Insurance guarantee fund liability: prohibition of tariff-based indemnity reduction in insolvency recovery

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a Deciziei nr. 10672/06.11.2017, în ceea ce priveşte soluţia de respingere de la plată a sumei în cuantum de 4539,66 RON, reprezentând cuantumul despăgubirii, şi obligarea pârâtului la achitarea către reclamant a sumei de 4539,66 RON, reprezentând despăgubiri, solicitate prin cererea de plată depusă în data de 17.06.2017.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 485 din 12 februarie 2019, a admis acţiunea formulată de reclamant şi a anulat în parte Decizia nr. 10672/06.11.2017, în ceea ce priveşte respingerea la plată a sumei de 4539,66 RON, obligând pârâtul sa achite reclamantului suma de 4539,66 RON, cu titlu de despăgubire.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a susţinut că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiilor art. 1, art. 2, art. 12 şi art. 14 din Legea nr. 213/2015, a dispoziţiilor art. 16, art. 18, art. 20 şi art. 21 din Norma nr. 16/2015 de aplicare, precum şi a dispoziţiilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014.

Potrivit recurentului, în cauză nu se pot aplica prevederile art. 51 alin. (3), (6) şi (7) din Norma ASF nr. 23/2014 fără a se ţine seama de obligaţiile Fondului în instrumentarea dosarelor de daună, impuse de art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) din Norma nr. 16/2015, or, prima instanţă a reţinut prevederile art. 13 menţionate fără însă a le corobora cu scopului pentru care a fost înfiinţat Fondul, respectiv acela de a un ultim mecanism de acordare de despăgubiri în situaţia insolvenţei unui asigurator.

Astfel, a arătat că Fondul are atribuţii stabilite de legea specială de analiză a cererilor de plată, aşa încât să asigure soluţionarea în echitate a cererilor de plată, pentru cazuri similare, înlăturând astfel posibilitatea unor plăţi ce ar conduce la o îmbogăţire fără just temei, în detrimentului fondului băneşti ale instituţiei.

Prin urmare, principalul scop al Fondului este acela de garantare a creditorilor de asigurări de consecinţele insolventei unui asigurător.

În cauză, raportat la prevederile legale menţionate, pentru a evita discrepanţele între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de plată, Fondul a recurs la modalitatea de calcul prin intermediul sistemului B..

A precizat că B. este un sistem informatic, acceptat atât de toţi asigurătorii, cât şi de unităţile service, Fondul evitând astfel crearea unui mecanism de despăgubire variabil şi diferit de la o situaţie la alta, în funcţie de preturile practicate de unităţile service care efectuează reparaţia autovehiculelor avariate, pentru ipoteze similare şi daune asemănătoare.

Aşa fiind, a apreciat că în mod neîntemeiat prima instanţă a înlăturat modalitatea de determinare de către Fond a cuantumului despăgubirii, în condiţiile de "regie proprie", considerând, cu ignorarea dispoziţiilor legale, că depunerea unui deviz de calculaţie reparativ emis de unitatea de specialitate S.C. C. S.R.L. îndreptăţeşte partea la obţinerea întregii sume precizate de unitatea service, fără ca Fondul să facă o analiză şi să cenzureze valorile cuprinse în deviz.

Or, în lipsa unei analize proprii, a soluţionării echitabile a cererilor de plată pentru cazuri similare, Fondul ar realiza doar plăţi, fără analiză, ipoteză ce vine în contradicţie cu dispoziţiile Legii nr. 213/2015, ca lege specială

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a normelor legale incidente şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 10672/06.11.2017, în ceea ce priveşte art. 2 din decizie, şi obligarea pârâtului să achite reclamantului suma de 4539,66 RON, cu titlu de diferenţă despăgubire datorată pentru dosarul de daună.

Curtea de apel a admis acţiunea formulată de reclamant şi a anulat în parte Decizia nr. 10672/06.11.2017, în ceea ce priveşte respingerea la plată a sumei de 4539,66 RON, obligând pârâtul sa achite reclamantului suma de 4539,66 RON, cu titlu de despăgubire.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Înalta Curte constată că nu poate primi criticile recurentului centrate pe greşita interpretare şi aplicare a legislaţiei specifice în materia acordării de despăgubiri.

Prin decizia contestată pârâtul a admis cererea de plată formulată de reclamant pentru suma de 6379 RON - art. 1 şi a respins cererea de plată cu privire la suma de 4.539,66 RON la art. 2 din decizie, apreciind că, în analizarea cererilor de plată, Fondul se raportează la preţurile unităţilor service de reprezentanţă pentru autoturismele avariate, pentru a evita discrepanţe între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de plata formulate de aceştia.

Referitor la despăgubirile solicitate, instanţa de control judiciar reţine că în mod corect judecătorul fondului a reţinut că intenţia legiuitorului este de recunoaştere a dreptului celui asigurat la despăgubire în mod integral.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, potrivit cărora, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător".

Totodată, art. 12 alin. (2) teza finală din acelaşi act normativ prevede că, "Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, dispun că, "În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă".

În art. 51 alin. (3), (6) şi (7) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule se prevede:

"(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53.

(6) Prin unităţi de specialitate se înţelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părţi componente, piese înlocuitoare şi de materiale pentru acestea, cu excepţia celor în regim de consignaţie, şi/sau executarea de lucrări de întreţinere şi de reparaţie la vehicule.

(7) Costul reparaţiilor efectuate la vehicule se stabileşte pe baza documentelor eliberate de unităţile de specialitate".

Din analiza prevederilor legale menţionate rezultă că recurentul-pârât garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparaţiile necesare, în cauză unitatea de specialitate reparatoare fiind C. S.R.L..

Prima instanţă în mod corect a reţinut că, în lipsa unui temei legal, nu poate valida demersul autorităţii pârâte de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază serios, rezonabil, chiar şi în contextul în care pentru a efectua această operaţiune ar avea în vedere un criteriu obiectiv, şi anume preţurile practicate de unităţile service de reprezentanţă.

În cauză, în baza notei de constatare, reclamantul a apelat la service-ul autorizat C. S.R.L. din Timişoara, care a emis un deviz calculaţie reparativ, în conformitate cu cele constatate de comun acord cu asigurătorul. Valoarea totala a reparaţiilor s-a stabilit în sumă de 10918,66 RON.

Totodată, potrivit art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014, "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretenţiile formulate de persoanele păgubite, ţinându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăşi valoarea acestora din momentul producerii accidentului şi nici limitele de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA".

Astfel, limitele despăgubirilor sunt fixate în mod clar, fără a se include în această enumerare ipoteza solicitării unor preţuri mai mari pentru execuţia lucrărilor de reparaţie decât cele practicate de unitatea service de reprezentanţă, aşa încât nu poate reprezenta temei pentru reducerea cuantumului despăgubirilor până la un prag apreciat just de către recurentul - pârât.

Altfel spus, limitele despăgubirilor se stabilesc în funcţie de valoarea pagubelor de la momentul producerii accidentului şi de limitele de despăgubire stabilite prin poliţă, iar nu în funcţie de un preţ mediu practicat şi nici de preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă.

Analiza comparativă efectuată de recurentul-pârât între preţurile practicate de unitatea service C. S.R.L. şi cel al reprezentanţei, care, în opinia acestuia, a evidenţiat o discrepanţă considerabilă în ce priveşte tariful aferent manoperei lucrărilor, excedează limitelor obligaţiei de diligenţă ce-i revine Fondului în aplicarea dispoziţiilor art. 51 alin. (3), (6) şi 7 din Norma ASF nr. 23/2014.

Totodată, discrepanţele invocate, privind preţurile practicate de unitatea service care a procedat la efectuarea reparaţiei şi care depăşesc tarifele unităţilor service de reprezentanţă ale mărcii autoturismului avariat, nu pot forma obiectul analizei instanţei de contencios administrativ.

Aşadar, recurentului-pârât îi revine obligaţia de a plăti indemnizaţiile/despăgubirile rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Prin urmare, toate criticile recurentului sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul formulat ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 485 din 12 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 octombrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.