One-year statute of limitations for compensation claims in administrative litigation: starting point determined by knowledge of damage extent rather than annulment date

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13.02.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, astfel cum a fost modificată, reclamanţii A. S.R.L., B., B. - administrator şi C., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Vămilor au solicitat obligarea la plata sumei de 10.000.000 RON, în solidar, cu titlu de prejudiciu aferent perioadei 01.10.2013 - 31.12.2015, obligarea, la plata dobânzilor legale aferente prejudiciului ce urmează a fi stabilit la punctul anterior până la data plăţii efective; obligarea, în solidar, cu titlu de prejudiciu la plata sumei de 350.000 Euro, reprezentând contravaloarea vânzării proprietăţii personale a asociaţilor B., C. si a administratorului B. pentru plata contractului de credit încheiat cu D., ca urmare a nerealizării cifrei de afaceri, cauzate de interdicţia utilizării produselor E. si F..

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 5438 din 18 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor B., B. şi C..

S-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

S-a respins cererea formulată de către reclamanţii A. S.R.L., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Vămilor, Direcţia Generală a Vămilor, ca prescrisă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 au formulat recurs reclamanţii A. S.R.L., B. şi C., criticând-o pentru motive de nelegalitate, arătând în esenţă următoarele:

Instanţa de fond a pronunţat sentinţa civilă nr. 5438 pronunţată în şedinţa publică în data de 18.12.2018 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ si Fiscal cu încălcarea prevederilor art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., respectiv hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material respectiv, art. 19 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, coroborat cu art. 2.537 din C. civ.

Instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei recurate, pentru respingerea cererii de chemare în judecată, două instituţii juridice puse în discuţia părţilor la termenul de judecată şi nu a aplicat corect legea, astfel:

(i) Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune formulată în conformitate cu art. 19 din legea 554/2004 privind contenciosul administrativ - a fost admisă nelegal de către instanţa de fond prin pronunţarea sentinţei civile nr. 5438/18.12.2018 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ si Fiscal;

(ii) Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor B. si C., respinsă, dar neanalizarea pe fond a pretenţiilor urmare a ordinii în care trebuiau soluţionate excepţiile procesuale în cauză.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune formulată în conformitate cu art. 19 din egea 554/2004 privind contenciosul administrativ a fost admisă nelegal de către instanţa de fond prin pronunţarea sentinţei civile nr. 5438/18.12.2018 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ si Fiscal.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004 cu denumire marginală "Termenul de prescripţie pentru despăgubiri" (1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei." Se reglementează situaţia premisă de la care se pleacă şi anume anularea unui act administrative nelegal, care marchează si momentul obiectiv de care se naşte dreptul de dezdăunare.

Aşadar, prin Legea 554/2004 s-a reglementat un regim juridic diferenţiat în situaţia solicitării despăgubirilor pentru actele administrative nelegale, în sensul că, se acordă posibilitatea formulării ei pe cale separată, în termen de un an de la data când persoana vătămata a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin dispoziţiile art. 11, 16 si 19 din Legea 554/2004 se reglementează răspunderea materială/patrimonială, care implică angajarea răspunderii materiale a autorităţii publice pentru pagubele materiale cauzate de emiterea actelor administrative nelegale.

Instanţa de fond se raportează eronat si nelegal la momentul de început a termenului de prescripţie speciala - 1 an - în materia contenciosului administrativ (art. 19), prin indicarea datei emiterii actelor administrative cu adresa nr. x/01.10.2013, nr. x/SLV/21.01.2014, nr. 52631/SLV/17.01.2014, nr. 47802/SLV/06.12.2013, nr. 46952/SLV/03.12.2013, - decizia civilă nr. 525/16.02.2017 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie în dosarul x/2014

Recurenţii au mai arătat că, prin Decizia nr. 568 din 7 iunie 2007 a CCR referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) raportat la art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 Curtea constată, aşadar, că termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are în vedere tocmai acele situaţii în care, în momentul introducerii cererii în anulare a actului administrativ individual, persoana vătămată nu poate în mod obiectiv cunoaşte existenta şi întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o acţiune în despăgubire. După soluţionarea acţiunii în anulare, aceasta poate estima si pretinde paguba cauzată prin actul administrativ anulat, având la dispoziţie un termen de un an pentru formularea unei astfel de acţiuni.

Din această motivare a Curţii Constituţionale rezulta că, recurenţii nu au cunoştinţă, în mod cumulativ, atât de:

(a) existenta prejudiciului - operând o prezumţie de legalitate a actului administrativ care se va anula prin primul ciclu procesual;

cât si (b) întinderea pagubei suferite de reclamanţi, asa cum au arătat în petitul cererii introductive de instanţa nu reprezintă decât o estimare, fără un calcul de natură contabilă în baza actelor doveditoare deţinute de către ANAF.

În baza probatoriului administrat şi a considerentelor nelegale reţinute de către instanţa de fond, recurenţii reclamanţi au luat cunoştinţă de decizia irevocabilă (de anulare a actului administrativ decizia civila nr. 525/16.02.2017 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul x/2014) la data de 16 februarie 2017 ("dată de referinţă a momentului naşterii dreptului la dezdăunare decurgând din interdicţia instituită nelegal de către ANAF "), de la această dată se socoteşte că se naşte dreptul cu privire la paguba provocată.

Este indiscutabil ca formularea legiuitorului nu lasă loc interpretării că, cererea de despăgubiri întemeiată pe art. 19 este condiţionată de existenta unei hotărâri judecătoreşti, prin care a fost admisă acţiunea îndreptata împotriva actului administrativ nelegal, acţiunea pentru repararea pagubei incluzând-se în latura intrinseca a litigiului administrativ complex (1) anularea act administrativ nelegal şi (2) acoperirea prejudiciului cauzat de anularea acestui act.

Invocă şi considerente de speţă: decizia nr. 1.668 din 1 aprilie 2014, decizia nr. 402 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 12 mai 2008, Jurisprudenţa C.J.U.E. (Hotărârea din 15.07.1963 - Cauza Plaumann contra Comisiei, C-25/62) a statuat că termenul de prescripţie pentru formularea cererii în despăgubire nu a început să curgă atât timp cât actul administrativ nu a fost anulat, până la acest moment actul nefiind susceptibil a produce prejudicii.

Dreptul la despăgubire al reclamanţilor, în reglementarea art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, este un drept condiţional afectat de condiţia suspensiva a anularii actelor administrative negale printr-o hotărâre judecătoreasca definitva:

Susţin recurenţii că, dreptul la despăgubire este un drept subsecvent anulării actului administrativ nelegal şi în consecinţă, este afectat de o condiţie suspensivă astfel încât dreptul se naşte doar de la momentul îndeplinirii evenimentului viitor si incert ("16.02.2017"), adică al pronunţării - hotărârii de anulare a actelor administrative atacate prin care s-a instituit interdicţia comercializării produselor de către reclamnta A. S.R.L. - adică, decizia civila nr. 525/16.02.2017 a Î.C.C.J. in dosarul x/2014 .

Totodată, recurenţii au mai susţinut nelegalitatea admiterii excepţiei prescripţiei, în sensul incidenţei întreruperii termenului de prescripţie extinctivă odată cu introducerea primei cereri de chemare în judecată - dosarul x/2014 a ICCJ, conform art. 2537 alin. (2). C. civ.

Astfel, din interpretarea sistematică a art. 19 din Legea 554/2004 şi ale dispoziţiilor art. 2537 alin. (2). C. civ. se deduce neechivoc că, prin introducerea primei cereri de chemare in judecată ce a fost soluţionată irevocabil prin admiterea acţiunii de anulare a actelor administrative nelegale reprezintă o veritabilă cauza de întrerupere a prescripţiei extinctive.

Totodată, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internaţional.

Consideră incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 incontestabilă în cauza pendinte asupra dreptului de despăgubire a reclamanţilor rezultând din anularea actelor administrative, întrucât Curtea a statuat cu valoare de principiu, că, "noţiunea de bunuri" are o semnificaţie autonomă şi nu se limitează în mod sigur numai la proprietatea unor bunuri corporale, incluzând si drepturile de creanţa, cum este cel dedus judecăţii.

Aşadar, momentul de la care începe sa curgă termenul de 1 an de zile este de la rămânerea definitiva a hotărârii instanţei de anulare a acutelor administrative 16.02.2017, data de la care reclamantul/reclamanţii a/au cunoscut sau trebuia sa cunoască întinderea pagubei cauzata de emiterea actelor administrative nelegale.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor B. si C., respinsă, dar neanalizarea pe fond a pretenţiilor urmare a ordinii în care trebuiau soluţionate excepţiile procesuale în cauză.

Prin cererea de chemare în judecată modificată s-au solicitat două categorii de prejudicii:

(i) Prejudiciul direct al reclamantei A. S.R.L. reprezentat de suma iîn cuantum de 10.000.000 RON, cuantificat provizoriu, aferent perioadei 01.10.2013 ("data primei adrese nr. x/01.10.2013 ANAP") - 31.12.2015 (data intrării în vigoare a noului Codul fiscal şi a Normelor metodologice de aplicare a acestuia); inclusiv dobânzile legale aferente prejudiciului până la data plăţii efective;

(ii) Prejudiciul indirect al reclamanţilor persoane fizice în cuantum de 350.000 euro reprezentând contravaloarea vânzării proprietăţii personale (asociaţi B., C. si admnistrator B.) pentru plata contractului de credit D., urmare a nerealizării cifrei de afaceri din necomercializarea G..

Arătă în legătură cu prejudiciul indirect, faptul că, s-a produs direct în patrimoniul celor doi asociaţi B., C., întrucât imobilul teren se afla în patrimoniul acestora. Astfel, potrivit şi prevederilor dreptului comun, art. 1357 din C. civ., "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat sa îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpa", iar potrivit prevederilor art. 1349, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Prejudiciul a fost cauzat urmare a acţiunii pârâtelor de interzicere a comercializării substanţelor reprezentate de G., obiect de activitate a societăţii reclamante a rezultat consecinţa diminuării încasărilor şi angajării unui litigiu contra ANAF pentru evitarea unor proceduri de executare silită din partea băncii creditoare s-a ajuns la înstrăinarea bunului imobil proprietatea celor doi asociaţi in scopul acoperii creditului A. S.R.L. acordat de banca D..

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., art. 19 din Legea nr. 554/2004, art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii pârâţi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Vămilor au fost legal citaţi în cauză.

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare la cererea de recurs, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a sentinţei civile nr. 5438/18.12.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, arătând în esenţă următoarele:

În fapt, prin cererea de chemare în judecată, recurenta - reclamantă a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea în solidar la plata sumei de 10.000.000 RON cu titlu de prejudiciu cuantificat provizoriu, aferent perioadei 01.10.2013 - 31.12.2015, obligarea în solidar cu titlu de prejudiciu la plata dobânzilor legale aferente prejudiciului ce urmează a fi stabilit, începând cu data de 01.10.2013 până la data plăţii efective, obligarea în solidar la plata cu titlu de prejudiciu a sumei de aproximativ 350.000 euro, reprezentând contravaloarea vânzării proprietăţii personale pentru plata contractului de credit încheiat cu D..

Prin sentinţa civilă nr. 5438/18.12.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, s-a dispus respingerea acţiunii ca prescrisă.

Solicită instanţei respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile atacate prin care s-a respins acţiunea ca prescrisă, pentru următoarele considerente:

Hotărârea pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în mod corect atât situaţia de fapt cât şi prevederile legale incidente în speţă, argumentele invocate de recurenta - reclamantă în motivele de recurs nefiind de natura să ducă la modificarea sentinţei primei instanţe.

În primul rând, apreciază că, în mod corect, prin sentinţa civilă nr. 5438/18.12.2018, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În mod corect, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului de a solicita despăgubiri, raportat la termenul de 1 an instituit de legea contenciosului administrativ.

Instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).

Prin urmare, acţiunea astfel formulată trebuie să fie în mod real motivată pe o situaţie obiectivă, iar reclamanta trebuie să probeze momentul la care a luat cunoştinţă de întinderea pagubei şi să respecte termenul de prescripţie de un an calculat de la data când a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În speţă, plecând chiar de la raţionamentul şi algoritmul de calcul al prejudiciului invocat de reclamantă în considerentele cererii de chemare în judecată, rezultă că aceasta a putut cunoaşte întinderea pagubei încă din data de 01.10.2013 - data de la care solicită acordarea prejudiciului şi dobânzii legale.

De asemenea, reclamanta a arătat în susţinerea prejudiciului solicitat împrejurarea că nu a mai avut posibilitatea legală a comercializării echivalenţilor G. pe perioada 01.10.2013-31.12.2015.

Recurenta - reclamantă a arătat că prejudiciul poate fi cuantificat prin raportare la perioada de referinţă - 01.10.2013 - 31.12.2015.

Mai mult, reclamanta a susţinut faptul că, începând cu anul 2013 solvabilitatea sa a fost pusă în discuţie de către banca creditoare, ca urmare a diminuării veniturilor cu sumele rezultând din comercializarea coloranţilor reprezentaţi de echivalenţii G..

Pe cale de consecinţă, din toate aceste susţineri ale reclamantei se desprinde concluzia clară că, aceasta a cunoscut întinderea pagubei pretinse de la data de 01.10.2013, iar acţiunea a fost introdusă la data de 13.02.2018 - potrivit portalului instanţei.

În altă ordine de idei, instanţa de fond a reţinut şi împrejurarea că reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 350.000 euro, reprezentând prejudiciul produs ca urmare a vânzării unui imobil, or vânzarea s-a produs la data de 19.10.2015, astfel încât reclamanţii cunoşteau cuantumul pagubei produse încă de la data vânzării.

Pe cale de consecinţă, în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea ca prescrisă.

Pentru toate aceste considerente solicită instanţei respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a sentinţei civile nr. 5438/18.12.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. .

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 3 iunie 2019 a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 21 septembrie 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamnaţi este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin cererea de recurs se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărora, "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Astfel, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Înalta Curte constată că recurenţii reclamanţi critică hotărârea primei instanţe cu privire la soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor B. şi C..

Referitor criticile recurenţilor vizând soluţia dată de instanţa de fond excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte reţine că sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, pentru cele ce se vor arăta în continuare

În mod corect a reţinut prima instanţă că, prin raportare la faptul că, reclamanţii B. şi C. au arătat în cuprinsul acţiunii că, solicită obligarea pârâţilor la plata sumei de 350.000 euro, reprezentând prejudiciu produs ca urmare a vânzării unui imobil la data de 19 octombrie 2015, reiese că, aceştia cunoşteau cuantumul pagubei produse încă de la data vânzării.

Pe cale de consecinţă, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv, 13.02.2018, în mod obiectiv, recurenţii reclamanţi cunoşteau de mai mult de 1 an toate elementele necesare pentru stabilirea prejudiciului, astfel încât termenul de 1 an prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 era împlinit, astfel că, în mod legal a fost admisă la fond, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi respinsă cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

În acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care prin Decizia nr. 22/24.06.2019, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a admis recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în considerentele deciziei sus amintite, următoarele:

"75. În situaţia în care persoana vătămată, din cauza necunoaşterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acţiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acţiona în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

76. Intitulat "Termenul de prescripţie pentru despăgubiri", art. 19 din Legea nr. 554/2004 are, în realitate, un obiect de reglementare mai larg, stabilind reguli privind: 1. condiţiile de admisibilitate a acţiunii în despăgubiri; 2. durata şi data de la care curge termenul de prescripţie; 3. instanţa competentă şi 4. procedura aplicabilă.

77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ.

78. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 8, art. 11 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, care transpun în plan normativ prevederea cu rang de principiu cuprinsă în art. 52 din Constituţia României, se conturează regula acţiunii în contencios subiectiv de plină jurisdicţie, conţinând şi capătul de cerere privind plata de despăgubiri pentru repararea pagubei şi înlăturarea consecinţelor vătămătoare ale actului administrativ - tipic sau asimilat - nelegal. De aceea, calea procesuală reglementată prin art. 19 din lege este una de excepţie, la care ar trebui să se recurgă numai atunci când speţa oferă elemente apte să conducă la concluzia că reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acţiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 554/2004.

79. Termenul de prescripţie are durata de un an şi curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privinţa începutului prescripţiei extinctive, regulile generale din materia prescripţiei dreptului la acţiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabileşte în funcţie de circumstanţele cauzei, luându-se în considerare natura, conţinutul şi efectele conduitei administrative nelegale.

80. Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripţie şi nicidecum extinsă la natura juridică şi la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicţie cu alin. (1) al art. 19, care stabileşte natura termenului ca fiind de prescripţie, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanţial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ".

Jurisprudenţa la care face trimitere recurenţii nu are incidenţă în cauză, fiind anterioară Deciziei pronunţată în interesul legii, la care s-a făcut referire anterior şi care este obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României.

Aşa fiind, în raport de dispoziţiile art. 19 din Legea 554/2004, şi de Decizia ÎCCJ nr. 22/24.06.2019, Înalta Curte constată că, instanţa de fond a avut în vedere şi a aplicat în mod corect, dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care prevăd că, atunci când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).

Neîntemeiate sunt şi criticile recurenţilor referitoare la incidenţa Protocolului nr. 1 la CEDO, întrucât necesitatea respectării termenelor impuse de Legea specială a contenciosului administrativ, nu este de natură să încalce dreptul recurenţilor la despăgubiri recunoscut de Protocolul invocat, aceştia având respectat accesul la justiţie, însă cu respectarea exigenţei legii naţionale, care are în vedere anumite termene, impuse de natura raporturilor de drept administrativ.

Totodată, Înalta Curte constată, că trimiterile recurenţior la Decizia nr. 568 din data de 7 iunie 2007 a Curţii Constituţionale a României nu vin să susţină recursul formulat.

Astfel, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) raportat la art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Societatea Comercială "H." S.A. din Galaţi în Dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială şi de contencios administrativ, reţinând în considerente că, - în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat cu privire la particularitatea şi întinderea termenelor prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, exemplu în acest sens fiind Deciziile nr. 171/2007, nr. 123/2006 şi nr. 534/2006. De principiu, Curtea a reţinut, cu acele prilejuri, că "stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcare a dreptului la liberul acces la justiţie şi la un proces echitabil". Aceasta, deoarece "legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege"-.

Referitor la criticile recurenţilor privitoare la soluţia dată de instanţa de fond excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor B. şi C., Înalta Curte reţine că sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Contrar susţinerilor recurenţilor, din considerentele sentinţei recurate, fila x a acesteia, reiese că, instanţa de fond, a soluţionat prioritar excepţia invocată de către pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, referitoare la lipsa calităţii procesual active a recurenţilor reclamanţi, pe care a respins-o, iar ulterior, a analizat şi a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Totodată, Înalta Curte constată din analiza criticilor invocate în susţinerea acestui motiv de recurs că, recurenţii nu fac altceva decât să reia motivele prezentate odată cu judecarea în fond a prezentei cauze, motive care nu vizează considerentele sentinţei atacate, fără a aduce vreo critică legală sau pertinentă, astfel că, acestea nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. .

Prin urmare, aspectele invocate de recurenţii reclamanţi prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, întrucât sentinţa recurată nu este afectată de motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenţii-reclamanţi A. S.R.L., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 5438 din 18 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 octombrie 2021.