Tax Authority’s Appeal Rejected; Suspension of Tax Contestation Ruled Unlawful and Must Be Resolved Within 30 Days

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 16.04.2018, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 406/02.11.2011- pct. 4, emisă de către ANAF- DGSC prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei de Impunere nr. x/31.03.2017 emisă de DGAMC, în privinţa obligaţiilor fiscale impuse suplimentar la plată în sumă totală de 27.039.521 RON, reprezentând:

- impozit pe profit în valoare de 1.918.181 RON;

- dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit în valoare de 1.539.144 RON;

- TVA în valoare de 12.519.698 RON;

- dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente TVA în valoare de 11.062.498 RON.

Reclamanta a solicitat obligarea ANAF-DGSC la soluţionarea în fond a contestaţiei fiscale formulate de A. împotriva Deciziei de impunere nr. x/31.03.2017 în ce priveşte sumele mai sus-menţionate, în termen de 10 de zile de la comunicarea hotărârii, în temeiul art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, obligarea ANAF-DGSC, în temeiul art. 18 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004, la plata de penalităţi către societate în cuantum de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, în situaţia neîndeplinirii în termen a obligaţiilor stabilite de instanţă în urma admiterii capetelor de cerere de mai sus şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2332 din 1 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L., formulată în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

A anulat punctul 4 al deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 406/02.11.2017 şi a obligat Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul ANAF să soluţioneze pe fond contestaţia fiscală formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere x/31.03.2017 în ceea ce priveşte sumele menţionate la punctul 4 al deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 406/02.11.2017, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

A respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins celelalte solicitări şi a obligat pârâta la plata sumei de 5600 de RON către reclamantă cu titlul de cheltuieli de judecată (din care 100 RON taxa de timbru şi 5500 RON onorariu avocat, redus).

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând admiterea acestuia şi casarea în parte a sentinţei civile recurate în sensul respingerii acţiunii în totalitate ca neîntemeiată.

A apreciat că sentinţa recurată este nelegală, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015.

În esenţă, a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod cu totul eronat faptul că decizia de soluţionare este nemo­tivată, având în vedere ca aceasta a fost emisă cu respectarea tuturor condiţiilor de formă şi de fond prevăzute de art. 274 Codul de procedură fiscală, în cuprinsul acesteia fi­ind precizat că între stabilirea obligaţiilor fiscale şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă, constând în faptul că se pune problema realităţii achiziţi­ilor de zahăr şi a livrărilor intracomunitare de bunuri.

După prezentarea aspectelor cu privire la situaţia de fapt, pe care le-a considerat ca fiind relevante, recurenta-pârâtă a concluzionat că în urma inspecţiei fiscale efectuate la reclamantă, organele fiscale au stabili impozit suplimentar şi taxă pe valoare adăugată suplimentar, ca urmare a reîncadrării tranzacţiilor în temeiul art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, respectiv art. 11 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 şi, în consecinţă, au fost sesizate organele de urmărire penală pentru stabilirea existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale vreunei infracţiuni de natură economico-financiară.

Astfel, a apreciat că în cauză, au devenit pe deplin aplicabile prevederile art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală potrivit cărora organul de soluţionare a contestaţiei poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei, atunci când, în speţă, există indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi care are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

A învederat instanţei că între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/31.03.2017 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/23.03.2017 şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă. Această interdependenţă constă în faptul că, în speţă, se pune problema realităţii achiziţiilor de zahăr şi a livrărilor intracomunitare de bunuri.

A afirmat că susţinerile intimatei-reclamante privind existenţa documentelor justificative pentru tranzacţiile desfăşurate, nu sunt de natură să infirme constatările organelor de inspecţie fiscale privitoare la realitatea tranzacţiilor, întrucât numai organele de cercetare şi urmărire penală, în cadrul competenţelor de care dispun, pot stabili dacă operaţiunile comerciale au fost derulate conform documentelor prezentate de societate, respectiv dacă documentele justificative evidenţiate în contabilitatea contestatarei reflectă realitatea operaţiunilor.

În continuare, a făcut referire la practica judiciară naţională pe care a apreciat-o relevantă: Deciziile nr. 272/28.01.2013 şi nr. 1970/25.05.2017 pronunţate în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la jurisprudenţa europeană ilustrată prin cauzele C-225/02 Halifax & alţii, Decizia CJUE 419/2002, Hotărârea Fini H. C-32/03, Kittel şi Recolta Recyclîng C-439/04 şi C- 440/04, Mahayben şi David C-80/11 şi C-142/11 şi BonikC-285/11, pct. 62 din Hotărârea dată în C-131/13, C-163/13 conexat la C-164/13, precum şi la Deciziile Curţii Constituţionale nr. 72/28.05.1996 şi nr. 95/2011.

Concluzionând, a arătat că decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluţionarea laturii penale are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii pe cale administrativă, suspendarea soluţionării având natura de a preîntâmpina derularea simultană şi în paralel a două proceduri independente, administrativă şi penală cu privire la aceleaşi fapte, ce are drept consecinţă emiterea unor hotărâri contradictorii.

Hotărârea instanţei de fond a fost criticată şi cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 5600 de RON către reclamantă cu titlul de cheltuieli de judecată, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 451 - 453 C. proc. civ.. În concret, a susţinut că nu este îndeplinită condiţia cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată, întrucât cauza nu prezintă o complexitate deosebită, actele administrativ atacate nefiind analizate pe fond.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat apreciind că sentinţa recurată a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 coroborate cu pct. 10.6 din Instrucţiunile din data de 23.12.2013 privind aplicarea Titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală aprobate prin Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 3741/2015, fiind reţinut în mod corect faptul că măsura suspendării dispusă de organele fiscale este nemotivată.

De asemenea, a arătat că instanţa de fond în mod corect a reţinut că sesizarea organelor penale nu s-a realizat în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare, sentinţa recurată fiind pronunţată cu corecta interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) lit. a)-c) şi alin. (4) al art. 10 alin. (1) din Ordinul nr. 2222/2006. În speţă, organele fiscale nu au contestat existenţa şi autenticitatea/veridicitatea documentelor justificative sau evidenţelor contabile ale societăţii reclamante, ci aspectele ridicate au privit suspiciuni privind săvârşirea vreunei infracţiuni de natură economico-financiară, acestea fiind în concret legate de comportamentul suspect al partenerilor contractuali sau al furnizorilor acestora.

A mai susţinut că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că organele fiscale deţineau toate informaţiile pentru soluţionarea contestaţiei fiscale formulate de A. şi că nu era necesară suspendarea soluţionării contestaţiei administrativ fiscale şi aşteptarea unei soluţii în cauza penală, în cauză nefiind incident principiul conform căruia penalul ţine în loc civilul.

Or, problema corectei încadrări a unei operaţiuni comerciale, cu consecinţa aprecierii legalităţii deducerilor fiscale respectiv aplicarea scutirii de TVA reprezintă exclusiv o problemă fiscală şi, în mod evident, trebuia să fie evaluată şi soluţionată de către organul de soluţionare, nefiind o problemă care să poată fi soluţionată de către organele de cercetare şi urmărire penală.

În ceea ce priveşte criticile din recurs privind cuantumul cheltuielilor de judecată a invocat excepţia inadmisibilităţii prin raportare la Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii.

Cu titlu subsidiar, a susţinut că pe fond recursul este neîntemeiat, senţinţa recurată fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţie a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 7 octombrie 2021, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

2.1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., constatând că recurenta-pârâtă a formulat argumente de ordin critic care se cirmcumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., invocându-se în concret pronunţarea hotărârârii recurate cu încălcarea dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 şi a prevederilor pct. 10.6 a Instrucţiunilor din data de 23.12.2013 privind aplicarea Titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aprobate prin Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 3741/2015.

2.2. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Ca urmare a inspecţiei fiscale efectuate cu privire la reclamanta S.C. A. S.R.L. s-au întocmit Raportul de Inspecţie Fiscala nr. x/31.03.2017 şi Decizia de Impunere nr. x/31.03.2017, împotriva cărora reclamanta a formulat contestaţie fiscală soluţionată prin Decizia nr. 406/02.11.2017 emisă de ANAF-DGSC.

Reclamanta a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal solicitând anularea pct. 4 din Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 406/02.11.2017 prin care s-a dispus, în temeiul prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, suspendarea soluţionării contestaţiei împotriva Deciziei de Impunere nr. x/31.03.2017 emisă de DGAMC, în privinţa obligaţiilor fiscale impuse suplimentar la plată, în sumă totală de 27.039.521 RON.

Prima instanţă a admis în parte cererea reclamantei, a anulat punctul 4 al deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 406/02.11.2017 şi a obligat Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor să soluţioneze pe fond contestaţia fiscală formulată, cu privire la obligaţiile fiscale impuse suplimentar la plată, în sumă totală de 27.039.521 RON, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. Totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 5600 de RON către reclamantă cu titlul de cheltuieli de judecată (din care 100 RON taxa de timbru şi 5500 RON onorariu avocat, redus).

Sintetizând criticile din recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea primei instanţe a fost criticată sub următoarele aspecte: reţinerea eronată a faptului că decizia de soluţionare a contestaţiei fiscale nr. 406/02.11.2017 este nemotivată, încălcarea prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 şi neîndeplinirea condiţiilor impuse de art. 451 - 453 C. proc. civ. cu referire la cuantumul rezonabil al cheltuielilor de judecată.

În primul rând, Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentei-pârâte în sensul că Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 406/02.11.2017 este motivată, fiind emisă cu respectarea tuturor condiţiilor de formă şi de fond prevăzute de art. 274 C. proc. civ.

Astfel, precizările din cuprinsul punctului 4 al deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 406/02.11.2017, în sensul că între stabilirea obligaţiilor fiscale şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă, constând în faptul că se pune problema realităţii achiziţi­ilor de zahăr şi a livrărilor întracomunitare de bunuri, nu respectă cerinţa motivării măsurii dispuse, în condiţiile în care organele fiscale nu au indicat, în concret, în cuprinsul motivării măsurii suspendării, care ar fi aspectele a căror clarificare o aşteaptă de la organele penale şi fără de care nu ar fi posibilă soluţionarea contestaţiei fiscale, nefiind îndeplinite exigenţele prevăzute de art. 10.6 din Ordinul nr. 3741/2015 din 23 decembrie 2015 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală potrivit cărora "Suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă trebuie motivată de legătura de cauzalitate dintre obligaţiile fiscale şi stabilirea de către organele de urmărire penală a faptului că există indiciile săvârşirii unei infracţiuni".

În al doilea rând, instanţa de control judiciar constată nefondate şi criticile de nelegalitate formulate de recurenta-pârâtă care privesc chestiunea litigioasă a interpretării şi aplicării, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, sub aspectul întrunirii condiţiilor prevăzute de acest text de lege pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/31.03.2017 emisă de DGAMC, în privinţa obligaţiilor fiscale impuse suplimentar la plată, în sumă totală de 27.039.521 RON.

Conform art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, prin existenţa unei sesizări penale, nu devin pe deplin aplicabile prevederile art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, întrucât prevederile normative anterior citate prevăd două cerinţe care trebuie întrunite în mod cumulativ, pentru ca organul fiscal să poată dispune măsură, respectiv existenţa sesizării penale cu obiectul indicat în text şi existenţa unei interdependenţe între soluţia organelor de urmărire penală şi soluţia ce va fi dată în procedura administrativă.

Referitor la cea de-a doua condiţie legală, în jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut constant că instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare, pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidenţa acestor prevederi în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă.

Altfel spus, incidenţa acestui caz de suspendare facultativă a soluţionării contestaţiei fiscale nu poate fi acceptată automat, textul legal instituind o posibilitate, şi nu o obligaţie pentru organul de soluţionare a contestaţiei.

Condiţia esenţială impusă de lege se referă la justificarea acestei măsuri de interdependenţa dintre posibilul caracter penal al faptelor investigate şi stabilirea corectă a obligaţiilor bugetare în sarcina contribuabilului contestator.

Or, în cauză, Înalta Curte constată că aspectele în privinţa cărora organele fiscale au suspiciuni, verificarea situaţiei de fapt constând în realitatea achiziţiilor de zahăr şi a livrărilor intracomunitare de bunuri, se pot lămuri de către autoritatea fiscală cu ocazia soluţionării contestaţiei, nefiind influenţate de cercetările pe latură penală sau de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

În plus, la dosarul de fond a fost depusă şi ordonanţa de clasare din 15 aprilie 2019 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2016, precum şi ordonanţa din 04.06.2019 prin care s-a respins plângerea formulată de pârâta ANAF împotriva ordonanţei de clasare anterior menţionată.

Fără a face aprecieri cu privire la forţa probantă a înscrisurilor prezentate de intimata-reclamantă ori cu privire la argumentele de fapt şi de drept invocate în timpul controlului fiscal sau în timpul soluţionării prezentului litigiu, în vederea stabilirii caracterului real al achiziţi­ilor de zahăr şi a livrărilor intracomunitare evidenţiate în contabilitate, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care controlul derulat de organul fiscal a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operaţiunilor economice derulate de reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanţă (Decizia de impunere nr. x/02.11.2017), nu se poate susţine că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate să se pronunţe asupra contestaţiei administrative formulate de reclamantă, cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existenţa sau inexistenţa elementelor constitutive ale vreunei infracţiuni de natură economico-financiară.

În acord deplin cu judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că organele de soluţionare a contestaţiei şi-au putut forma o imagine clară cu privire la tranzacţiile derulate de reclamantă referitoare la mărfurile achiziţionate de la furnizorii în vederea livrărilor intracomunitare de bunuri şi deşi s-a susţinut că decizia de suspendare a contestaţiei administrative s-a impus a fi luată pentru a preîntâmpina evitarea unor hotărâri contradictorii, respectiv o contradictorialitate între hotărârea penală şi cea civilă, recurenta-pârâtă nu a fost în măsură să probeze că soluţionarea cauzei penale are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii.

Or, suspendarea sine die a soluţionării contestaţiei societăţii recurente este de natură a întârzia în mod nejustificat accesul părţii la instanţă, ceea ce contravine prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia Drepturilor Omului.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile suspendării soluţionării contestaţiei administrative de către organul fiscal competent, iar hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, criticile formulate în recurs de pârâta ANAF fiind nefondate.

Cât priveşte motivul de recurs referitor la cheltuielile de judecată, o dată constatată legalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de fond, respectiv nelegalitatea punctului 4 al Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 406/02.11.2017, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, constatând că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ., potrivit căruia partea care a pierdut procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Referitor la subsidiarul acestei critici, în sensul neîndeplinirii condiţiei cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată întrucât cauza nu prezintă o complexitate deosebită, iar actele administrativ atacate nu sunt analizate pe fond, Înalta Curte reţine că asupra acestei chestiuni s-a pronunţat Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În motivarea soluţiei astfel dispuse, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut că:

"proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate".

Având în vedere obligativitatea dezlegărilor date instanţelor de judecată prin decizia anterior menţionată, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul invocat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, referitor la cenzurarea cheltuielilor de judecată, nu reprezintă o critică de nelegalitate, astfel încât nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga partea care a pierdut procesul la plata sumei de 11,461.37 RON către intimata - reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă. Respinge recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 2332 din 1 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 11,461.37 RON către intimata -reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 octombrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.