Tax Authority Appeals Joint Liability Ruling; Annulment of Unmotivated Bad-Faith Decision Upheld

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. CRR -REG 28954/07.10.2019 şi a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. DJ 9904/14.08.2019 emise de pârâte.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 431 din 28 noiembrie 2019, a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a anular Deciziei nr. CRR - REG - 28954/07.10.2019, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, şi Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. DJ9904/14.08.2019 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

3.1. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentele au susţinut, în esenţă, faptul că hotărârea atacată este dată cu încălcarea principiului contradictorialităţii, art. 161 din Legea nr. 554/2004 şi a art. 9 alin,(2), art. 22 alin. (6) şi art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., nesocotindu-se astfel regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, au arătat că, prin acţiune, reclamanta a solicitat anularea unor acte administrative fiscale fără a chema în judecată şi persoanele care răspund solidar cu aceasta, potrivit deciziei de angajare a răspunderii solidare, respectiv B. S.R.L., având în vedere specificul răspunderii juridice solidare.

Potrivit recurentelor, unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil este principiul contradictorialităţii, principiu care îşi găseşte consacrarea şi în prevederile art. 161 din Legea nr. 554/2004 şi în temeiul cărora, instanţa, raportat şi la prevederile art. 22 şi art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., este îndrituită să pună în discuţia părţilor citarea în proces a emitenţilor actelor administrative atacate şi a persoanelor care răspund în solidar cu reclamanta, respectându-se astfel dreptul la apărare şi dreptul părţilor la un proces echitabil.

3.2. În ceea ce priveşte motivul de recurs încadrat în drept în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentele au arătat, în esenţă, contrar susţinerilor reclamantei, că decizia de angajare a răspunderii solidare este motivată, răspunzând exigenţelor art. 46 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, în sensul sunt indicate atât datele factuale, cât şi temeiurile juridice avute în vedere la adoptarea actului administrativ şi permiţând, atât destinatarului actului să verifice dacă acesta este corect fundamentat, cât şi instanţei de judecată să exercite controlul de legalitate a acestuia.

Astfel, respectiva decizie conţine temeiul pentru care s-a angajat răspunderea solidară a reclamantei - art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015, împrejurările de fapt prezentate în cuprinsul considerentelor, legate de dezinteresul reclamantei privind achitarea obligaţiilor fiscale, gestionarea patrimoniului justificând tocmai întrunirea condiţiilor legale reglementate de textul legal, care vizează reaua credinţă a reprezentantului societăţii debitoare în achitarea obligaţiilor fiscale.

Totodată, au arătat că, fără a se limita la reproducerea dispoziţiilor legale, aşa cum a reţinut prima instanţă, organul fiscal expune împrejurările de fapt ale cauzei ce justifică angajarea răspunderii solidare a reclamantei, căreia, în calitate de administrator si administrator special al societăţii, îi revenea sarcina îndeplinirii obligaţiilor ce revin potrivit legislaţiei fiscale persoanei juridice reprezentate, conform art. 72 şi 73 din Legea nr. 31/1990.

De asemenea, au precizat că deşi obiectul cauzei îl reprezintă atât decizia de angajare a răspunderii solidare, cât şi decizia de soluţionare a plângerii prealabile, prima instanţă a analizat doar aspectul motivării deciziei angajării răspunderii solidare în raport cu care a pronunţat soluţia.

Pe fondul cauzei, recurentele au reluat motivele din apărările formulate în primă instanţă, pentru care consideră că actele administrative sunt legale (expuse la filele x din recurs), arătând, în esenţă, că sunt întrunite cerinţele art. 25 alin. (2) lit. d) şi (2A1) din Legea nr. 207/2015, iar organele fiscale au identificat probe care susţin vinovăţia reclamantei sub forma relei-credinţe, în sensul că prin omisiunea de a achita la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii a prevăzut rezultatul constând în acumularea de obligaţii de plată restante, urmărind producerea unui astfel de rezultat.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în principal, respingerea acţiunii, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

4. Apărarea intimatei-reclamante

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. a invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că susţinerile recurentei nu se încadrează in motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., invocându-se în mod formal punctele 5 şi 8 ale acestui text de lege, iar pe fond a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, fiind legală şi temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, se reţine că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că susţinerile recurentei pot fi încadrate în motivele de casare invocate.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor recurentelor şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. CRR -REG 28954/07.10.2019 şi a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. DJ 9904/14.08.2019,. emise de pârâte.

Curtea de apel a admis acţiunea reclamantei şi a anulat actele administrative atacate.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

1.1. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu poate fi primit.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ.. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greşită a unor texte de lege.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurentele invocă faptul că prima instanţă este îndrituită să pună în discuţia părţilor citarea în proces a persoanelor care răspund în solidar cu reclamanta, respectiv a societăţii debitoare.

Într-adevăr, instanţa, în vederea asigurării unor drepturi procesuale fundamentale, în temeiul dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., coroborate cu art. 78 alin. (2) din acelaşi Cod şi art. 16 1 din Legea nr. 554/2004, are obligaţia de a pune în discuţia părţii necesitatea lămuririi cadrului procesual, în vederea asigurării respectării drepturilor procesuale şi a opozabilităţii hotărârii pronunţate.

Se observă însă că, la afirmaţia pârâtelor, în sensul că reclamanta nu a chemat în judecată şi societatea debitoare, prima instanţă a precizat că acestea nu au calitatea să ceară introducerea în cauză a societăţii debitoare al cărei administrator este reclamanta, şi nici instanţa de judecată.

Instanţa de control judiciar constată, în raport cu obiectul cauzei şi prevederile legale incidente, că în mod corect judecătorul fondului a dat eficienţă principiului disponibilităţii, reclamantul fiind cel care stabileşte cadrul procesual dedus judecăţii, atât sub aspectul obiectului, cât şi al părţilor chemate în judecată.

Astfel, în respectarea principiului disponibilităţii, consacrat de art. 9 din C. proc. civ. sub denumirea de "dreptul de dispoziţie al părţii", instanţa nu poate introduce, din oficiu, o altă persoană în proces, în cauză fiind respectate dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului civil.

1.2. Referitor la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată, de asemenea, că nu este fondat.

Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. DJ 9904/14.08.2019, pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantei, în calitate de administrator, cu debitoarea S.C. B. S.R.L., pentru obligaţiile fiscale ale persoanei juridice către bugetul general consolidat în cuantum de 6.707.268 RON, din care debite în sumă de 6,705.083 RON şi accesorii în sumă de 2.185 RON.

Temeiul de drept în baza căruia s-a dispus măsura angajării răspunderii solidare a reclamantei, în calitate de administrator, cu debitoarea S.C. B. S.R.L., asa cum este precizat în considerentele şi dispozitivul deciziei de angajare a răspunderii solidare, îl reprezintă dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.

S-a reţinut că societatea debitoare datorează suma totala de 6.707.268 RON, debit şi accesorii, reprezentând obligaţii fiscale restante către Bugetul General Consolidat al Statului, aferente perioadei 2011-2019.

Raportat la aceste constatări, s-a reţinut că vinovat se face administratorul, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, întrucât avea obligaţia să îndeplinească obligaţiile fiscale ale persoanelor reprezentate, în numele şi din averea acestora, de a achita la scadenţă obligaţiile fiscale.

Contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare a fost respinsă ca neîntemeiată de către pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, prin Decizia nr. CRR -REG 28954/07.10.2019.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, pentru obligaţiile de plată ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului Codul de procedură fiscală răspund solidar cu acesta administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Din conţintul acestui text de lege rezultă că reaua-credinţă reprezintă o condiţie sine-qua-non pentru atragerea răspunderii solidare.

Într-adevăr, noţiunea de "rea - credinţă", nu este definită în legislaţie, dar acest concept moral şi juridic este definit, de regulă, în dicţionarele de specialitate, ca fiind sinonim cu o atitudine incorectă şi rău intenţionată în raport cu principiile binelui, cinstei, corectitudinii.

Pornind de la condiţia obligatorie care trebuie să existe pentru atragerea răspunderii solidare, aceea de rea-credinţă, se constată, contrar susţinerilor recurentelor, că în conţinutul deciziei de angajare a răspunderii solidare este descrisă situaţia obligaţiilor restante fiscale ale societăţii debitoare, natura acestor obligaţii, calitatea reclamantei de administrator al societăţii debitoare, declararea insolvabilităţii societăţii debitoare, iar în privinţa vinovăţiei sub forma relei credinţe a reclamantei nu sunt precizate decât dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 207/2015 şi ale art. 1915 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., fără a fi reliefate motivele de fapt şi de drept care ar justifica aplicarea art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.

Aşadar, în decizia contestată nu se face vreo referire la îndeplinirea condiţiei relei-credinţe a reclamantei.

Astfel, în conţinutul actului contestat nu se indică în ce au constat elementele materiale ale nedeclarării sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale cu rea-credinţă, respectiv vinovăţia caracterizată a reclamantei, organul fiscal plecând de la premisa că reaua-credinţă se prezumă.

Or, reaua-credinţă nu se prezumă, ea trebuie probată în concret de către organul fiscal, cum corect a reţinut şi judecătorul fondului.

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că nemotivarea actului administrativ atacat este sancţionată cu anularea acestuia, conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Motivarea actului administrativ reprezintă o cerinţă de legalitate a acestuia, această obligaţie fiind necesară pentru a da posibilitatea persoanei fizice sau juridice de a aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii, respectiv asupra respectării limitelor dintre puterea discreţionară şi arbitrariu.

Obligaţia autorităţii emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanţie contra arbitrariului administraţiei publice şi se impune mai ales în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale.

Totodată, motivarea nu poate fi limitată la considerente legate de competenţa emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie sa conţină şi elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de alta parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

Această obligaţie a fost statuată şi în jurisprudenţa comunitară (cauza C367/1995).

Potrivit Curţii Europene de Justiţie, amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărui caz, o motivare insuficientă sau greşită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actelor. Mai mult, insuficienţa motivării sau nemotivarea atrage nulitatea sau nevalabilitatea actelor comunitare (cauza C-41/1969).

O detaliere a motivelor este necesară şi atunci când instituţia emitentă dispune de o largă putere de apreciere, întrucât motivarea conferă actului transparenţă, particularii putând verifica dacă actul este corect fundamentat şi în acelaşi timp permite exercitarea de către Curte a controlului jurisdicţional (cauza C.509/1993).

Motivarea actului reprezintă o obligaţie generală a autorităţii publice, aplicabilă oricărui act administrativ, îndeplinind un dublu rol: acela de transparenţă în profitul beneficiarului actului, care va putea să verifice dacă actul este sau nu întemeiat, precum şi acela de a conferi instanţei un instrument eficient în vederea realizării controlului judiciar, având astfel posibilitatea de a verifica elementele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiată.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare.

Respinge recursul formulat de pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova împotriva sentinţei nr. 431 din 28 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 octombrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.