Agricultural subsidy eligibility: sufficiency of land use evidence and non-exhaustive interpretation of documentary requirements under OUG 125/2006

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea sub nr. x/3.01.2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B., a solicitat anularea Deciziei nr. 14/15.06.2017 emisă de A.P.I.A., admiterea în totalitate a contestaţiei înregistrată la A.P.I.A. sub nr. x din 17.01.2017 şi în consecinţă, anularea Procesului - Verbal de constatare a neregulilor si de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/05.12.2016.

S-a solicitat totodată suspendarea, în baza art. 15 coroborat cu art. 14 din Legea 554/2004, executării actelor administrative contestate.

Prin sentinţa civilă nr. 422/09.03.2018 pronunţată de Tribunalul Tulcea s-a admis excepţia de necompetenţă materială.

În temeiul art. 132 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 10 din Legea nr. 554/2004, a declinat competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanta, favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 126/CA din 4 iulie 2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamanta - A. S.R.L. - prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtul - Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor - A.P.I.A. - Aparat Central, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs pârâta reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B., criticând-o pentru motive de nelegalitate circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta a arătat în esenţă următoarele:

Prin hotărârea recurată, prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată menţinând ca legal şi temeinic actul administrativ fiscal contestat iniţial. Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut în esenţă limitele învestirii acesteia prin raportare la contestaţia administrativă iniţială, atunci când a analizat problema prescripţiei dreptului de a mai stabili creanţe bugetare şi inexistenţa unei probe în legătură cu dreptul de folosinţă asupra terenului agricol al societăţii noastre în campania agricolă din anul 2009.

Hotărârea este atât nelegală cât şi netemeinică având în vedere următoarele:

Este adevărat că prin procedura prealabilă societatea recurentă nu a invocat intervenţia prescripţiei extinctive în ceea ce priveşte dreptul APIA de a stabili corecţii financiare, însă invocarea excepţiei prescripţiei nu poate fi limitată la cadrul procesual stabilit prin procedura plângerii prealabile. În acest caz, particular instanţa verifică excepţia respectivă din perspectiva procesuală, or, art. 208 alin. (2) C. proc. civ. sancţionează neinvocarea excepţiei pe calea întâmpinării şi prin urmare, prevederea legală respectivă nu se aplică reclamanţilor.

Pe de altă parte, excepţia prescripţiei dreptului de a stabili creanţe fiscale nu poate fi privită în mod strict doar ca un motiv de nelegalitate ce trebuia invocat de reclamantă în procedura prealabilă, căci excepţiile de procedură sunt invocate doar în faţa intanţelor de judecată şi prin urmare, acestea din urmă se pot pronunţa pe legalitatea actului încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la prescripţia extinctivă fără ca acestea să fi fost în mod necesar puse în discuţia organului administrativ - jurisdicţional al instituţiei pârâte.

Hotărârea recurată este din această perspectivă dată cu încălcarea art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică analizată de judecătorul primei instanţe, respectiv problema existenţei probelor pentru dreptul de folosinţă asupra terenului agricol de 14,15 ha. A reţinut în mod incorect prima instanţă că la dosarul cauzei nu au fost depuse documente care să ateste dreptul de folosinţă al fermierului admiţând totodată că utilizarea acestuia este probată. Cu privire la acest aspect instanţa a făcut aplicarea greşită a prevederilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 întrucât textul legal în discuţie nu prevede limitativ actele cu care un fermier poate proba dreptul de folosinţă asupra terenului. Societatea noastră a menţionat că din însuşi cuprinsul actului administrativ fiscal, reiese în mod expres existenţa la dosarul APIA a tabelelor certificate de unitatea administrativ teritorială competentă care constată atât folosinţa cât şi utilizarea terenului agricol în discuţie.

În altă ordine de idei, textul legal aplicat greşit de prima instanţă evocat anterior are în vedere existenţa documentaţiei respective la momentul acordării sprijinului financiar şi nu la momentul efectuării controlului aşa cum apare ca o consecinţă a emiterii actului administrativ contestat iniţial. Cu alte cuvinte, APIA putea să solicite documentaţia necesară probării dreptului de folosinţă asupra terenului în vederea acordării sprijinului financiar însă, la 8 ani după acest eveniment nu se mai poate solicita documentaţia respectivă în baza art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G nr. 125/2006 aşa cum a procedat intimata.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citată, intimata Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului.

În primul rând, a invocat excepţia nulităţii recursului în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) şi cu cele ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., casarea unor hotărâri judecătoreşti se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. Recursul nu este întemeiat pe niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din noul C. proc. civ. Recurenta nu face decât să reia motivele din actele sale procedurale anterioare, fără sa indice în ce consta în concret nelegalitatea hotărârii instanţei de fond. Nici măcar nu se indica de către recurenta, care dintre temeiurile de drept invocate ar fi greşit aplicate sau încălcate de către prima instanţa prin soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2018.

Este de observat că, recurenta nu are, cum ar fi firesc, critici referitoare la felul în care prima instanţa a făcut propriile aprecieri, critici care să se încadreze în ceea ce art. 488 noul C. proc. civ. permite. Cererea de recurs se refera la aspecte deja invocate în cererea de chemare în judecată, fără a indica în mod clar care sunt aspectele din sentinţa civilă care prevăd încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Având în vedere cele precizate mai sus, precum şi prevederile art. 489, alin. (2) noul C. proc. civ. s-a solicitat să se constate nulitatea recursului.

În situaţia în care se va trece peste excepţia invocată, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunţată trebuie să cuprindă între alte elemente, considerentele, în care se vor arăta: obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Intimata a mai arătat că, potrivit Procesului - Verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/05.12.2016, s-a stabilit în sarcina reclamantei un debit în valoare totală de 36084,53 RON, iar în caz de neplată în termenul de 30 de zile menţionat, titlurile de creanţă dobândeşte caracter de titlu executoriu, potrivit prevederilor art. 43 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011.

Neplata creanţei bugetare, conform termenului stabilit, atrage dobândă si recuperarea acesteia conform prevederilor art. 42 din O.U.G. nr. 66/2011.

În sensul Ordonanţei de Urgenta a Guvernului nr. 66/2011, privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, neregula reprezintă orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile naţionale şi/sau europene, precum şi cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziţii, ce rezultă dintr-o acţiune sau inacţiune a beneficiarului ori a autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaţionali şi/sau fondurile publice naţionale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit.

Conform aceleiaşi O.U.G. nr. 66/2011 (art. 33 alin. (1) "Obiectul activităţii de stabilire a creanţelor bugetare îl constituie individualizarea obligaţiei de plată sub forma unui titlu de creanţă şi a persoanelor fizice sau juridice debitoare, ca urmare a nerespectării legalităţii, conformităţii şi regularităţii obţinerii şi utilizării fondurilor europene şi a fondurilor publice naţionale aferente acestora". Constituie titlu de creanţă: actul/documentul de constatare, stabilire şi individualizare a obligaţiilor de plată privind creanţele bugetare rezultate din nereguli.

Creanţele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanţelor fiscale, în sensul drepturilor şi obligaţiilor care revin creditorilor, autorităţilor cu competenţe în gestionarea asistenţei financiare comunitare nerambursabile şi debitorilor. Titlul de creanţă menţionat mai sus (procesul-verbal de constatare) constituie înştiinţare de plată şi cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de Codul de procedură fiscală.

Potrivit art. 21 alin. (19) din O.U.G. nr. 66/2011, cu modificările şi completările ulteriare, Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare este act administrativ în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea potrivit art. 21 alin. (21) din acelaşi act normativ, "Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare trebuie să conţină următoarele elemente: denumirea autorităţii emitente, data Ia care a fost emis, datele de identificare a debitorului sau a persoanei împuternicite de debitor, cuantumul creanţei bugetare stabilite în urma constatărilor, motivele de fapt, temeiul de drept, numele şi semnătura conducătorului autorităţii emitente, ştampila autorităţii emitente, posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi autoritatea la care se depune contestaţia (...).

Aşadar, actul administrativ fiscal, atacat, a fost întocmit conform art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011, respectându-se întocmai condiţiile şi elementele obligatorii.

Recurenta reclamantă nu arată şi nici nu precizează care sunt normele legale încălcate de către emitent la elaborarea actului administrativ fiscal, astfel încât să opereze sancţiunea nulităţii absolute.

Faţă de toate celelalte aspecte menţionate în recursul formulat de recurenta- reclamanta, precizează că îşi menţine apărările formulate prin întâmpinarea depusă la cererea de chemare în judecată, la instanţa de fond.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe toate actele normative invocate în aceasta, pe apărările formulate prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond, precum şi pe dispoziţiile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 3 iunie 2019 a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 21 septembrie 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este întemeiat in limitele şi pentru considerentele în continuare arătate:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta reclamantă şi-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Criticile recurentei vizând intervenţia prescripţiei extinctive sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, Înalta Curte reţinând că, instanţa de fond a apreciat în mod corect că, acest motiv de nelegalitate nu poate fi primit, în condiţiile în care din cuprinsul contestaţiei administrative rezultă că nu a fost invocat, astfel că nu a fost supus analizei organului administrativ.

Recurenta-reclamanta nu poate invoca omisso medio motive de nelegalitate pe care nu le-a invocat în contestaţia administrativă, avându-se în vedere că, analiza instanţei poartă numai asupra legalităţii aspectelor dezlegate prin decizia de soluţionare a contestaţiei.

În ceea ce priveşte criticile recurentei referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, Înalta Curte reţine că, sunt întemeiate, urmând a fi admise, avându-se în vedere următoarele aspecte:

Textul de lege sus enunţat, în vigoare la data depunerii cererii de plată de către recurenta reclamantă, prevede că, "(1) Pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, solicitanţii trebuie să fie înscrişi în Registrul fermierilor, administrat de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, să depună cerere de solicitare a plăţilor la termen şi să îndeplinească următoarele condiţii generale:

(...)

f) să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosinţă şi să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea".

În aplicarea actului normativ anterior menţionat, a fost emis Ordinul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 246/2008 privind stabilirea modului de implementare, a condiţiilor specifice şi a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare în sectorul vegetal, pentru acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu şi zone defavorizate, în vigoare la data depunerii cererii de plată în cauză, abrogat ulterior prin Ordinul nr. 234/2016, care prevede la art. 1, (forma în vigoare la data depunerii cererii de plată), următoarele:

"Prezentul ordin reglementează modul de implementare, condiţiile specifice şi criteriile de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare în sectorul vegetal, pentru anul 2008 şi următorii, prevăzute la art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 139/2007, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006, şi acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu şi zone defavorizate, pentru anul 2008 şi următorii, în condiţiile prevăzute la art. 13 - 17 din Hotărârea Guvernului nr. 224/2008 privind stabilirea cadrului general de implementare a măsurilor cofinanţate din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007 - 2013".

Art. 4 din Ordinul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 246/2008, enumeră documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006.

Astfel, art. 4 prevede următoarele:

"Documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006, privind dreptul de folosinţă a terenului agricol sunt, după caz, titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participaţiune, contractul de închiriere sau altele asemenea".

Contrar susţinerilor intimatului pârât, Înalta Curte, reţine din interpretarea dispoziţiilor legale incidente în speţă că, legiuitorul nu a prevăzut în mod limitativ actele, cu care un fermier poată proba dreptul de folosinţă asupra terenului, ci, enumerarea are caracter exemplificativ, fiind menţionată sintagma "altele asemenea", astfel că, din modalitatea de reglementare rezultă faptul că, scopul urmărit de legiuitor a fost acela ca sprijinul financiar pentru dezvoltare rurală, finanţat din fondul european pentru agricultură şi dezvoltare rurală, să fie acordat producătorilor agricoli, care fac dovada că, au folosinţa licită a terenurilor agricole, şi în raport de situaţia juridică a acestora, nu le folosesc în mod nelegal sau abuziv şi le utilizează în mod efectiv.

În acest sens, trebuie avut în vedere şi scopul precizat al Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Consiliului din 19 ianuarie 2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune şi de instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1290/2005, (CE) nr. 247/2006, (CE) nr. 378/2007 şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003, acela de "a se evita ca terenurile agricole să fie abandonate şi pentru a se asigura menţinerea lor în bune condiţii agricole şi de mediu".

Totodată, Înalta Curte reţine că, acest fapt rezultă chiar din modificările succesive ale dispoziţiilor care reglementează modalitatea de dovedire a dreptului de folosinţă şi de utilizare a terenurilor agricole, în cursul perioadei în care O.U.G. nr. 125/2006 şi Ordinul MADR nr. 246/2008 au fost în vigoare, ceea ce impun dispoziţiile legale, fiind obligaţia beneficiarilor de a proba existenţa unui raport juridic care să justifice dreptul de folosinţă, esenţială fiind exploatarea agricolă legitimă şi concretă a terenului ce face obiectul unei cereri de ajutor financiar, aspecte care rezultă în cauză din situaţia de fapt.

De altfel, este de observat faptul că, atât prin actele administrative contestate, cât şi prin apărările din întâmpinare, intimata pârâtă face trimitere la condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească un solicitant pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul Schemei de plată unică pe suprafaţă prevăzute la art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 şi nu analizează situaţia de fapt raportat la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 şi art. 4 din Ordinul MADR nr. 246/2006, care reglementează în concret beneficiarii plăţilor directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafaţă şi documentele doveditoare solicitate acestora.

Aşa fiind, reiese că, instanţa de fond, nu a făcut o interpretare şi aplicare judicioasă a prevederilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, raportat la situaţia de fapt constatată, reţinând în mod nelegal că, la dosarul cauzei nu au fost depuse documente care să ateste dreptul de folosinţă al fermierului, deşi

la dosarul APIA, aşa cum reiese din actele dosarului de fond, existau tabele certificate de unitatea administrativ teritorială competentă, comuna Jurilovca, care atestă atât folosinţa, cât şi utilizarea de către recurentă a terenului agricol în discuţie, în sensul dispoziţiilor legale sus enunţate.

În sensul celor reţinute anterior, este şi jurisprudenţa CJUE, respectiv, hotărârea pronunţată în cauza C-216/19, WQ împotriva Land Berlin, în care se arată următoarele:

"32 Prin intermediul primei întrebări, instanţa de trimitere solicită în esenţă să se stabilească dacă, atunci când o cerere de ajutor este depusă atât de proprietarul unor suprafeţe agricole, cât şi de un terţ care utilizează efectiv aceste suprafeţe fără a deţine vreun drept de utilizare asupra lor, hectarele eligibile corespunzătoare suprafeţelor menţionate sunt "la dispoziţia", în sensul articolului 24 alin. (2) prima teză din Regulamentul nr. 1307/2013, a unuia sau a celuilalt dintre aceşti solicitanţi sau nu sunt la dispoziţia niciunuia dintre cei doi.

33 În această privinţă, articolul 24 alin. (2) prima teză din Regulamentul nr. 1307/2013 prevede că, cu excepţia cazurilor de forţă majoră sau a unor circumstanţe excepţionale, numărul drepturilor la plată alocate fiecărui fermier în anul 2015 este egal cu numărul hectarelor eligibile pe care fermierul le declară în cererea sa de ajutor pentru anul 2015 şi care se află la dispoziţia sa la o dată stabilită de statul membru.

34 Constatând în acelaşi timp că expresia "la dispoziţia sa" nu este definită în această prevedere, trebuie arătat că nici articolul 24 din Regulamentul nr. 1307/2013, nici vreo altă dispoziţie din reglementarea Uniunii nu impune ca un titlu de proprietate sau orice dovadă a unui drept de utilizare să fie prezentate în susţinerea unei cereri de alocare de drepturi la plată pentru a se stabili că hectarele eligibile declarate sunt la dispoziţia solicitantului.

35 Curtea a statuat deja în această privinţă că statele membre dispun de o marjă de apreciere în ceea ce priveşte documentele justificative şi dovezile pe care trebuie să le ceară de la un solicitant de ajutor în legătură cu suprafeţele care fac obiectul cererii sale. Cu toate acestea, exercitarea de către statele membre a marjei lor de apreciere referitoare la dovezile care trebuie prezentate în susţinerea unei cereri de ajutor, în special în ceea ce priveşte posibilitatea de a obliga un solicitant de ajutor să prezinte un titlu juridic valabil care justifică dreptul său de a utiliza suprafeţele care fac obiectul cererii sale, trebuie să respecte obiectivele urmărite de reglementarea Uniunii vizată şi principiile generale de drept al Uniunii, în special principiul proporţionalităţii (Hotărârea din 24 iunie 2010, Pontini şi alţii, C-375/08, EU:C:2010:365, punctele 82 şi 86)".

Prin urmare, având în vedere considerentele de fapt şi de drept învederate anterior, Înalta Curte reţine că, aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va admite acţiunea în anulare, va anula Decizia nr. 14/15.06.2017 de soluţionare a contestaţiei şi Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/05.12.2016.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare executare act administrativ, Înalta Curte urmează a o respinge ca rămasă fără obiect, faţă de soluţia pronunţată pe fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B. împotriva sentinţei civile nr. 126/CA din 4 iulie 2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite acţiunea în anulare.

Anulează Decizia nr. 14/15.06.2017 de soluţionare a contestaţiei şi Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/05.12.2016.

Respinge cererea de suspendare, ca rămasă fără obiect.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 octombrie 2021.