitate pentru particulari, întrucât acţiunile autorităţilor publice nu pot fi discreţionare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. În acest context, suspendarea executării actelor administrative reprezintă un eficient instrument procedural menit a asigura respectarea principiului legalităţii, fiind reglementat, în planul contenciosului administrativ, de prevederile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.

În mod corect prima instanţă a reţinut că stabilirea îndeplinirii celor două condiţii reglementate de art. 14 din actul normativ sus evocat, la care fac trimitere prevederile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.

Noţiunea de caz bine justificat are o definiţie legală reglementată prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t), din Legea nr. 554/2004 care prevăd că, printr-o astfel de noţiune, se înţeleg "împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoiala serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ". În concret, pentru a interveni suspendarea pe cale judecătorească a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate, care să creeze o îndoiala rezonabilă privind prezumţia de legalitate de care se bucura actul administrativ, fără a fi necesar a răsturna această prezumţie, răsturnare care se poate petrece în faţa instanţei care examinează cererea în anularea actului administrativ. În cazul suspendării actului administrativ instanţa este chemată să realizeze o analiză de aparenţă a legalităţii, fără a influenţa şi afecta fondul cauzei, în pronunţarea unei soluţii într-o speţă de natura celei de faţă, judecătorul fiind îndreptăţit să "pipăie" fondul litigiului, spre a analiza în favoarea cui funcţionează aparenţa de legalitate.

În cauza de faţă, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material, reţinând că există împrejurări vădite de fapt şi de drept care indică producerea unor efecte a Ordinului nr. 2483/12.10.2020 pentru o perioadă în care intimatul se afla în incapacitate temporară de muncă, cauzată de o condiţie medicală stabilită printr-un certificat de concediu medical a cărui legalitate nu a fost contestată de recurent şi căruia acesta i-a dat, de altfel, eficienţă. În acest sens, contrar aspectelor învederate de recurent şi fără a se antama sau a se anticipa analiza pe fond a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat, Înalta Curte observă că în cuprinsul certificatului de concediu medical aflat în dosarul instanţei de fond, data de 08.10.2020 reprezintă data emiterii unui astfel de înscris, însă perioada indicată ca fiind aferentă concediului medical este cuprinsă între 09.10.2020 -11.10.2020. În acest context, la data de 11.10.2020 (indicată în Ordinul nr. 2483/12.10.2020 drept moment de la care ar fi operat măsura încetării suspendării Contractului de management nr. x/15.01.2019), intimatul se afla, încă, în incapacitate temporară de muncă, or potrivit art. 1831 din Legea nr. 95/2006, contractul de management se suspendă în situaţia concediului pentru incapacitate temporară de muncă pentru o perioadă mai mare de o lună. Întrucât prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. R 611/08.05.2020 Contractul de management nr. x/15.01.2019 a fost suspendat în temeiul art. 1831 din Legea nr. 95/2006, iar la data de 11.10.2020 cauzele suspendării nu încetaseră încă, în mod corect prima instanţă a reţinut că astfel de indicii sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui astfel de act administrativ.

Aspectele evocare de recurent privind existenţa unei solicitări a intimatului spre a se lua act de încetarea concediului medical începând cu data de 11.10.2020, nu sunt în măsură să înlăture aparenţa de nelegalitate a actului administrativ ce planează asupra acestuia, câtă vreme incapacitatea temporară de muncă ce stă la baza concediului medical este atestată printr-un înscris emis în condiţiile O.U.G. nr. 158/2005, pe baza unei evaluări medicale de specialitate ce a determinat perioada de timp necesară redobândirii capacităţii de muncă şi care este independentă de orice manifestare de voinţă a persoanei vizate. Astfel, ipoteza concediului medical este diferită de cea a concediului de odihnă, când încetarea efectelor acestuia este subsumată voinţei părţii beneficiare, sens în care emiterea oricărei solicitări de către intimat nu exonera recurentul de obligaţia de a verifica durata concediului medical, astfel cum era aceasta înscrisă în certificatul relevant.

De asemenea, depăşirea, în planul efectuării evaluării activităţii managerului de spital, a competenţelor Consiliului de administraţie stabilite prin OMS nr. 112/2007, sau aparenţa unei duble verificări a aceleiaşi perioade de exercitare a activităţii de management, de către acelaşi organ de control, reprezintă aspecte suficiente spre a genera o îndoială serioasă în privinţa legalităţii Ordinului nr. 2484/12.10.2020.

Faptul că intimatul a înţeles să exhibe de totalitatea drepturilor sale contractuale, precum dreptul de a beneficia de concediul de odihnă neefectuat, ori aspectul perioadei în care a operat o astfel de exercitare nu au valenţa de a susţine teza aparenţei de legalitate a actelor administrative emise de recurent, reţinerea exercitării acestora drept temei al încetării raporturilor contractuale amplificând, în realitate, aparenţa de nelegalitate ce planează asupra unor astfel de acte.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei existentei unei pagube iminente, astfel cum este aceasta reglementată de prevederile art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, în mod legal a reţinut prima instanţă că prin executarea actelor administrative intimatul este privat de venituri.

Un astfel de context trebuie coroborat cu efectele pe care prevederile art. 178 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 le generează asupra abilităţii unei persoane ce a deţinut funcţia de manager al unei unităţi spitaliceşti de a obţine alte categorii de venituri. Or astfel de aspecte au capacitatea de a generat riscul unei pagube iminente asupra patrimoniului intimatului, sub forma unui prejudiciu material viitor şi previzibil constând în riscul perturbării grave a condiţiei materiale şi de trai a acestuia şi a familiei sale.

Înalta Curte apreciază că iminenţa producerii pagubei deriva din gradul de conexitate cauzală ce există între punerea în executare a actelor administrative şi situaţia de fapt a sistării veniturilor din contractul de management, în care se află reclamantul. Or, analiza consecinţelor pe care le pot produce măsurile a căror suspendare este solicitată, nu trebuie realizată doar dintr-o perspectivă statică (i.e. prin analiza exclusiv a efectului lor propriu-zis), dar şi dintr-o perspectivă dinamică (prin punerea lucrurilor în context).

Prin urmare, nu se poate reţine incidenţa motivelor de casare invocate de recurentul Ministerul Sănătăţii, prima instanţă pronunţând o hotărâre conformă prevederilor art. 425 C. proc. civ., prin care a realizat o interpretare şi aplicare corectă a normelor de drept material, fiind întrunite cumulativ condiţiile reglementate de art. 15, raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii împotriva încheierii din 23 martie 2021 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii împotriva încheierii din 23 martie 2021 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2021.