Appeals dismissed; lower court upheld partial annulment of CSM decision removing judicial inspector findings from control report

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 27 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Inspecţia Judiciară, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii şi intervenientul accesoriu Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, a solicitat anularea în parte a Hotărârii secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 686/31.10.2017, în ceea ce priveşte măsurile dispuse la art. 3, art. 4 şi art. 5 din această hotărâre.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2547 din 31 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti:

- a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes ca neîntemeiate;

- a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Inspecţia Judiciară, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, şi, pe cale de consecinţă, a anulat în parte Hotărârea secţiei pentru procurori a CSM nr. 686/31.10.2017, respectiv art. 3, 4 şi 5 din hotărârea atacată;

- a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul PÎCCJ - DNA, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 au declarat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii şi intervenientul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

3.1. Prin recursul formulat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, în principal, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi a excepţiei lipsei de interes, cu consecinţa respingerii acţiunii ca inadmisibilă sau lipsită de interes, iar în subsidiar, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Sub aspectul criticilor subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că, instanţa de fond a motivat insuficient sentinţa atacată, fără a indica toate temeiurile de drept pe care şi-a fundamentat soluţia şi fără a prezenta argumentele care au stat la baza înlăturării apărărilor asupra excepţiilor şi asupra fondului formulate de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

În acest sens se arată că, instanţa de fond, deşi a prezentat în considerentele sentinţei recurate susţinerile din cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Inspecţia Judiciară, nu a procedat în aceeaşi manieră şi în ceea ce priveşte apărările din întâmpinarea formulată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, reţinând spre analiză numai apărările acestuia referitoare la excepţia inadmisibilităţii şi a lipsei de interes, deşi întâmpinarea cuprindea şi apărări asupra fondului cauzei care însă nu au fost analizate deloc în considerentele hotărârii.

Procedând astfel instanţa de fond a pronunţat o hotărâre a cărei motivare este insuficientă din cauză că nu au fost analizate raporturile juridice dintre părţi prin prisma susţinerilor, apărărilor şi probelor de la dosar, situaţie ce nu se circumscrie exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. cu privire la elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar.

Recurentul consideră că instanţa de recurs nu poate exercita controlul judiciar asupra fondului cauzei deoarece din considerentele sentinţei nu rezultă motivele avute în vedere de prima instanţă pentru a înlătura apărările pe fond ale pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, ceea ce produce o vătămare a dreptului pârâtului la un proces echitabil, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei, în considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Precizează că nici cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtului formulată de intervenientul Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie nu a fost analizată, în considerentele sentinţei neexistând nicio motivare a respingerii cererii de intervenţie, astfel că şi din această perspectivă apărările formulate asupra excepţiilor şi fondului în acord cu interesul recurentului nu au fost analizate de prima instanţă.

Astfel cum reiese din cuprinsul hotărârii, prima instanţă a analizat şi a dat eficienţă exclusiv susţinerilor reclamantei, preluând în totalitate motivarea acesteia din cuprinsul acţiunii. Procedând în acesta manieră instanţa a creat astfel pârâtei o vătămare ce provine din inegalitatea armelor, situaţie ce încalcă dreptul pârâtei la un proces echitabil.

De asemenea, recurentul critică soluţia instanţei de fond şi sub aspectul aplicării greşite a normelor de drept material ce reglementează excepţiile inadmisibilităţii şi a lipsei de interes, dar şi asupra fondului, situaţie ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel arată că, soluţionând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată prin întâmpinare, instanţa a arătat că în analiza naturii juridice a unui act administrativ esenţiale sunt atât efectele juridice pe care le produce dar şi natura măsurilor dispuse în conţinutul său, iar nu forma sau denumirea.

S-a reţinut că prin articolele 3, 4 şi 5 din hotărârea atacată s-a dispus, în concret, modul în care a fost limitată aprobarea Raportului Inspecţiei Judiciare nr. x/2017, fiind eliminate unele părţi din raportul iniţial astfel că nu se poate susţine că acestea nu ar produce efecte juridice de sine stătătoare. De asemenea, s-a reţinut că Hotărârea secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 686 din 31 octombrie 2017 a fost motivată, în integralitatea sa, iar nu fragmentat doar pe anumite articole. Astfel, dacă s-ar accepta că articolele 3, 4 şi 5 nu ar fi reprezentat decât simple operaţiuni procedurale anterioare emiterii actului administrativ final, atunci ar fi însemnat că ele nici nu mai trebuiau să se regăsească în cuprinsul actului administrativ final emis.

Totodată, instanţa, aduce şi un alt argument pentru respingerea excepţiei inadmisibilităţii, raportându-se la răspunsul formulat de secţia pentru procurori la plângerea prealabilă a reclamantei în care s-au menţionat ca având caracter de măsuri anterioare aprobării raportului de control numai dispoziţiile art. 3 şi 4 ale hotărârii atacate, fără a se raporta şi la art. 5 din aceeaşi hotărâre.

Având în vedere dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, consideră că în analiza naturii juridice a unui act administrativ esenţiale sunt efectele juridice pe care le produce şi natura măsurilor dispuse, astfel că, în mod greşit instanţa de fond a considerat că dispoziţiile articolelor 3, 4 şi 5 din Hotărârea secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 686 din 31 octombrie 2017 sunt acte administrative, fără a se raporta la cele două cerinţe sus menţionate.

Critică sentinţa atacată sub aspectul soluţionării excepţiei inadmisibilităţii şi prin prisma faptului că motivarea cuprinde considerente contradictorii. Deşi prima instanţă porneşte de la premisa că în analiza naturii juridice a unui act administrativ nu forma actului determină natura acestuia, totuşi atunci când stabileşte natura juridică a dispoziţiilor atacate reţine că dacă acestea ar fi fost simple operaţiuni procedurale anterioare emiterii actului administrativ final atunci nu ar fi trebuit să se regăsească în cuprinsul hotărârii finale emise de secţia pentru procurori. În acest caz, în mod greşit instanţa acordă o relevanţă deosebită formei actului care ar determina, în opinia instanţei, natura de act administrativ a dispoziţiilor atacate, deşi premisa de la care a pornit instanţa era contrară.

Tot un argument fără temei legal al instanţei de fond este şi acela conform căruia, prin răspunsul la plângerea prealabilă, a calificat numai art. 3 şi 4 din hotărârea atacată ca măsuri anterioare aprobării Raportului de control, în timp ce art. 5 nu a fost denumit similar. Sub acest aspect menţionează că deşi art. 5 nu a fost denumit ca fiind o măsură anterioară aprobării Raportului de control, acest fapt nu îi poate schimba natura juridică de măsură care a precedat aprobarea raportului de control raportat la efectele juridice pe care le produce şi la natura măsurilor dispuse. Deşi instanţa de fond a reţinut în motivarea sentinţei, faptul că nu denumirea dată de emitent determină natura juridică a dispoziţiei atacate, acest argument este în contradicţie cu motivul reţinut referitor la lipsa denumirii art. 5 drept măsură anterioară aprobării Raportului de control cu ocazia soluţionării plângerii prealabile.

De asemenea, recurentul consideră că instanţa de fond nu a aplicat dispoziţiile legale care reglementau noţiunea juridică de act administrativ.

În acest sens, precizează că măsurile contestate referitoare la analizarea observaţiilor aduse raportului de control de către Directorul Direcţiei de inspecţie pentru procurori, însuşite de inspectorul şef adjunct (art. 3), a obiecţiunilor aduse raportului de control de către Direcţia Naţională Anticorupţie (art. 4) şi a aspectelor ce au făcut obiectul unor sesizări din oficiu ale Inspecţiei Judiciare (art. 5) nu sunt de natură să producă prin ele însele efecte juridice.

În ceea ce priveşte situaţia de faţă, consideră că actul administrativ, în sensul de act unilateral cu caracter individual emis de o autoritate publică, în regim de putere publică şi care creează o situaţie juridică nouă, este reprezentat de soluţia aprobării raportului Inspecţiei Judiciare 5115/IJ/982/DIP/2017.

Astfel, faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 măsurile atacate, reprezentate de respingerea observaţiilor la raportul de control formulate de Directorul Direcţiei de inspecţie pentru procurori, ce au fost însuşite de inspectorul şef adjunct, de admitere în parte a obiecţiunilor la raportul de control menţionat formulate de Direcţia Naţională Anticorupţie, de excludere din conţinutul Raportului a aspectelor care fac obiectul unor sesizări din oficiu ale Inspecţiei Judiciare conform adresei nr. x/2017 din 23.10.2017, nu se pot circumscrie noţiunii de act administrativ, în sensul de act unilateral cu caracter individual emis de o autoritate publică în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Cum analizarea acestor observaţii şi obiecţiuni este doar o măsură anterioară aprobării raportului de control, arătă că dispoziţiile secţiei pentru procurori din cadrul art. 3, art. 4 şi art. 5 ale Hotărârii nr. 686/31 octombrie 2017 nu dau naştere, nu modifică şi nu sting prin ele însele un raport juridic.

Apreciază că nici soluţia pronunţată de instanţa de fond faţă de excepţia lipsei de interes nu este legală, fiind rezultatul încălcării normelor de drept material.

Astfel, se constată că instanţa de fond porneşte de la argumente teoretice privind contenciosul obiectiv şi analizează condiţia încălcării unui drept subiectiv ori a unui interes legitim, prin raportare la dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Constituţia României, ale art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ dar şi în funcţie de interpretarea conferită de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 256/14.03.2006.

Instanţa de fond a aplicat eronat concluziile Deciziei nr. 256/14.03.2006 a Curţii Constituţionale în soluţionarea cauzei, denaturându-se înţelesul acestora, întrucât a reţinut că persoana vătămată trebuie să demonstreze încălcarea de către autoritatea publică emitentă a actului a unui "drept al său", care poate fi atât public, cât şi privat. În realitate, concluzia Deciziei nr. 256/14.03.2006 a Curţii Constituţionale este tocmai în sens contrar, respectiv persoana vătămată trebuie să demonstreze încălcarea de către o autoritate publică a unui drept al său, drept care, evident, nu poate fi decât unul privat. Curtea Constituţională a stabilit că numai interesul legitim, în concepţia Constituţiei, poate fi atât privat, cât şi public, în lipsa unei precizări exprese a textului art. 52 alin. (1) din Constituţie, iar aceste prevederi nu se aplică şi dreptului persoanei vătămate.

Prin urmare, motivarea instanţei referitoare la justificarea interesului promovării acţiunii în contencios administrativ fondată pe existenţa unui "drept public" al reclamantei nu are temei legal.

Sub acest aspect, arătă că în motivarea sentinţei instanţa nu stabileşte care era dreptul public apărat de reclamanta Inspecţia Judiciară care să justifice interesul în promovarea prezentei acţiuni.

Deşi a fost invocată noţiunea de contencios obiectiv instanţa nu stabileşte dreptul sau interesul legitim public aparţinând Inspecţiei Judiciare căruia i s-a adus atingere prin emiterea hotărârii atacate, argument ce era necesar pentru a se justifica respingerea excepţiei lipsei de interes a reclamantei.

Totodată, se constată că în considerentele sentinţei prima instanţă, deşi abordează teoretic condiţia existenţei unei consecinţe vătămătoare a actului atacat, nu argumentează în concret care sunt aceste consecinţe.

Referitor la considerentul instanţei de fond conform căruia legiuitorul nu a înţeles să limiteze dreptul Inspecţiei Judiciare (care acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale) de a contesta hotărârile adoptate de Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii pe baza rapoartelor de control, susţine că acesta nu este de natură a justifica interesul reclamantei şi nici respingerea excepţiei lipsei de interes.

Cel mult, pornind de la acest raţionament al instanţei de fond (deşi nicio dispoziţie legală nu abilitează Inspecţia Judiciară să conteste măsurile adoptate de Consiliu în baza raportului de control) dreptul Inspecţiei Judiciare de a contesta hotărârile secţiei pe baza raportului de control nu ar fi de ajuns pentru a justifica interesul reclamantei, ci eventual ar justifica existenţa calităţii procesuale active care este una dintre condiţiile acţiunii civile şi care nu se confundă cu interesul.

Din considerentele sentinţei atacate rezultă că instanţa nu a analizat apărările sale invocate prin întâmpinare şi nu a prezentat argumentele ce au condus la respingerea acestora, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Recurentul consideră că, în mod greşit, instanţa de fond a respins excepţia lipsei de interes a reclamantei, soluţia fiind rezultatul încălcării normelor de drept material.

Având în vedere art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, precizează că în ceea ce priveşte condiţiile speciale de exercitare a acţiunii în contencios administrativ, justificarea unui interes este imperios legată de afirmarea unui drept subiectiv, iar revocarea/anularea unui act administrativ poate fi dispusă numai dacă acesta a produs petentului o vătămare într-un drept ori interes legitim privat/public, constând în posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil prefigurat.

Ulterior, prin notele scrise, înregistrate la dosar la data de 09.10.2018, recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a invocat excepţia nelegalei compuneri a completului care a soluţionat cauza în fond, ca motiv de recurs de ordine publică prevăzut de art. 488 pct. 2 C. proc. civ., în raport de art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

3.2. Prin recursul formulat de intervenientul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de intervenţie în interes alăturat Consiliului Superior al Magistraturii drept consecinţă a admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii promovate de Inspecţia Judiciară şi a excepţiei lipsei de interes invocate de pârât. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului şi respingerea acţiunii promovate de Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurentul intervenient arată că, deşi prin dispozitivul sentinţei civile nr. 2547/2018 s-a respins cererea de intervenţie accesorie pe care a formulat-o, nici măcar un rând din considerentele hotărârii nu vine să susţină argumentele pentru care instanţa de fond a decis în acest sens, motivarea sentinţei limitându-se exclusiv la excepţia inadmisibilităţii şi a lipsei de interes a acţiunii, precum şi la motive ce se referă strict la fondul cauzei, raportat la susţinerile reclamantei şi pârâtului din dosar.

Este adevărat faptul că jurisprudenţa şi practica judiciară reţin în unanimitate că, dacă partea pentru care s-a intervenit pierde procesul, consecinţa directă este respingerea cererii de intervenţie accesorie, însă, atât timp cât cererea de intervenţie accesorie în interes alăturat pârâtului a fost admisă în principiu, "actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de el".

În acest context, apreciază că instanţa de fond ar fi trebuit să motiveze în considerentele hotărârii inclusiv argumente prin care să justifice respingerea cererii de intervenţie accesorie - fie chiar şi pur formale -, cerinţă legală care a fost total ignorată.

Tot în sfera de incidenţă a dispoziţiilor art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., consideră că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii şi în raport de susţinerile reclamantului Consiliul Superior al Magistraturii.

Astfel, instanţa de fond reţine că secţia pentru procurori nu se poate subroga în drepturile inspectorilor judiciari, deoarece membrii Consiliului Superior al Magistraturii nu au atribuţii de inspectori judiciari, iar înlăturarea constatărilor acestora din urmă din cuprinsul raportului de control, referitoare la repartizarea reechilibrată a cauzelor, referitoare la sesizări disciplinare constituie o încălcare nejustificată şi nelegală a principiului independenţei inspectorilor judiciari, deoarece obiecţiunile şi observaţiile la raport ale unităţii de parchet nu reprezintă altceva decât apărări ale procurorilor (filele x motivare).

Procedând în acest mod, instanţa de fond a limitat, chiar a negat atât dreptul unităţii de parchet de a formula obiecţiuni şi observaţii la Raportul inspecţiei judiciare, stabilind peste dispoziţiile legale, în afara cadrului legal obiecţiuni şi observaţii care nu pot fi formulate, dar a negat şi limitat inclusiv atribuţia, dreptul secţiei de a dispune o soluţie unitară în cauză atât cu privire la Raportul inspecţiei judiciare cât şi cu privire la observaţiile şi obiecţiunile formulate.

Astfel, deşi art. 75 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 reglementează expres posibilitatea formulării de obiecţiuni şi observaţii la raport de către unitatea de parchet controlată, pentru ca ulterior secţia corespunzătoare, analizând aceste obiecţiuni şi observaţii primite concomitent cu raportul, să dispună soluţia în cauză, respectiv norma precizată nu limitează obiecţiunile şi observaţiile care pot fi formulate şi nici nu le defineşte, nu le împarte în categorii, instanţa de fond a statuat că unele obiecţiuni şi observaţii sunt apărări ale procurorilor.

Astfel, instanţa nu a lămurit explicit care este fundamentul pentru care obiecţiunile şi observaţiile primite concomitent cu raportul nu se încadrează în dispoziţiile art. 75 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 şi care este temeiul pentru care, practic, acestea nu trebuie şi nu pot fi luate în analiză de către secţia de procurori, asumând eronat că există un drept al inspectorilor judiciari care nu poate fi cenzurat.

Procedând în acest mod, instanţa de fond a dat o proprie interpretare art. 75 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 şi nu a dat eficienţă prezumţiei legale absolute conform căreia este dreptul unităţii de parchet controlate să "formuleze obiecţiuni şi observaţii la raport", iar acest drept îşi extinde efectele şi asupra "apărărilor formulate de unitatea de parchet", deoarece textul de lege nu limitează şi nici cuprinde vreo altă definire a obiecţiunilor şi observaţiilor.

Aşa fiind, câtă vreme art. 75 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 stabileşte dreptul generic de a se formula obiecţiuni şi observaţii -"Raportul de inspecţie prevăzut la alin. (1), împreună cu obiecţiile formulate, se înaintează secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, care stabileşte măsurile ce se impun pentru remedierea situaţiei. " - rezultă că secţia de procurori are obligaţia de a le analiza, fie că acestea provin de la unitatea de parchet controlată, fie că provin de la inspecţia judiciară, iar soluţia în cauză nu poate veni decât după punerea în balanţă a acestora.

Aşadar, cenzurarea unora dintre observaţii şi obiecţiuni, extragerea altora şi/sau negarea dreptului de a fi analizate de către secţia de procurori şi de a fi supuse controlului de legalitate (ceea ce instanţa de fond statuează în cuprinsul considerentelor sentinţei recurate) nu reprezintă decât negarea a însuşi dreptului de a fi formulate şi, în consecinţă, lipsirea de eficienţa a dispoziţiilor art. 75 alin. (2).

Cum consideraţiile instanţei de fond nu au condus la o lămurire a justificării existenţei normei incidente în cauză, determină incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care prevăd că în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, "arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor."

Consideră că, instanţa de fond nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt a cauzei privind eficienţa formulării de obiecţiuni şi observaţii de către unitatea de parchet supusă controlului şi care este consecinţa formulării a atare obiecţiuni şi observaţii pentru ca, în continuare, în funcţie de această consecinţă, să concluzioneze asupra existenţei sau inexistenţei dreptului secţiei de procurori de a dispune o soluţie unitară în cauză atât cu privire la Raportul inspecţiei judiciare, cât şi cu privire la observaţiile şi obiecţiunile formulate.

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., " când hotărârea a fost dată cu încălcarea sa a aplicarea greşită o normelor de drept material", se apreciază că prevederile art. 75 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 reglementează expres posibilitatea formulării de obiecţiuni şi observaţii la raport de către unitatea de parchet supusă controlului şi, în consecinţă, dreptul secţiei pentru procurori de a discerne şi a dispune un aviz pertinent în speţă, care să aibă în vedere atât Raportul inspecţiei judiciare, cât şi cu privire la observaţiile şi obiecţiunile formulate.

Cu toate acestea, instanţa de fond a reţinut că numai inspectorii judiciari au dreptul de a realiza constatări în raportul de control, iar înlăturarea constatărilor acestora de către membrii Consiliului Superior al Magistraturii constituie o încălcare nejustificată şi nelegală a principiului independenţei inspectorilor judiciari.

Că raţionamentul prezentat în sentinţa civilă recurată este împotriva concluziilor fireşti care se desprind din textele normative incidente în speţă, rezultă cu prisosinţă din analiza prevederilor legale în discuţie.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. c) şi d) şi alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

"Inspectorii judiciari au următoarele atribuţii: (...) c) efectuează verificări la parchete în legătură cu respectarea normelor procedurale privind primirea şi înregistrarea lucrărilor, repartizarea dosarelor pe criterii obiective, continuitatea în lucrările repartizate şi independenţa procurorilor, respectarea termenelor, redactarea şi comunicarea actelor procedurale şi informează secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, formulând propuneri adecvate;

d) verifică eficienţa managerială şi modul de îndeplinire a atribuţiilor ce decurg din legi şi regulamente pentru asigurarea bunei funcţionări a instanţei şi a parchetului, a calităţii corespunzătoare a serviciului, semnalează deficienţele constatate şi formulează propuneri corespunzătoare pentru înlăturarea acestora, pe care le prezintă secţiei corespunzătoare; (...)

(2) Atribuţiile prevăzute la alin. (1) lit. b), c) si d) se efectuează din oficiu sau la solicitarea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii ori a secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii."

De asemenea, sunt prevăzuţi expres paşii procedurali ce succed întocmirea raportului de către Inspecţia Judiciară, prevederile art. 75 reţinând:

Art. 75 - (1) În exercitarea atribuţiilor lor prevăzute la art. 74, cu excepţia celor referitoare la efectuarea cercetării disciplinare, inspectorii judiciari întocmesc rapoarte de inspecţie pe care le aduc la cunoştinţa instanţelor/parchetelor supuse verificărilor, în vederea formulării de obiecţii.

(2) Raportul de inspecţie prevăzut la alin. (1), împreună cu obiecţiile formulate, se înaintează secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, care stabileşte măsurile ce se impun pentru remedierea situaţiei.

(3) În situaţia în care apreciază că obiecţiile sunt întemeiate, secţia Consiliului Superior al Magistraturii poate dispune, în scris şi motivat, retrimiterea raportului în vederea completării verificărilor, cu indicarea în mod expres a aspectelor ce trebuie completate."

Totodată, prevederile art. 41 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii precizează că "Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii au următoarele atribuţii referitoare la organizarea şi funcţionarea instanţelor şi parchetelor: (...) g) îndeplinesc orice alte atribuţii stabilite prin lege sau regulament."

În aceste împrejurări, trimiterea la lit. g) a art. 41 din Regulament se referă în principal la Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/15 noiembrie 2012 pentru aprobarea Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, unde sunt detaliate regulile după care se realizează controlul, modalitatea acestuia de desfăşurare, precum şi etapele ce se succed până la aprobarea de către secţii a raportului inspecţiei judiciare.

Astfel, în cuprinsul art. 64 şi 65 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/15 noiembrie 2012. este prevăzut expres:

"Art. 64 - (1) După finalizarea verificărilor, echipa de inspectori judiciari prezintă conducerii instanţei/parchetului principalele constatări şi concluziile preliminare ale controlului.

(2) Raportul de control se întocmeşte de echipa de inspectori judiciari, conform structurii stabilite.

(3) În conţinutul raportului prevăzut la alin. (2) sunt prezentate, în mod clar, concis şi sintetic, următoarele date: modalitatea de stabilire a controlului şi echipei de control, obiectivele controlului, aspectele pozitive din activitatea instanţei/parchetului care pot fi generalizate ca bune practici, deficienţele constatate, concluziile şi propunerile echipei de inspectori judiciari.

(4) În cazul în care se constată o interpretare sau aplicare neunitară a unor dispoziţii legale sau regulamentare ori în situaţia existenţei unor dispoziţii legale care suscită mai multe interpretări, în cuprinsul raportului se prezintă punctul de vedere al instanţei sau al parchetului, precum si, dacă este cazul, constatările echipei de inspectori judiciari cu privire la respectarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului si a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

(5) În situaţia în care verificările efectuate evidenţiază exercitarea necorespunzătoare de către persoanele cu funcţii de conducere a atribuţiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul şi comunicarea, asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale, în raportul de control se menţionează şi se argumentează propunerea de revocare a acestor persoane din funcţia de conducere.

(6) Raportul de control, după avizarea de către şeful direcţiei de inspecţie judiciară corespunzătoare şi inspectorul-şef, este comunicat instanţei/parchetului verificat, pentru formularea unor eventuale obiecţii, în termenul stabilit de echipa de inspectori judiciari.

(7) După împlinirea termenului prevăzut la alin. (6), raportul şi eventualele obiecţii formulate de instanţa/parchetul verificat se înaintează secţiei corespunzătoare sau Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Art. 65 - (1) în cazul în care obiecţiile formulate de instanţa/parchetul verificat sunt considerate întemeiate, secţia sau Plenul Consiliului Superior al Magistraturii poate dispune completarea verificărilor, cu indicarea în scris si motivat a aspectelor ce urmează a fi completate.

(2) În aceasta situaţie, după efectuarea completărilor dispuse, se întocmeşte un nou raport care cuprinde datele menţionate în raportul de control iniţial şi rezultatul verificărilor suplimentare efectuate.

(3) După aprobarea de către secţia sau Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, raportul de control se publica pe pagina de internet a Inspecţiei Judiciare, cu respectarea dispoziţiilor privind prelucrarea datelor cu caracter personal."

Apreciază astfel că, în cadrul procedurii de aprobare a raportului Inspecţiei Judiciare, reglementată de prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/15 noiembrie 2012 pentru aprobarea Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, rolul secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii este expres delimitat, iar hotărârea ce face obiectul acţiunii de faţă a fost aprobată în considerarea competentelor prevăzute de normele legale incidente şi cu respectarea tuturor paşilor procedurali prevăzuţi,

Astfel, hotărârea contestată de Inspecţia Judiciară a fost supusă analizei şi adoptată de secţia de procurori a CSM în temeiul dispoziţiilor art. 41 lit. g) din Legea nr. 317/2004 privitul Consiliul Superior al Magistraturii, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 64 alin. (7) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, aprobat prin HCSM nr. 1027/2012, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, obiecţiunile Direcţiei Naţionale Anticorupţie s-au circumscris prevederilor art. 75 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 317/2004, precum şi cele ale art. 65 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară.

Este evident că legea însăşi lasă secţiilor C.S.M. posibilitatea analizei şi aprecierii obiecţiunilor prezentate de instanţa/parchetul la care a fost exercitat controlul de Inspecţia Judiciară, tocmai pentru a respecta un echilibru în desfăşurarea activităţii de control şi a evita diverse excese de putere, aspect ce trebuie să aibă o reflectare inclusiv în hotărârea adoptată, prin care se aprobă raportul de control.

Or, instanţa de fond reţine în mod eronat excesul de putere în sarcina secţiei de procurori a C.S.M., negând resortul pentru care legea a dat posibilitatea unităţii de parchet controlate de a formula observaţii/obiecţiuni şi, în concluzie, negând practic eficienţa art. 75 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 317/2004.

Cu privire la cererea de intervenţie accesorie pe care a formulat-o în interes alăturat Consiliului Superior al Magistraturii, apreciază că se impune admiterea acesteia, ca o consecinţă a admiterii recursurilor formulate în cauză şi a respingerii acţiunii formulate de Inspecţia Judiciară, pentru motivele mai sus expuse detaliat, în considerarea următoarelor împrejurări:

Direcţia Naţională Anticorupţie a fost cea în raport cu care s-a pronunţat Raportul Inspecţiei Judiciare nr. x/2017 ce a avut ca obiect "Eficienţa managerială şi modul de îndeplinire a atribuţiilor ce decurg din legi şi regulamente, de către conducerea structurii centrale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, precum şi respectarea normelor procedurale şi regulamentelor de către procurori şi personalul auxiliar de specialitate din cadrul parchetului vizat" control managerial efectuat în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie în perioada 17 iulie-25 august 2017, formulând şi obiecţiuni admise prin Hotărârea nr. 686 din 31.10.2017 secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, iar interesul intervenientei este dat de faptul că în ipoteza în care Hotărârea nr. 686 din 31.10.2017 secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii ar fi desfiinţată, Direcţia Naţională Anticorupţie ar fi expusă unui alt control al Inspecţiei Judiciare, inclusiv cu privire la aspecte pe care nu le-a aprobat secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.

Faţă de considerentele de fapt şi de drept mai sus expuse, consider că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, care se reflectă în dispozitivul hotărârii prin anularea în parte a Hotărârii secţiei pentru procurori a CSM nr. 686 din 31.10.2017, respectiv a punctelor 3, 4, 5, motiv pentru care se impune casarea acestei sentinţe recurate.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare faţă de recursurile declarate în cauză de pârâtul CSM şi intervenientul PÎCCJ - DNA, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

În motivare intimata arată că, în ceea ce priveşte critica vizând respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, critică invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, acesta reia teoria expusă în întâmpinarea formulată, conform căreia, în opinia sa, art. 3, art. 4 şi art. 5 din hotărârea atacată nu ar fi de natură să producă efecte juridice, astfel că nu reprezintă un act administrativ şi prin urmare nu pot fi atacate pe calea unei acţiuni în contencios administrativ.

Intimata arată că, că în mod corect prin hotărârea pronunţată Curtea de Apel Bucureşti nu a agreat această teorie, în condiţiile în care respectivele articole fac parte integrantă din actul administrativ contestat, respectiv din Hotărârea secţiei pentru procurori a CSM nr. 686 din 31 octombrie 2017.

Astfel, în cazul de faţă nu se poate considera că dispoziţiile din Hotărârea secţiei pentru procurori a CSM nr. 686 din 31 octombrie 2017, prin care au fost respinse observaţiile întocmite de conducerea Inspecţiei Judiciare, au fost aprobate parţial obiecţiunile formulate de Direcţia Naţională Anticorupţie şi cele prin care s-au exclus din conţinutul Raportului aspectele care fac obiectul unor sesizări din oficiu ale Inspecţiei Judiciare conform adresei nr. x/2017 din 23.10.2017, ar reprezenta doar o operaţiune procedurală anterioară emiterii actului şi care nu ar produce efecte juridice de sine stătătoare. În realitate, prin respectivele articole este dispus în concret modul în care a fost limitată de fapt aprobarea Raportului Inspecţiei Judiciare nr. x/2017 iar în condiţiile în care prin respectivele articole au fost eliminate unele părţi din raportul iniţial întocmit de Inspecţia Judiciară, nu se poate susţine că acestea nu ar produce efecte juridice de sine stătătoare.

Mai mult decât atât, subliniază şi faptul că Hotărârea secţiei pentru procurori a CSM nr. 686 din 31 octombrie 2017 a fost motivată în integralitatea sa, iar nu fragmentat, doar pe anumite articole. Astfel, dacă ar fi să acceptăm că articolele 3, 4 şi 5 nu ar fi reprezentat decât simple operaţiuni procedurale anterioare emiterii actului administrativ final, atunci ar fi însemnat că ele nici nu mai trebuiau să se regăsească în cuprinsul actului administrativ final emis, ceea ce nu s-a întâmplat însă în speţa de faţă.

Cea de-a doua critică expusă de către recurent se referă la respingerea excepţiei lipsei de interes, apreciată ca fiind nelegală.

Cu privire la excepţia invocată, intimata arată că, una dintre condiţiile prevăzute în mod expres de legea contenciosului administrativ este încălcarea unui drept subiectiv ori interes legitim, ce poate aparţine unui particular sau unei instituţii publice, de aici decurgând calitatea procesuală activă în litigiu. În acest context, pornind de la dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Constituţia României şi ale art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora se conferă oricărei persoane vătămate, atât într-un drept cât şi într-un interes legitim, posibilitatea de a formula o acţiune în contencios administrativ tinzând la anularea unui act administrativ, la o primă analiză s-ar putea concluziona faptul că, în cazul contenciosului obiectiv, pentru a formula o astfel de acţiune întemeiată pe un interes legitim, reclamantul ar trebui să justifice şi un drept subiectiv, în contextul în care interesul legitim este un premergător al dreptului subiectiv.

Continuând raţionamentul, problematica dreptului subiectiv şi a interesului legitim, în cazul contenciosului obiectiv, trebuie să pornească şi de la interpretarea art. 52 alin. (1) din Constituţia republicată şi a art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, o astfel de interpretare fiind conferită de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 256/14.03.2006, potrivit căreia, pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ persoana vătămată trebuie să demonstreze încălcarea de către autoritatea publică emitentă a actului a unui "drept al său", care poate fi atât public, cât şi privat.

Din interpretarea dispoziţiilor din Constituţia României şi cele ale Legii nr. 554/2004 rezultă că acţiunea în contencios administrativ poate fi îndreptată împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat, în accepţiunea legii, şi care tinde la înlăturarea consecinţelor vătămătoare ale acestuia.

Este adevărat că prin Hotărârea secţiei pentru procurori a CSM nr. 686 din 31 octombrie 2017, la art. 1, s-a aprobat Raportul Inspecţiei Judiciare nr. x/2017, însă, este vorba despre o aprobare limitată, astfel că prezintă importanţă şi modalitatea concretă în care a fost aprobat, precum şi părţile si concluziile care au fost înlăturate din raportul Inspecţiei Judiciare. În aceste condiţii, şi obiectul prezentei acţiuni a Inspecţiei Judiciare îl reprezintă doar anularea în parte a hotărârii, respectiv a dispoziţiilor prin care a fost cenzurat raportul întocmit de Inspecţia Judiciară, iar nicidecum a modalităţii prin care a fost cenzurat respectivul raport.

Precizează că, potrivit dispoziţiilor art. 65 din Legea nr. 317/2004, Inspecţia Judiciară a fost înfiinţată ca structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, aceasta acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale. Legiuitorul i-a atribuit Inspecţiei Judiciare această independenţă operaţională tocmai pentru a beneficia de pârghiile şi resorturile necesare pentru a putea asigura buna funcţionare a justiţiei ori de câte ori constată că au intervenit anumite derapaje.

Mai mult decât atât, prin nicio dispoziţie din Legea nr. 317/2004, republicată, legiuitorul nu a înţeles să limiteze dreptul Inspecţiei Judiciare de a contesta hotărârile adoptate de Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii pe baza rapoartelor de control ale Inspecţiei Judiciare. Dacă s-ar fi dorit acest lucru, legiuitorul ar fi prevăzut în mod expres faptul că hotărârile adoptate sunt definitive sau că nu pot fi contestate, însă în realitate, niciunde în cuprinsul legii speciale nu este inclusă vreo interdicţie privind atacarea respectivelor hotărâri în situaţia în care se apreciază că acestea au fost adoptate cu depăşirea şi încălcarea atribuţiilor conferite de lege.

În ceea ce priveşte criticile care vizează fondul cauzei arătă că motivul de nelegalitate de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, deoarece niciunul dintre aceste posibile motive de casare nu se verifică în speţă, instanţa de fond motivând coerent soluţia dispusă, raportat la fondul cauzei.

În plus, judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea şi acestor capete de cerere pentru a se considera că hotărârea este motivată. Se observă că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti atacată cu recurs este transparentă şi justifică dispozitivul, permiţând realizarea controlului judiciar, astfel încât solicităm respingerea recursului sub acest aspect.

În ce priveşte cel de-al doilea motiv de casare invocat de către recurent, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata îl apreciază, de asemenea, nefondat.

Consideră că, în mod corect s-a reţinut prin sentinţa recurată că, exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor constituie un exces de putere, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004. În analiza excesului de putere nu poate fi ignorată ideea că în raporturile de drept administrativ primează interesul public, ce vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor.

În acelaşi timp, inserând în mod expres excesul de putere printre temeiurile acţiunii de contencios administrativ, Legea nr. 554/2004 oferă consacrare normativă ideii exprimate în literatura de specialitate, în sensul că oportunitatea este o componentă a legalităţii, iar nu o noţiune exterioară acesteia, astfel încât pe calea contenciosului administrativ, actele administrative pot fi cenzurate şi din punctul de vedere al oportunităţii, stipulată în sarcina conducerii direcţiei ori a Inspecţiei Judiciare vreo obligaţie în sensul armonizării eventualelor constatări, concluzii ori propuneri diferite ale inspectorilor judiciari, expuse în cuprinsul raportului de control.

În cuprinsul recursului declarat, au fost invocate şi dispoziţiile art. 8.16 din Procedura operaţională privind efectuarea controalelor de către Direcţia de inspecţie pentru procurori pentru a susţine ideea existenţei unei astfel de obligaţii în sarcina conducerii Inspecţiei Judiciare.

În fapt, Procedura operaţională privind efectuarea controalelor de către Direcţia de inspecţie pentru procurori - P.O. - III - 01 prevede, în art. 8.16 şi următoarele, dispoziţii referitor la armonizarea concluziilor şi propunerilor formulate de către inspectorii judiciari din cadrul echipelor de control, la redactarea raportului de inspecţie.

Exprimarea părerii în cadrul procedurii de avizare, de către conducerea direcţiei ori a inspecţiei Judiciare, se realizează ulterior redactării raportului de control de către inspectorii judiciari componenţi ai echipei de control.

Faptul că în procedura de avizare a raportului trebuie urmărită şi respectarea acestor norme nu dă posibilitatea conducerii direcţiei ori a Inspecţiei Judiciare de a modifica constatările, concluziile ori propunerile formulate de către inspectorii judiciari, sau de a infirma chiar şi în parte raportul analizat ori de a dispune completarea verificărilor, existând în mod real numai posibilitatea de a constata modalitatea în care au fost respectate de către inspectorii judiciari, care şi-au desfăşurat activitatea până la momentul avizării, normele regulamentare ori procedurale.

De altfel, în ceea ce priveşte desfăşurarea controlului dispus prin Ordinul nr. 71/3.07.2017 emis de Inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare, referitor la modul concret de desfăşurare a acestui control, din perspectiva respectării normelor legale şi regulamentare aplicabile, directorul Direcţiei de inspecţie judiciară pentru procurori a întocmit, urmare examinării Raportului de inspecţie şi a opiniei separate formulate de o parte a inspectorilor componenţi ai echipei de control. Nota nr. x/2017 din 25.09.2017, înaintată secţiei pentru procurori odată cu raportul de inspecţie, înscris distinct de nota de avizare care cuprindea observaţiile formulate în legătură cu conţinutul Raportului de inspecţie.

Pe de altă parte, prin recursul formulat s-a menţionat faptul că în niciuna dintre dispoziţiile legale relevante nu este recunoscut dreptul factorilor de conducere din cadrul Inspecţiei Judiciare de a-şi exprima părerea în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 64 alin. (6) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, făcându-se trimitere la faptul că aceste prevederi stipulează numai comunicarea raportului de control instanţei/parchetului verificat pentru formularea unor eventuale obiecţii, după avizarea de către şeful direcţiei de inspecţie corespunzătoare şi inspectorul şef.

A fost omis însă, faptul că, prin definiţie, avizarea reprezintă exprimarea unei păreri autorizate într-o chestiune oficială.

Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară nu conţine niciun fel de alte prevederi cu privire la avizare, cu atât mai puţin vreo cerinţa în sensul ca observaţiile formulate în cadrul procedurii de avizare să fie de natură a imprima un caracter unitar concluziilor şi propunerilor inspectorilor judiciari.

Limita legală a dreptului de apreciere se raportează la scopul legii, pentru că actul administrativ trebuie să aibă calitatea de a satisface atât rigorile legii, cât şi o nevoie socială determinată. În acord cu noile tendinţe doctrinare şi cu principiile cristalizate în jurisprudenţa curţilor europene, practica instanţelor naţionale de contencios administrativ reflectă ideea potrivit căreia raportul de drept administrativ este supus principiului proporţionalităţii între măsurile individuale dispuse de autorităţile publice şi interesul public ocrotit, principiu care impune ca actele administrative să nu depăşească limitele a ceea ce este adecvat şi necesar pentru a atinge scopul urmărit.

În conformitate cu dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată şi modificată, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 74, cu excepţia celor referitoare la efectuarea cercetării disciplinare, inspectorii judiciari întocmesc rapoarte de inspecţie pe care le aduc la cunoştinţa instanţelor/parchetelor supuse verificărilor, în vederea formulării de obiecţii.

Alin. (2) al aceluiaşi articol stipulează că raportul de inspecţie împreună cu obiecţiile formulate se înaintează secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, care stabileşte măsurile care se impun pentru remedierea situaţiei.

Măsurile pe care secţia corespunzătoare a CSM le poate adopta pentru remedierea situaţiei este necesar în acelaşi timp să fie fundamentate în fapt şi în drept pentru a nu da naştere la arbitrariu în apreciere.

De asemenea, în art. 65 alin. (3) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului superior al Magistraturii nr. 1.027 din 15 noiembrie 2012 se precizează că după aprobarea de către secţia sau Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, raportul de control se publică pe pagina de internet a Inspecţiei Judiciare, cu respectarea dispoziţiilor privind prelucrarea datelor cu caracter personal.

În atare situaţie, atât dispoziţiile legale citate cât şi prevederile regulamentului nu permit Plenului sau Secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii să cenzureze rapoartele de control, în sensul excluderii din acestea a constatărilor faptice expuse de inspectorii judiciari în cuprinsul lor.

Totodată, astfel cum s-a învederat şi în hotărârea pronunţată, nu există nicio dispoziţie legală ori regulamentară care să reglementeze condiţia impusă de către secţie prin hotărârea a cărei anulare în parte se solicită ca observaţiile formulate de către conducerea direcţiei ori a Inspecţiei Judiciare în cadrul procedurii de avizare să fie de natură a imprima un caracter unitar concluziilor şi propunerilor inspectorilor judiciari.

Avizarea se realizează din perspectiva verificării conformităţii obiectivelor stabilite prin ordinul de control emis de inspectorul şef, cu datele şi informaţiile reţinute de inspectorii judiciari în cuprinsul raportului întocmit, nefiind stipulată în sarcina conducerii direcţiei ori a Inspecţiei Judiciare vreo obligaţie în sensul armonizării eventualelor constatări, concluzii ori propuneri diferite ale inspectorilor judiciari, expuse în cuprinsul raportului de control.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 8.16 din Procedura operaţională privind efectuarea controalelor de către Direcţia de inspecţie pentru procurori - P.O. - III - 01 se cuvine totodată a fi menţionat şi faptul că raportat la aceste prevederi nu s-a avut în vedere de către pârât nici faptul că normele procedurale citate incomplet de secţie în cuprinsul întâmpinării (cu excluderea sintagmei "din cadrul fiecărei grupe") vizează armonizarea concluziilor şi propunerilor inspectorilor judiciari în raport de activitatea desfăşurată în cadrul grupelor de inspectori judiciari, nefiind incidente în ceea ce priveşte totalitatea inspectorilor judiciari componenţi ai echipei de control, ceea ce face ca interpretarea ce a fost dată acestor norme de procedură de către secţie să fie eronată.

Referitor la activitatea grupelor de inspectori judiciari, procedura operaţională prevede următoarele "eventualele concluzii şi propuneri diferite ale grupelor pentru constatări similare ori asemănătoare urmează a fi armonizate astfel încât să fie prezentat un punct de vedere unitar al acestor grupe". De asemenea, alineatul ultim al art. 8.16 menţionat precizează în legătură cu aceasta faptul că, "cu prilejul şedinţei de formulare a concluziilor şi propunerilor finale se întocmeşte un proces-verbal în care se consemnează concluziile şi propunerile fiecărui inspector judiciar/grupe de inspectori judiciari şi se examinează întregul raport de control în vederea identificării şi armonizării eventualele concluzii şi propuneri diferite ale inspectorilor judiciari/grupelor pentru constatări similare ori asemănătoare." Aşadar dispoziţiile procedurale nu au în vedere decât ipoteza menţionată, cea vizând concluziile şi propunerile diferite ale inspectorilor judiciari pentru constatări similare ori asemănătoare.

În ceea ce priveşte criticile formulate vizând "faptul că nu a putut fi întrunită nici măcar o majoritate a numărului de inspectori judiciari (...)" învederează că nici la desemnarea inspectorilor judiciari pentru efectuarea misiunii de inspecţie şi nici la întocmirea raportului de control nu poate fi luată în considerare întrunirea unei majorităţi a numărului de inspectori judiciari, întrucât constatările privind atât aspectele pozitive, care pot fi generalizate ca bune practici, cât şi deficienţele identificate la parchete aparţin grupelor de inspectori judiciari care au efectuat verificările nemijlocit, cărora le aparţine şi răspunderea pentru aceste constatări. În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Ordinul nr. 20/11.03.2016 emis de inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare, privind uniformizarea unor proceduri operaţionale, concluziile şi propunerile finale, se formulează de întreaga echipă de control. Rezultă astfel că, inspectori judiciari care nu au efectuat nemijlocit verificările nu pot formula constatări privind aspecte ce au format obiectul unor constatări efectuate de alţi inspectori judiciari care au efectuat nemijlocit verificările. Din aceeaşi perspectivă menţionează şi că nu pot fi efectuate de către inspectori judiciari care nu au efectuat verificările nemijlocit, analize asupra constatărilor realizate de către inspectorii judiciari care au efectuat nemijlocit respectivele verificări.

Aşa fiind, nu are relevanţă stabilirea unui număr par sau impar al membrilor echipei de control, constatările aparţinând numai inspectorilor judiciari care au efectuat verificările nemijlocit, fără legătură cu formarea unei majorităţi, iar afirmaţia formulată prin întâmpinare în sensul că " (...) această situaţie a fost generată şi de modul în care a fost concepută desfăşurarea activităţii de verificare de către conducerea Inspecţiei Judiciare care a stabilit un număr par al membrilor echipei de control, ce nu a permis conturarea unei majorităţi în condiţiile divergenţelor de opinii exprimate" este neîntemeiată, fiind total lipsită de un fundament legal.

Neîntemeiată apreciază a fi şi critica referitoare la faptul că în ceea ce priveşte raportul de control, deşi au fost formulate obiecţii de către unitatea de parchet vizată, Inspecţia Judiciară nu le-a analizat şi nu a răspuns la acestea, raportul fiind înaintat secţiei pentru procurori fără a fi însoţit de un răspuns la obiecţiuni. În realitate Inspecţia Judiciară a analizat nu numai obiecţiile formulate de unitatea de parchet vizată, ci şi observaţiile formulate în raport de nota de avizare întocmită, răspunsurile la obiecţiuni şi observaţii fiind înaintate secţiei pentru procurori a CSM odată cu raportul de control, astfel cum rezultă explicit din adresa de înaintare a lucrărilor, pe care o anexăm.

Cât priveşte procentul statistic relevat referitor la cât la sută au fost însuşite de către secţie concluziile şi propunerile echipei de inspectori judiciari ori obiecţiuni formulate de parchetul verificat, apreciază că nu acesta este relevant, ci modul în care a fost realizată de către secţia pentru procurori a CSM analiza acestora, analiză ce este necesar a fi efectuată cu rol activ, dar şi cu respectarea dispoziţiilor legale şi regulamentare, precum şi rezultatul acestei analize, limita legală a dreptului de apreciere raportându-se în toate condiţiile la scopul legii.

Consideră astfel că, în mod corect instanţa de fond şi-a însuşit criticile reclamatei referitoare la Hotărârea secţiei pentru procurori a CSM nr. 6S6 din 31 octombrie 2017 şi a dispus anularea art. 3, 4 şi 5 din hotărârea atacată.

De asemenea, după analiza aspectelor prezentate şi a temeiurilor de drept invocate, Curtea de Apel a considerat că este nelegală înlăturarea din cuprinsul raportului de control al Inspecţiei Judiciare, prin hotărârea nr. 686/31.10.2017 a secţiei pentru procurori a situaţiilor de fapt constatate de inspectori judiciari componenţi ai echipei de control, motivat de faptul că acestea fac obiectul unor sesizări disciplinare aflate pe rolul Inspecţiei Judiciare.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 317/2004 şi art. 65 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară rezultă în mod explicit lipsa vreunor prevederi care să stipuleze posibilitatea eliminării de către secţie, dintr-un raport de control al Inspecţiei Judiciare, a vreunor situaţii de fapt reţinute de către inspectorii judiciari ca şi temei privind existenţa unor indicii de săvârşire a unor abateri disciplinare, inspectorii din cadrul Inspecţiei Judiciare investiţi cu soluţionarea lucrărilor nou constituite în aplicarea art. 63 alin. (6) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară fiind singurii competenţi să realizeze verificările prealabile privind situaţiile punctuale.

Cu toate acestea, cu nesocotirea totală a respectivelor prevederi legale şi regulamentare neechivoce, prin Hotărârea nr. 686/31.10.2017 (art. 5), secţia pentru procurori a hotărât excluderea din raportul de control a aspectelor ce fac obiectul unor sesizări din oficiu ale Inspecţiei Judiciare.

În aceste condiţii, în mod temeinic instanţa de fond a reţinut că secţia pentru procurori nu se poate subroga în drepturile inspectorilor judiciari, membrii Consiliului Superior al Magistraturii neavând atribuţii de inspectori judiciari, iar înlăturarea constatărilor acestora din urmă din cuprinsul raportului de control constituie o încălcare nejustificată şi nelegală a principiul independenţei inspectorilor judiciari.

Mai mult decât atât, prin dispunerea de către secţie în sensul art. 5 din hotărârea contestată, instanţa de fond în mod a corect a apreciat că, s-a ajuns, în ipoteza în care, deşi a fost înlăturată situaţia de fapt constatată de către inspectorii judiciari în ceea ce priveşte modul de realizare a comunicărilor prevăzute în art. 145 din C. proc. pen., totuşi secţia pentru procurori şi-a însuşit propunerea aceloraşi inspectori judiciari de a se efectua un control pentru remedierea deficienţelor constatate inclusiv sub acest aspect, rezultând că dispoziţia secţiei nu este obiectivată de elementul de fapt care a determinat dispunerea verificărilor privind situaţia respectivelor comunicări procedurale pentru anul 2016.

Curtea a reţinut în acest caz că, exercitarea dreptului de apreciere a fost realizată în situaţia dată de către secţia pentru procurori cu încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege ceea ce constituie un exces de putere, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Faţă de cele menţionate, apreciază că în mod temeinic şi corect Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa pronunţată a făcut aplicarea dispoziţiilor legale în materie.

Solicită, de asemenea, respingerea ca nefondat a recursului declarat de intervenientul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie.

Astfel, în ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. apreciază că acestea sunt netemeinice şi nu pot fi reţinute întrucât, deşi recurentul intervenient susţine că instanţa de fond ar fi ignorat complet cererea de intervenţie accesorie formulată, din simpla lecturare a hotărârii atacate se constată că la termenul din data de 31.05.2018 instanţa a pus în discuţia părţilor şi a admis în principiu cererea de intervenţie formulată, pentru ca apoi prin dispozitivul hotărârii recurate să respingă ca neîntemeiată cererea de intervenţie accesorie formulată.

Subliniază faptul că soluţia dispusă asupra cererii de intervenţie depinde de soluţia dată cererii de chemare în judecată. Astfel, în situaţia în care cererea de intervenţie a fost făcută în favoarea pârâtului, aceasta se va respinge, dacă se admite cererea principală, pentru că pârâtul a căzut în pretenţii, ceea ce înseamnă că apărarea terţului nu a fost utilă.

În ceea ce priveşte restul criticilor formulate întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. apreciază de asemenea că sunt nefondate şi solicită să fie respinse pentru motivele expuse anterior, în combaterea recursului declarat de recurentul Consiliul Superior al Magistraturii.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursurilor de faţă, la data de 12 mai 2021, când, Înalta Curte, apreciind că, pentru soluţionarea excepţiei nelegalei compuneri a completului care a soluţionat cauza în fond, invocată ca motiv de ordine publică de recurentul-pârât CSM, se impune solicitarea unor relaţii de la Curtea de Apel Bucureşti în acest sens, a amânat cauza şi a acordat termen de judecată la data de 15 septembrie 2021.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând recursurile declarate prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază că acestea sunt nefondate.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin notele scrise, înregistrate la dosar la data de 09.10.2018, recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a invocat excepţia nelegalei compuneri a completului care a soluţionat cauza în fond, ca motiv de recurs de ordine publică prevăzut de art. 488 pct. 2 C. proc. civ., în raport de art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte acest motiv de recurs, Înalta Curte reţine că în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., doar instanţa din oficiu poate să invoce şi să reţină un motiv de ordine publică după împlinirea termenului de motivare a recursului. Părţile pot supune atenţiei instanţei existenţa unui asemenea motiv însă reţinerea şi analizarea acestuia sunt lăsate la latitudinea instanţei de recurs.

Faţă de aceste consideraţii teoretice, se reţine că, în principiu, critica CSM are în vedere nelegala compunere a completului care a soluţionat cauza în fond.

În raport de documentele depuse la dosar de către Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte nu înţelege să-şi însuşească însă acest motiv de ordine publică, invocat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, după împlinirea termenului de motivare a recursului, aşa încât el nu va fi reţinut şi nici analizat ca atare.

Având în vedere conţinutul criticilor ce fac obiectul celorlalte două motive de casare invocate de către recurenţi, se impune analiza cu prioritate a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., invocat atât de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii cât şi de intervenientul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

Cu referire la acest motiv de casare, trebuie precizat mai întâi faptul că exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurenţi, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o, priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte. Motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Revenind la prezenta cauză, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au formulat susţineri de maximă generalitate; indiferent că se reclamă nemotivarea hotărârii, indicarea unor motive contradictorii de către instanţa sau a unor motive străine de natura pricinii, recurenţii erau ţinuţi să indice instanţei de recurs şi să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) şi să indice acele considerente străine de natura pricinii.

În speţă, nemulţumirea recurenţilor, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanţă ar fi preluat necenzurat argumentele părţii adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor lor; nu pot fi reţinute aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Dacă argumentele şi probele administrate de către reclamantă au format convingerea instanţei în sensul soluţiei adoptate şi dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

De asemenea, tot în cadrul acestui motiv de casare, recurentul-intervenient consideră că instanţa de fond nu a lămurit explicit care este fundamentul pentru care obiecţiunile şi observaţiile primite concomitent cu raportul nu se încadrează în dispoziţiile art. 75 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 şi care este temeiul pentru care, practic, acestea nu trebuie şi nu pot fi luate în analiză de către secţia de procurori, asumând eronat că există un drept al inspectorilor judiciari care nu poate fi cenzurat.

Înalta Curte reţine că, pe de o parte, aceste aspecte nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele de fond şi, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, întrucât instanţa de recurs este ţinută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, modalitatea în care instanţa de fond a aplicat dispoziţiile legale urmează a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care priveşte încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Ambii recurenţi mai invocă şi nemotivarea respingerii cererii de intervenţie accesorie în interesul Consiliului Superior al Magistraturii pe care a formulat-o intervenientul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie. Înalta Curte constată că este neîntemeiat şi acest motiv iar respingerea cererii de intervenţie accesorie reprezintă consecinţa directă a respingerii acţiunii principale, considerentele fiind comune, întrucât, intervenţia accesorie sprijină doar apărarea Consiliului Superior al Magistraturii.

În consecinţă, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dând posibilitatea exercitării controlului judiciar asupra sentinţei recurate ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În ceea ce priveşte criticile formulate de Consiliului Superior al Magistraturii subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, prin hotărârea secţiei pentru procurori a CSM nr. 686 din 31 octombrie 2017, s-a hotărât, printre altele:

Art. 1 - "Se aprobă Raportul Inspecţiei Judiciare nr. x/2017 având ca obiect "eficienţa managerială şi modul de îndeplinire a atribuţiilor ce decurg din legi şi regulamente, de către conducerea Structurii centrale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, precum şi respectarea normelor procedurale şi regulamentelor de către procurori şi personalul auxiliar de specialitate din cadrul parchetului vizat".

Art. 2 - "Aprobă parţial concluziile şi propunerile finale ale Inspecţiei Judiciare."

Art. 3 - "Respinge observaţiile întocmite de conducerea Inspecţiei Judiciare."

Art. 4 -"Aprobă parţial obiecţiunile formulate de Direcţia Naţională Anticorupţie."

Art. 5 -"Exclude din conţinutul Raportului aspectele care fac obiectul unor sesizări din oficiu ale Inspecţiei Judiciare conform adresei nr. x/2017 din 23.10.2017".

O primă critică formulată în cadrul acestui motiv de casare se referă la modul în care instanţa de fond a soluţionat excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei de interes a Inspecţiei Judiciare în formularea acţiunii.

În ceea ce priveşte respingerea excepţiei inadmisibilităţii, Înalta Curte nu poate reţine ca fondate susţinerile recurentului pârât.

Astfel, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că, într-adevăr, deşi prin art. 1 s-a aprobat Raportul Inspecţiei, prin art. 3, 4 şi 5 se aduc veritabile limitări ale conţinutului acestuia, ceea ce ar fi presupus doar o aprobare parţială a Raportului.

Apoi, dacă s-ar accepta că articolele 3, 4 şi 5 nu ar reprezenta decât simple operaţiuni procedurale, anterioare emiterii actului administrativ, aşa cum susţine recurentul, nu se justifică reţinerea lor în dispozitivul actului emis.

În condiţiile în care respectivele articole fac parte integrantă din actul administrativ contestat, respectiv din hotărârea secţiei pentru procurori a CSM nr. 686 din 31 octombrie 2017, iar prin aceste articole s-a realizat în concret limitarea aprobării raportului Inspecţiei Judiciare nr. x/2017, cu atât mai mult cu cât, actul administrativ a fost motivat în integralitate şi nu fragmentat pe fiecare articol în parte, criticile recurentului pârât sunt nefondate.

Susţinerile referitoare la modul în care instanţa de fond a soluţionat excepţia lipsei de interes a Inspecţiei Judiciare în promovarea acţiunii, sunt şi ele nefondate.

Potrivit art. 65 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, inspecţia Judiciară este o structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii şi acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiţi în condiţiile legii, atribuţii de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate. Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară fac obiectul Regulamentului aprobat prin Hotărârea nr. 1027/2012 a Consiliului Superior al Magistraturii.

Obiectul cererii deduse judecăţii îl reprezintă anularea art. 3, 4 şi 5 nr. 686/31.10.2017 a secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care, aşa cum s-a arătat mai sus, s-au respins observaţiile întocmite de conducerea Inspecţiei Judiciare, s-au aprobat parţial obiecţiunile formulate de Direcţia Naţională Anticorupţie şi au fost excluse din conţinutul Raportului aspectele care fac obiectul unor sesizări din oficiu ale Inspecţiei Judiciare conform adresei nr. x/2017 din 23.10.2017.

Înalta Curte constată că, deşi prin art. 1 din hotărâre a fost aprobat Raportul Inspecţiei Judiciare nr. x/2017 având ca obiect "eficienţa managerială şi modul de îndeplinire a atribuţiilor ce decurg din legi şi regulamente, de către conducerea structurii centrale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, precum şi respectarea normelor procedurale şi regulamentelor de către procurori şi personalul auxiliar de specialitate din cadrul parchetului vizat", prin art. 3, 4 şi 5 s-au adus în fapt limitări acestuia, prezentând importanţă şi modalitatea concretă în care a fost aprobat, precum şi părţile si concluziile care au fost înlăturate. Acesta constituie de altfel şi motivul pentru care obiectul acţiunii Inspecţiei Judiciare îl reprezintă doar anularea în parte a hotărârii, respectiv a dispoziţiilor prin care a fost cenzurat raportul întocmit de Inspecţia Judiciară.

Inexistenţa, în cuprinsul art. 65 alin. (1) al Legii nr. 317/2004, a unei prevederi exprese privind accesul la justiţie pentru contestarea acestei hotărâri nu poate avea semnificaţia invocată de recurentul-pârât, pentru că "tăcerea" legii speciale atrage incidenţa normelor cuprinse în Legea nr. 554/2004, dreptul comun în materia contenciosului administrativ.

Este adevărat că Inspecţia Judiciară nu poate invoca drepturi asemănătoare parchetului verificat însă aceasta acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale tocmai pentru a beneficia de pârghiile şi resorturile necesare pentru a putea asigura buna funcţionare a justiţiei, ori de câte ori constată că au intervenit anumite derapaje.

În context, trebuie menţionat, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, că prin decizia nr. 256/2006 Curtea Constituţională a statuat, cu referire la constituţionalitatea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, că potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie exercitarea acţiunii în justiţie de către orice persoană este posibilă pentru apărarea "drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime".

De asemenea, Curtea Constituţională a precizat că în lipsa unei distincţii exprese în art. 52 din Constituţie între interesul legitim public sau privat trebuie aplicat principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, prin urmare, acţiunea în contencios administrativ asigură ocrotirea atât a interesului public, cât şi respectarea interesului privat.

Mai mult, intenţia legiuitorului de a restrânge exercitarea dreptului la acţiune într-o anumită situaţie concretă, contrar interpretării date de prima instanţă şi împărtăşită de intimatul pârât, nu poate rezulta din coroborarea unor evenimente legislative, ea trebuie să fie prevăzută expresă, în acord cu dispoziţiile art. 53 din Constituţie. Astfel, potrivit normei constituţionale menţionate, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Totodată, rezolvarea conflictului între legea specială şi legea generală în acord cu dispoziţiile constituţionale conduce la aceeaşi concluzie, şi anume că, în lipsa unei dispoziţii exprese care să suprime dreptul la acţiune împotriva Hotărârii secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii act administrativ emis în conformitate cu art. 75 din Legea nr. 317/2004, lege specială, acest drept trebuie recunoscut părţii care justifică o vătămare în condiţiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, lege care conţine dispoziţii de procedură cu caracter general, care completează legea specială pentru situaţiile pe care aceasta nu le reglementează.

În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate care vizează fondul cauzei, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a pronunţat sentinţa atacată făcând o aplicare corectă a dispoziţiilor legale în materie.

Înalta Curte consideră că prin dispoziţiile art. 3, 4 şi 5 din hotărârea atacată, secţia pentru procurori a adus limitări ale modului în care a fost aprobat raportul de control. Dacă acestea erau, potrivit susţinerilor recurentului, doar măsuri premergătoare aprobării, ele nu ar fi trebuit să se regăsească în dispozitivul hotărârii.

Pe de altă parte, recurentul recunoaşte că nu era posibilă aprobarea raportului în integralitatea lui însă secţia pentru procurori avea posibilitatea să-l aprobe motivat, doar parţial, conform de altfel, practicii sale.

În ceea ce priveşte art. 3 din Hotărârea secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, se reţine că prin acesta s-au respins observaţiile întocmite de conducerea Inspecţiei Judiciare, întrucât observaţiile prezentate nu sunt de natură a imprima un caracter unitar concluziilor şi propunerilor inspectorilor judiciari, putând fi apreciate drept constatări şi concluzii proprii, diferite de cele ale inspectorilor judiciari care au efectuat în mod direct şi nemijlocit controlul

În ceea ce priveşte procedura de avizare de către conducerea Inspecţiei Judiciare a raportului întocmit de către inspectorii judiciari, se reţine că, potrivit art. 64 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară şi pct. 8.16 din Procedura Operaţională privind efectuarea controalelor de către Direcţia de inspecţie pentru procurori, imprimarea unui caracter unitar al concluziilor şi propunerilor inspectorilor judiciari este avut în vedere la redactarea raportului de către echipele de control, fiind aşadar anterioară procedurii de avizare a raportului de către conducerea Inspecţiei Judiciare.

Astfel, Procedura Operaţională Privind Efectuarea Controalelor de Către Direcţia de Inspecţie pentru Procurori - P.O. - III - 01 prevede, în art. 8.16 următoarele, referitor la armonizarea concluziilor şi propunerilor formulate de către inspectorii judiciari din cadrul echipelor de control: la redactarea raportului privind controlul prevăzut la punctul 8.1. lit. a) (privind eficienţa managerială şi modul de îndeplinire a atribuţiilor, ce decurg din legi şi regulamente, de către conducerea parchetului) vor fi avute în vedere următoarele:

- fiecare grupă de inspectori judiciari formulează pentru parchetele verificate concluzii şi propuneri;

- eventualele opinii contrare ale inspectorilor judiciari din cadrul fiecărei grupe în privinţa concluziilor şi propunerilor urmează a fi armonizate astfel încât să fie prezentat un punct de vedere unitar de întreaga grupă;

- eventualele concluzii şi propuneri diferite ale grupelor pentru constatări similare ori asemănătoare urmează a fi armonizate astfel încât să fie prezentat un punct de vedere unitar al acestor grupe.

Aşadar, exprimarea părerii în cadrul procedurii de avizare, de către conducerea direcţiei ori a Inspecţiei Judiciare, se realizează ulterior redactării raportului de control de către inspectorii judiciari componenţi ai echipei de control, din perspectiva verificării conformităţii obiectivelor stabilite prin ordinul de control emis de inspectorul şef, cu datele şi informaţiile reţinute de inspectorii judiciari în cuprinsul raportului întocmit iar faptul că în procedura de avizare a raportului trebuie urmărită şi respectarea normelor privind uniformizarea, nu înseamnă că inspectorul şef al direcţiei ori al Inspecţiei Judiciare ar avea dreptul de a modifica concluziile ori propunerile formulate de către inspectorii judiciari.

Într-adevăr, nu există niciun text legal care să reglementeze dreptul conducerii Inspecţiei Judiciare sau al directorului direcţiei corespunzătoare de a verifica conformitatea obiectivelor stabilite prin ordinul de control emis de inspectorul şef, cu datele şi informaţiile cuprinse în raportul de control precum şi dreptul de a efectua o verificare a modului de respectare de către inspectorii judiciari din echipa de control a normelor regulamentare însă nu există nici norme care să prevadă ce anume presupune procedura de avizare la care se referă art. 64 alin. (6) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară şi nici recurenta nu arată care este rolul conducerii Inspecţiei Judiciare în această procedură.

Aşa cum ar rezulta însă din susţinerile recurentului, avizarea raportului de către conducerea Inspecţiei Judiciare ar reprezenta doar o simplă formalitate. Înalta Curte precizează că raportul în cauză a fost întocmit în urma controlului dispus prin Ordinul nr. 71/03.07.2017 emis de inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare, ordin care prevedea atât obiectivele controlului cât şi structura raportului care urma a se întocmi. Este firesc aşadar ca în procedura avizării raportului de către emitentul ordinului să fie verificate atât aspecte ce ţin de obiectivele stabilite şi dacă acestea au fost atinse dar şi dacă inspectorii care au alcătuit echipa de control, pe parcursul efectuării acestuia, au respectat dispoziţiile legale în materie.

Înalta Curte constată că observaţiile întocmite de conducerea Inspecţiei Judiciare prin notă scrisă, la data de 25.09.2017, şi care au fost respinse la art. 3 din hotărârea atacată, fac parte din avizul prevăzut la art. 64 alin. (6) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară.

Aşa cum rezultă din conţinutul acestei note, observaţiile formulate de conducerea Inspecţiei judiciare ţin efectiv de concordanţa datelor şi informaţiilor reţinute de inspectorii judiciari necontrazise în vreun fel de conducere, în raport de obiectivele stabilite prin Ordinul nr. 71/03.07.2017. Astfel, în procedura avizării, s-a constatat lipsa unor date şi informaţii mai aprofundate care să justifice concluziile şi propunerile formulate şi care, nicidecum nu reprezintă constatări şi concluzii proprii, diferite de cele ale inspectorilor judiciari care au efectuat în mod direct şi nemijlocit controlul.

Aşa fiind, cum rolul conducerii Inspecţiei Judiciare în procedura avizării nu este acela de uniformizare a raportului ci doar de verificare dacă s-au respectat sau nu dispoziţiile regulamentare iar observaţiile formulate nu au valoarea unor constatări ori concluzii proprii, diferite de cele ale inspectorilor judiciari care au efectuat controlul, în mod legal instanţa de fond a constatat că respingerea acestor observaţii este nelegală, cu atât mai mult cu cât, aşa cum ar rezulta din motivare, are loc o limitare a dreptului de exprimare de către conducerea Inspecţiei Judiciare, în cadrul procedurii de avizare a unor păreri asupra raportului de control numai la situaţiile în care observaţiile formulate ar fi de natură a imprima un caracter unitar concluziilor şi propunerilor inspectorilor judiciari.

Mai mult, chiar dacă prin art. 3 din hotărâre au fost respinse aceste observaţii, în fapt, ele au fost avute în vedere la propunerile formulate, aspect recunoscut, de altfel, de către recurent.

De altfel, din punct de vedere procedural, Înalta Curte constată că în privinţa unor observaţii din cadrul avizului la un anumit raport, secţia pentru procurori din cadrul CSM nu are o practică administrativă constantă în ceea ce priveşte modalitatea lor de soluţionare. Astfel, din hotărârile CSM depuse la dosarul de fond prin care au fost aprobate rapoarte de control la diferite structuri de Parchet, ar rezulta că secţia pentru procurori îşi poate însuşi sau nu aceste observaţii în considerentele hotărârilor, cu menţiunea că, de regulă ele se referă la răspunsul Inspecţiei Judiciare la obiecţiunile la raport formulate unităţile de Parchet.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la anularea art. 4 din hotărârea Hotărârea secţiei pentru procurori a CSM nr. 686/31.10.2017 prin care s-au aprobat parţial obiecţiunile formulate de Direcţia Naţională Anticorupţie, Înalta Curte le consideră, de asemenea, nefondate.

O primă critică vizează nemotivarea de către instanţa de fond a soluţiei pronunţate prin aceea că nu a luat în considerare niciuna din apărările formulate prin întâmpinare. Înalta Curte, pentru considerentele care au fost avute în vedere la respingerea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., consideră critica nejustificată.

Apoi, contrar susţinerilor recurentului, inspectorii judiciari care au efectuat controlul au răspuns obiecţiunilor formulate de Direcţia Naţională Anticorupţie, răspunsuri anexate raportului, aşa cum rezultă din adresa de înaintare a acestuia către secţia pentru procurori din cadrul CSM nr. 20791/05.10.2017 .

De asemenea, prin soluţia adoptată, instanţa de fond nu a negat dreptul secţiei pentru procurori din cadrul CSM de a stabili măsurile care se impun pentru remedierea situaţiilor constatate prin raport, însă acestea trebuie să fie justificate prin elemente obiective şi nu prin factori subiectivi, respectiv, înlăturarea din raport a unor pasaje care conţin redarea unor stări de fapt constatate nemijlocit de către inspectorii judiciari, sau, deşi în considerentele hotărârii s-au admis obiecţiuni ale DNA, totuşi au fost admise propunerile formulate de inspectorii judiciari cu referire la acestea.

Totodată, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, unele critici exprimate de către unitatea de parchet unde a fost efectuat controlul referitor la aspecte de fond ale constatărilor realizate de către inspectorii judiciari şi care au fost admise, nu reprezintă altceva decât apărări ale procurorilor referitor la activitatea cărora se efectuează verificări prealabile în lucrări constituite distinct, acesta din urmă fiind cadrul în care pot fi invocate şi valorificate.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia, datele transmise către Direcţia Naţională Anticorupţie prin fax cu adresa nr. x/2017 semnată de inspectori judiciari A., B. şi C., nu puteau fi calificate constatări şi concluzii preliminare în înţelesul dispoziţiilor legale, motiv pentru care obiecţiunea Direcţiei Naţionale Anticorupţie a fost în mod judicios admisă, recurentul face abstracţie de faptul că exact aceeaşi a fost modalitatea în care a procedat şi cealaltă grupă de inspectori alcătuită din inspectorii judiciari D., E. şi F..

Nefondată este şi critica referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 63 alin. (3) din Regulament potrivit căruia, se stabileşte procentul lucrărilor supuse verificărilor, care se efectuează prin sondaj, prin faptul că a fost admisă obiecţia formulată pentru necomunicarea procesului-verbal prin care s-a stabilit criteriul de selecţie unităţii de parchet controlate. Astfel, aşa cum a reţinut de altfel şi instanţa de fond, nu există un temei legal care să fi fost încălcat de către inspectorii judiciară prin necomunicarea metodei de selecţie a dosarelor ori care ar fi impus realizarea obligatorie a unei comunicări cu acest obiect, iar susţinerea potrivit căreia prin necomunicare nu s-a putut stabili dacă modul de alegere a dosarelor verificate a fost unul obiectiv sau subiectiv, nu poate fi reţinută întrucât, secţia putea solicita procesele-verbale, aflate de altfel la dosarul de fond, în care s-a stabilit criteriul de selecţie a dosarelor.

În ceea ce priveşte înlăturarea din raport a menţiunilor de la pagina 171 paragraful 3, privind o posibilă repartizare neechilibrată a cauzelor, recurenta susţinând că această măsură este oportună întrucât măsura redistribuirii anumitor cauze din dispoziţia procurorului şef direcţie, constituie o necesitate impusă de dinamica resurselor umane în contextul asigurării unei repartizări echilibrate şi a unei soluţionări cu celeritate a cauzelor, iar nu o deficienţă, Înalta Curte nu poate achiesa la o astfel de modalitate în care secţia pentru procurori a înţeles să-şi îndeplinească atribuţiile.

Astfel, prin raport, inspectorii nu au negat posibilitatea redistribuirii anumitor cauze ci doar au consemnat faptul că nu s-a putut analiza în concret modalitatea de redistribuire a dosarelor despre care s-a făcut referire în cuprinsul raportului de control în sensul dacă această redistribuire a fost echilibrată.

Apoi, secţia avea posibilitatea să-şi însuşească sau nu această observaţie însă, nicidecum să înlăture din cuprinsul raportului descrierea unei stări de fapt constatată de inspectorii judiciari.

În ceea ce priveşte art. 5 din hotărâre, recurentul arată că în mod judicios au fost excluse din conţinutul Raportului aspectele care fac obiectul unor sesizări din oficiu ale Inspecţiei Judiciare conform adresei nr. x/2017 din 23.10.2017, în condiţiile în care, în procedura de aprobare a raportului de control, nu pot fi avute în vedere aspecte care fac obiectul unor proceduri disciplinare aflate pe rol.

Înalta Curte nu-şi poate însuşi aceste susţineri.

Astfel, potrivit art. 63 alin. (6) şi (7) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, în situaţia în care, pe parcursul verificărilor, se constată că există indicii privind săvârşirea unei abateri disciplinare sau de încălcare a normelor Codului deontologic de către judecători, procurori sau magistraţi asistenţi, inspectorul judiciar/echipa de inspectori judiciari întocmeşte un referat cu propunere de sesizare din oficiu a Inspecţiei Judiciare şi îl înaintează inspectorului-şef.

(7) Sesizarea din oficiu a Inspecţiei Judiciare se realizează pe baza procesului-verbal întocmit de inspectorul-şef, ca urmare a analizei referatului prevăzut la alin. (6).

"Procedurile disciplinare aflate pe rol" la care face referire recurentul, sunt tocmai cele care se derulează ca urmare a sesizării din oficiu a Inspecţiei Judiciare în urma constatărilor nemijlocite ale inspectorilor judiciari care au efectuat controlul.

Înlăturând din raport stările de fapt relevate de inspectori, practic rămân golite de conţinut referatele întocmite de aceştia şi care stau de altfel la baza procesului-verbal întocmit de inspectorul şef pentru sesizarea din oficiu privind săvârşirea unei abateri disciplinare sau de încălcare a normelor Codului deontologic de către procurorii în cauză.

Nu se poate face abstracţie nici de inconsecvenţa secţiei pentru procurori care, în situaţii similare, nu a considerat a fi necesară înlăturarea din raport a aspectelor care fac obiectul unor acţiuni disciplinare.

Mai mult, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, procedând în acest mod, deşi a fost înlăturată situaţia de fapt constatată de către inspectorii judiciari în ceea ce priveşte modul de realizare a comunicărilor prevăzute în art. 145 din C. proc. pen., totuşi secţia pentru procurori şi-a însuşit propunerea aceloraşi inspectori judiciari de a se efectua un control pentru remedierea deficienţelor constatate rezultând astfel că dispoziţia secţiei nu mai are la bază vreun temei pentru dispunerea verificărilor privind situaţia respectivelor comunicări procedurale pentru anul 2016.

Potrivit art. 75 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 317/2004, raportul de inspecţie (...) împreună cu obiecţiile formulate, se înaintează secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, care stabileşte măsurile ce se impun pentru remedierea situaţiei.

În situaţia în care apreciază că obiecţiile sunt întemeiate, secţia Consiliului Superior al Magistraturii poate dispune, în scris şi motivat, retrimiterea raportului în vederea completării verificărilor, cu indicarea în mod expres a aspectelor ce trebuie completate.

De asemenea, conform art. 65 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, în cazul în care obiecţiile formulate de instanţa/parchetul verificat sunt considerate întemeiate, secţia sau Plenul Consiliului Superior al Magistraturii poate dispune completarea verificărilor, cu indicarea în scris şi motivat a aspectelor ce urmează a fi completate.

Aşadar, nu există niciun temei legal care să permită secţiei pentru procurori înlăturarea din raport a unor aspecte ce ţin de starea de fapt constatată în mod direct şi nemijlocit de către inspectorii judiciari.

Faţă de toate acestea, nu pot fi reţinute nici susţinerile recurentului potrivit cărora, măsurile contestate referitoare la analizarea observaţiilor aduse raportului de control de către Directorul Direcţiei de inspecţie pentru procurori, însuşite de inspectorul şef adjunct (art. 3), a obiecţiunilor aduse raportului de control de către Direcţia Naţională Anticorupţie (art. 4) şi a aspectelor ce au făcut obiectul unor sesizări din oficiu ale Inspecţiei Judiciare (art. 5), nu sunt de natură să producă prin ele însele efecte juridice.

Recurentul justifică modalitatea în care secţia pentru procurori a analizat raportul, de maniera defectuoasă în care conducerea Inspecţiei Judiciare a înţeles să efectueze controlul (echipa fiind formată din număr par de inspectori judiciari - 6) dar şi de formularea contradictorie a concluziilor din raport (3 inspectori judiciari au reţinut elemente predominant pozitive în activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ceilalţi 3 având o viziune complet diferită).

Înalta Curte consideră însă că, secţia pentru procurori din cadrul CSM a avut la dispoziţie suficiente date şi informaţii, atât din cuprinsul raportului cât şi din procesele-verbal anexate, care să-i permită să ia toate măsurile care se impuneau pentru remedierea deficienţelor constatate.

Pe de altă parte, secţia ar fi avut şi posibilitatea aplicării art. 65 alin. (3) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, în condiţiile în care aprecia că informaţiile şi datele din raport erau insuficiente sau neconcludente

Pentru aceste considerente, Înalta Curte consideră toate criticile recurentului CSM ca fiind nefondate.

În ceea ce priveşte recursul formulat de Direcţia Naţională Anticorupţie, sub aspectul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte l-a analizat împreună cu criticile formulate de recurentul CSM.

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., " când hotărârea a fost dată cu încălcarea sa a aplicarea greşită o normelor de drept material", se reclamă aplicarea greşită a prevederilor art. 75 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 care reglementează expres posibilitatea formulării de obiecţiuni şi observaţii la raport de către unitatea de parchet supusă controlului şi, în consecinţă, dreptul secţiei de procurori de a discerne şi a dispune un aviz pertinent în speţă, care să aibă în vedere atât Raportul inspecţiei judiciare, cât şi cu privire la observaţiile şi obiecţiunile formulate.

Cu toate acestea, instanţa de fond a reţinut că numai inspectorii judiciari au dreptul de a realiza constatări în raportul de control, iar înlăturarea constatărilor acestora de către membrii Consiliului Superior al Magistraturii constituie o încălcare nejustificată şi nelegală a principiului independenţei inspectorilor judiciari.

Înalta Curte constată că recurenta, după redarea dispoziţiilor art. 74 şi 75 din Legea nr. 317/2004 şi ale art. 64 şi 65 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, face doar aprecieri generale cu privire la aplicarea greşită a acestor dispoziţii legale arătând că, legea însăşi lasă secţiilor C.S.M. posibilitatea analizei şi aprecierii obiecţiunilor prezentate de instanţa/parchetul la care a fost exercitat controlul de Inspecţia Judiciară, tocmai pentru a respecta un echilibru în desfăşurarea activităţii de control şi a evita diverse excese de putere, aspect ce trebuie sa aibă o reflectare inclusiv în hotărârea adoptată, prin care se aprobă raportul de control.

Or, în opinia sa, instanţa de fond reţine în mod eronat excesul de putere în sarcina secţiei de procurori a C.S.M., negând resortul pentru care legea a dat posibilitatea unităţii de parchet controlate de a formula observaţii/obiecţiuni şi, în concluzie, negând practic eficienţa art. 75 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 317/2004.

Susţinerile sunt nefondate.

Astfel, niciunde în cuprinsul sentinţei recurate judecătorul fondului nu a negat dreptul unităţii de parchet controlate de a formula obiecţiuni la raportul de control iar anularea din raport a acelor dispoziţii din hotărârea atacată de înlăturare de către secţia pentru procurori a unor stări de fapt constatate de către inspectori judiciari prin admiterea obiecţiunilor DNA, nu înseamnă o limitare a posibilităţii acesteia de a formula obiecţiuni ci doar de a marca limitele în care secţia analizează raportul. Deşi, secţia are un rol activ, însă, analizând deopotrivă, atât constatările inspectorilor judiciari şi observaţiile formulate de conducerea Inspecţiei Judiciare, cât obiecţiunile formulate de subscrisa Direcţia Naţională Anticorupţie, acest rol trebuie exercitat în limitele şi cu respectarea competenţelor recunoscute de lege, inclusiv sub aspectul independenţei inspectorilor judiciari.

De altfel, considerentele pentru care a fost apreciată ca nelegală înlăturarea din raport de către secţia pentru procurori a unor stări de fapt constatate de către inspectori judiciari, a fost analizată în recursul CSM.

Pe de altă parte, niciunde instanţa de fond nu a conchis că secţia pentru procurori ar avea un rol pur formal în aprobarea unui raport al Inspecţiei Judiciare, ci, dimpotrivă, a arătat că prin înlăturările respective s-a ajuns paradoxal la situaţia în care, deşi propunerile de remediere a deficienţelor formulate de inspectori pe care secţia şi le-a însuşit ca atare, au rămas fără suport factual, conţinutul raportului nemaireflectând obiectiv concluziile şi propunerile formulate.

Pentru toate aceste considerente, şi recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie este apreciat ca nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte, în opinie majoritară, urmează a respinge ca nefondate recursurile formulate de Consiliul Superior al Magistraturii şi de intervenientul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge recursurile declarate de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii şi de intervenientul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei civile nr. 2547 din 31 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 septembrie 2021.

Cu opinia separată a doamnei judecător Claudia Vişoiu, în sensul:

Admite recursurile declarate de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii şi de intervenientul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei civile nr. 2547 din 31 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite în parte cererea principală formulată de reclamanta Inspecţia Judiciară.

Anulează art. 5 din Hotărârea Secţiei pentru procurori a CSM nr. 686/31.10.2017.

Respinge în rest cererea principală.

Admite cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul PîCCJ – DNA în favoarea pârâtului CSM.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 septembrie 2021.

Considerentele opiniei separate

Opinia separată de faţă se desprinde de hotărârea adoptată în majoritate în ceea ce priveşte legalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de fond asupra acţiunii în anularea art. 3 şi 4 ale Hotărârii secţiei pentru procurori a CSM nr. 686/31.10.2017.

Astfel, în opinia majoritară, a fost confirmată legalitatea sentinţei civile nr. 2547 din 31 mai 2018, prin care au fost anulate art. 3, art. 4 şi art. 5 din Hotărârea secţiei pentru procurori a CSM nr. 686/31.10.2017, în vreme ce, în opinia minoritară, soluţia ar fi trebuit să fie reformată, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de anulare a dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 din Hotărâre.

Motivele de nelegalitate a sentinţei invocate atât prin recursul declarat de pârâtul CSM, cât şi prin cel declarat de intervenientul DNA, pe care le găsesc întemeiate se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 8 C. proc. civ.

Recurentul CSM a arătat, în esenţă, că Hotărârea sa nu a fost adoptată cu exces de putere, în înţelesul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, aşa cum a reţinut instanţa de fond, ci în limitele competenţei şi marjei de apreciere care i-au fost recunoscute de către legiuitor. Recurentul a invocat în acest sens prevederile art. 41 lit. g) şi art. 75 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 317/2004, precum şi pe cele ale art. 64 alin. (7) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1027/2012.

În mod special în ceea ce priveşte art. 3 din Hotărârea atacată, recurentul a subliniat, inter alia, că instanţa de fond nu a indicat prevederi legale care să fi fost încălcate de către secţia pentru procurori a CSM.

Se constată că, prin art. 3 al Hotărârii nr. 686 din 31 octombrie 2017, au fost respinse observaţiile conducerii Inspecţiei Judiciare, ce au însoţit avizul la raportul de control. Pe calea acestor observaţii, care fac parte din avizul adresat secţiei pentru procurori a CSM odată cu raportul de control, conducerea Inspecţiei Judiciare a remarcat că raportul de control al inspectorilor nu satisface întrutotul cerinţele Ordinului nr. 71 din 3 iulie 2017 emis de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare, prin care s-a stabilit structura activiţăţilor de control. Este de menţionat aici că observaţiile au privit: neevidenţierea în raportul de control a datelor pe baza cărora să poată fi stabilită ritmicitatea efectuării actelor de urmărire penală la secţia de combatere a corupţiei a DNA, prezentarea incompletă a modului de îndeplinire a obiectivelor controlului la aceeaşi secţie, analiza comparativă greşită a unor date şi indicatori statistici ai activităţii unora dintre secţiile DNA.

Secţia pentru procurori a CSM a aprobat raportul de control nr. x/2017, aprobând parţial concluziile şi propunerile finale ale Inspecţiei Judiciare din cuprinsul raportului amintit. Premergător adoptării acestei soluţii, în cuprinsul Hotărârii, a constatat că raportul de control a fost întocmit de către echipa de inspectori cu respectarea în cadrul fiecărui capitol a structurii stabilite în cuprinsul Ordinului nr. 71 din 3 iulie 2017 emis de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare.

Motivarea oferită de recurentul-pârât pentru respingerea observaţiilor care evidenţiau deficienţe ale activităţii de control întreprinse de inspectori a fost una inadecvată, apreciindu-se că observaţiile nu imprimă un caracter unitar concluziilor şi propunerilor inspectorilor judiciari, ci se constituie în constatări şi concluzii proprii ale conducerii Inspecţiei Judiciare, diferite de cele ale inspectorilor judiciari care au efectuat în mod direct şi nemijlocit controlul.

Acesta, însă, nu este un argument care să atragă anularea art. 3 din Hotărâre, câtă vreme, potrivit art. 75 şi art. 41 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 64 şi 65 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1027/2012, secţia pentru procurori a CSM decide asupra aprobării raportului de control întocmit de inspectorii judiciari, inclusiv din perspectiva caracterului complet sau nu al verificărilor întreprinse. În cazul în care apreciază incomplete verificările, potrivit art. 75 alin. (3) din lege şi art. 65 alin. (1) din Regulament, dispune completarea raportului. Chiar dacă aceste dispoziţii exprese sunt puse în legătură cu dreptul instanţei/unităţii de parchet de a formula obiecţiuni, iar nu cu eventualele observaţii cuprinse în avizul conducerii Inspecţiei Judiciare, trebuie socotite aplicabile şi în cel din urmă caz, pentru identitate de raţionament, adică indiferent cine ar invoca în procedura de aprobare a raportului de control anumite deficienţe în derularea activităţilor de control sau neatingerea obiectivelor controlului, secţia CSM decide dacă aceste deficienţe sunt reale şi apte să conducă la o soluţie de completare a verificărilor.

Astfel, în cauză, secţia pentru procurori a CSM a exercitat atribuţiile ce îi sunt conferite de cadrul normativ şi, apreciind că raportul IJ a atins obiectivele controlului (cu rezerva verificărilor dispuse suplimentar prin art. 6 al aceleiaşi Hotărâri, necontestat, pe alte considerente decât observaţiile conducerii Inspecţiei Judiciare), a aprobat raportul şi parţial concluziile şi propunerile cuprinse în acesta (prin art. 1 şi 2 ale Hotărârii, de asemenea, necontestate).

Instanţa de fond şi-a concentrat considerentele pe motivarea oferită de secţia pentru procurori pentru măsura adoptată prin art. 3 al Hotărârii, pe care a constatat-o a fi fără temei în cadrul normativ incident, care nu cere ca avizul să aibă caracter unitar cu raportul de control, ci ca raportul de control însuşi să fie unitar.

Opinia majoritară din recurs concordă cu această abordare a instanţei de fond.

În opinia mea, motivarea inadecvată sau greşită a respingerii observaţiilor din avizul conducerii Inspecţiei Judiciare nu este hotărâtoare în rezolvarea diferendului asupra legalităţii măsuri, câtă vreme aceasta a fost adoptată în exercitarea atribuţiilor secţiei pentru procurori a CSM de a decide asupra caracterului complet sau nu al verificărilor expuse în raportul de control.

Instanţa de fond a mai reţinut şi că art. 3 din Hotărâre limitează dreptul de exprimare al conducerii Inspecţiei Judiciare în cadrul avizului, prevăzut de art. 64 alin. (6) din Regulament.

Consider această viziune greşită, socotind că secţia pentru procurori nu a limitat dreptul de exprimare al Inspecţiei Judiciare, ci a apreciat, în exercitarea propriilor atribuţii prevăzute 75 din lege şi art. 65 din Regulament, că raportul a urmărit obiectivele controlului şi poate fi analizat pe fond, nefiind necesar să fie dispusă completarea, în raport de lipsurile evidenţiate în cuprinsul observaţiilor.

În ceea ce priveşte art. 4 din Hotărârea atacată, prin care au fost admise în parte obiecţiunile DNA, recurentul-pârât a arătat că în procedura aprobării raportului de control secţia pentru procurori nu îndeplineşte un rol pur formal, de a reţine propunerile formulate de inspectorii judiciari, ci exercită un rol activ, de analiză a constatărilor şi măsurilor propuse prin raport, în paralel cu obiecţiunile formulate de unitatea de parchet controlată, analiză soldată cu dispunerea măsurilor care se impun pentru remedierea deficienţelor constatate. Rezultatul acestei analize, în cauză, a fost obiectiv, dovadă stând împrejurarea că au fost preluate parţial atât constatări din raportul de control, cât şi obiecţiuni ale DNA, în măsura în care au fost justificate.

Prin recursul intervenientului DNA, s-a susţinut că art. 75 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 consacră expres posibilitatea formulării de obiecţiuni şi observaţii la raport de către unitatea de parchet supusă controlului, precum şi dreptul secţiei pentru procurori de a discerne şi a dispune asupra acestora. Citând şi dispoziţiile art. 41 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 317/2004 coroborate cu art. 64 şi art. 65 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1027/2012, recurentul-intervenient arată că Hotărârea atacată a fost emisă cu respectarea atât a competenţelor secţiei CSM, cât şi a procedurii de urmat. Instanţa a reţinut eronat excesul de putere, negând resortul pentru care Legea nr. 317/2004 stabileşte dreptul unităţii de parchet de a formula obiecţiuni şi lăsând fără eficienţă dispoziţiile art. 75 alin. (2) şi (3) din lege, care stabilesc rolul activ al secţiei pentru procurori a CSM.

Găsesc întemeiate aceste motive de nelegalitate a sentinţei, constatând că măsura de la art. 4 oglindeşte considerentele Hotărârii prin care au fost analizate punctual obiecţiunile DNA, unele fiind primite, iar altele respinse. Nici prin măsura de la art. 4 din dispozitiv şi nici prin considerentele Hotărârii aferente nu se dispune excluderea din raportul de control a unor constatări ale inspectorilor judiciari, spre deosebire de art. 5 din Hotărâre.

În analizarea tuturor obiecţiunilor DNA, secţia pentru procurori a CSM a tranşat chestiuni factuale, cu implicaţii în măsurile adoptate în cuprinsul art. 1, art. 2 sau art. 6 din aceeaşi Hotărâre.

Soluţionarea acestor obiecţiuni la constatările şi concluziile inspectorilor judiciari intră în atribuţiile şi în marja de apreciere a secţiei pentru procurori a CSM, după cum dispune explicit art. 75 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. Instanţa de fond a procedat la o analiză de oportunitate asupra admiterii unora dintre aceste obiecţiuni, pe care, în viziunea mea, nu o putea efectua.

Astfel, nu se poate identifica un exces de putere în exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii pârâte, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, cu privire la rezolvarea chestiunilor factuale enumerate în sentinţă: evidenţierea sau nu a cauzelor care au împiedicat efectuarea anumitor verificări, tratarea redistribuirii unor dosare, constatări referitoare la comunicarea defectuoasă a inspectorilor judiciari cu conducerea DNA, neluarea în considerare a refuzului de acces al inspectorilor la anumite dosare, calificarea sau nu ca şi constatări şi concluzii preliminare ale activităţii de inspecţie a unor aspecte comunicate DNA în scris de către inspectorii judiciari, relevanţa comunicării sau nu a criteriului de selecţie a dosarelor supuse controlului, comunicarea deficitară între trei dintre inspectorii echipei de control şi conducerea Inspecţiei Judiciare, înlăturarea constatărilor referitoare la o repartizare neechilibrată a cauzelor. În privinţa celei din urmă chestiuni este de menţionat că punctul 13 al considerentelor Hotărârii nu trebuie considerat ca dispunând eliminarea din raport a constatărilor inspectorilor, ci ca o neînsuşire a respectivelor constatări.

În concluzie, instanţa de fond a reţinut fără temei o încălcare de către emitentul Hotărârii a cadrului normativ prin admiterea obiecţiunilor DNA, respectiv o manifestare abuzivă a puterii discreţionare conferite de lege autorităţii emitente.

Pentru aceste motive, consider că soluţia asupra recursurilor ar fi trebuit să fie cea arătată în cuprinsul opiniei separate.