IT specialists' salary compensation and VRS indexation under Law 153/2017

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche la data de 29 iulie 2018, reclamanţii A. şi B., specialişti IT, în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj şi Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat:

- anularea în parte a Deciziei nr. 62 din 12 iunie 2018 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, anularea Procesului-verbal înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj sub numărul x/2018 şi anularea în parte a deciziilor subsecvente cu acelaşi obiect, emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în ceea ce priveşte drepturile salariale acordate acestora începând cu data de 01 ianuarie 2018;

- recunoaşterea dreptului la suma compensatorie cu caracter tranzitoriu legiferată prin art. 38 alin. (6^1) din Legea nr. 153/2017 şi, în consecinţă, stabilirea, prin act administrativ, a salariilor de bază corecte (începând cu 01 ianuarie 2018) şi a salariilor nete corecte (începând cu 01 mai 2018), care să reflecte pe viitor aplicarea excepţiei prevăzute la art. 38 alin. (6)1 din Legea nr. 153/2017;

- repararea pagubei ce le-a fost cauzată prin obligarea pârâţilor la recalcularea, începând cu 01 mai 2018, şi achitarea către reclamanţi a diferenţelor dintre suma drepturilor salariale nete pe care sunt îndreptăţiţi să le primească şi suma drepturilor salariale nete plătite efectiv de către pârâţi. Cu privire la aceste sume, au solicitat şi calcularea dobânzii legale aferente de la scadenţă şi până la data plăţii efective, actualizarea sumelor în funcţie de indicele de inflaţie, precum şi plata acestora;

- obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să aloce fondurile necesare efectuării plăţilor drepturilor salariale menţionate;

- anularea în parte a Deciziei nr. 62 din 12 iunie 2018 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, anularea Procesului-verbal înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj sub numărul x/2018 şi anularea în parte a deciziilor subsecvente cu acelaşi obiect, emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în ceea ce priveşte salariile de bază de 6.361 RON (B.) şi 5.937 RON (A., stabilite începând cu 01 ianuarie 2018;

- recunoaşterea dreptului la salariu de bază obţinut şi determinat în baza unor indexări succesive ale valorii de referinţă sectorială (VRS) şi, în consecinţă, instanţa să dispună începând cu 01 ianuarie 2018, prin act administrativ, restabilirea drepturilor salariale, prin raportare şi la valoarea de referinţă sectorială, salarii a căror componenţă să reflecte pe viitor toate indexările acestei valori;

- repararea pagubei ce le-a fost cauzată prin obligarea pârâţilor la recalcularea, începând cu 01 ianuarie 2018, şi achitarea către aceştia a diferenţelor dintre suma drepturilor salariale pe care sunt îndreptăţiţi şi suma drepturilor salariale plătite efectiv de către pârâţi. Cu privire la aceste sume, solicită şi calcularea dobânzii legale aferente de la scadenţă şi până la data plăţii efective, actualizarea sumelor în funcţie de indicele de inflaţie, şi plata acestora;

- obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să aloce fondurile necesare efectuării plăţilor drepturilor salariale menţionate;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 24 din 08 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche a dispus următoarele:

- a respins excepţia conexităţii cu dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti;

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea în contradictoriu cu aceşti pârâţi ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;

- a respins acţiunea privind pe reclamanţii A. şi B. şi pe pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, ca nefondată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 24 din 08 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Printr-un prim set de critici, referitor la petitul privind recunoaşterea dreptului prevăzut de art. 38 alin. (6^1) din Legea nr. 153/2017 şi plata veniturilor salariale aferente acestui drept, recurenţii-reclamanţi au învederat, în esenţă, că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că nu li se aplică aceste dispoziţii legale, în raport de prevederile art. 115 alin. (4) din Constituţia României, precum şi ale art. 43 alin. (1), (3) şi ale art. 44 din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Totodată, au arătat că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu au probat că se află în situaţia reglementată de art. 38 alin. (61) din Legea nr. 153/2017. Astfel, pe de o parte, sub aspectul temporal al aplicării normelor juridice, consideră că începând cu luna mai 2018, textul legal devine incident, iar orice decizie de salarizare emisă ulterior acestei date sau care produce efecte ulterior acesei date trebuie să includă toate normele de drept pozitiv incidente, inclusiv art. 38 alin. (61) din Legea nr. 153/2017. Pe de altă parte, în cauză, fiind implicată stabilirea drepturilor salariale nete, instanţa de fond avea obligaţia să solicite angajatorului modalitatea de calcul concret din care ar fi rezultat nu numai diferenţa salarială netă la care face referire art. 38 alin. (61) din Legea nr. 153/2017, precum şi motivul pentru care există această diferenţă, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 272 din Codul muncii şi art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Apreciază că, exceptând categoria specialiştilor IT de la aplicarea acestei norme, instanţa de fond a instituit pe cale judiciară o situaţie de excepţie legală, substituindu-se practic legiuitorului şi depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti. Astfel, consideră că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a săvârşit un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl putea face.

Printr-un alt set de critici, referitor la capătul de cerere privind recunoaşterea dreptului la salariu de bază obţinut şi determinat în baza unor indexări succesive ale valorii de referinţă sectorială (VRS) şi plata veniturilor salariale aferente acestui drept, recurenţii-reclamanţi au subliniat că nu au solicitat recalcularea salariilor, ci restabilirea drepturilor salariale, prin raportare şi la valoarea de referinţă sectorială.

Arată că se întrunesc motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 6 din C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, instanţa de fond a refuzat, indirect, să judece acest capăt de cerere raportat la noţiunea de VRS aplicată diferenţiat în ceea ce priveşte salariile acestora de bază până la 31 decembrie 2017 şi începând cu 01 ianuarie 2018, iar pe de altă parte, lipsesc cu desăvârşire motivele/normele legale pe care se întemeiază motivarea instanţei de fond în ceea ce priveşte chestiunea VRS.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, învederând că în mod corect instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive şi, de asemenea, în mod corect a respins acţiunea ca neîntemeiată.

5. Răspuns la întâmpinare

Recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinare în care au învederat, cu privire la calitatea procesuală pasivă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că în cauză nu îşi găsesc aplicare considerentele Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciind că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are nu numai jus standi, ci şi obligaţia de a sta în judecată în litigiile privitoare la stabilirea drepturilor salariale ale specialiştilor IT, întrucât nu atribuţia de ordonator principal de credite îi conferă acestuia calitate de pârâtă, ci atribuţiile sale de a stabili politica de salarizare comună a angajaţilor din structura Ministerului Public.

Referitor la capătul de cerere privind recunoaşterea dreptului la salariu de bază obţinut şi determinat în baza unor indexări succesive ale valorii de referinţă sectorială (VRS), au arătat că tranşele de indexări obţinute din 1998 (sau de la data de la care salariul nostru de bază se raportează efectiv şi la valoarea de referinţă sectorială) şi până în prezent, prin actualizări succesive de VRS, nu sunt acordate începând cu 01.01.2018. Astfel, se creează o profundă discriminare faţă de angajaţii din sistemul bugetar ale căror salarii sunt de asemenea raportate la valoarea de referinţă sectorială şi care continuă să primească, începând cu 01 ianuarie 2018, toate tranşele de majorări ale salariului de bază, obţinute prin sentinţe judecătoreşti în urma indexării repetate în trecut a VRS-ului.

Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei de contencios constituţional, precum şi a celei a Curţii Europene a Drepturilor Omului principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod raţional şi obiectiv.

Existenţa discriminării directe rezultă şi din dispoziţiile art. 7 şi art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecţia egală a legii împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare); art. 7 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiţii de muncă juste şi prielnice şi la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincţie); art. 14 din Convenţia Europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenţie (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) şi lit. f), art. 159 alin. (3), art. 165 şi art. 170 raportat la art. I din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. (1), art. 53 şi art. 42 din Constituţie (care garantează aplicarea principiului nediscriminării şi în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conţinutul complex al dreptului constituţional la muncă şi care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Consideră că acest capăt de cerere ar putea fi admisibil şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care garantează "dreptul la acces la instanţă". De asemenea, capătul de cerere ar putea fi admisibil şi prin prisma dispoziţiilor art. I din Primul Protocol Adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, majorările salariului de bază obţinute prin indexări succesive ale VRS-uIui putând fi asimilate unor "bunuri" sau "speranţe legitime", în înţelesul Convenţiei. Măsura reducerii salariilor noastre de bază prin eliminarea componentei VRS obţinută de-a lungul timpului echivalează cu o ingerinţa angajatorului/statului în "respectarea paşnică" a acestor "bunuri", o ingerinţă disproporţionată şi discriminatorie, întrucât nu există o "balanţă dreaptă" între interesul general al comunităţii şi drepturile fundamentale ale individului.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează:

Cu titlu preliminar Înalta Curte constată că prin răspunsul la întâmpinare recurenţii-reclamanţi au formulat o serie de motive noi de recurs, inclusiv cu privire la soluţia primei instanţe referitoare la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care nu vor fi analizate de către instanţa de recurs, fiind tardiv formulate, în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu prevederile art. 487 şi art. 489 din C. proc. civ., urmând a fi analizate exclusiv criticile formulate prin cererea de recurs.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta este nefondat, întrucât instanţa de fond nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, posibilitatea formulării unei plângeri împotriva hotărârilor colegiilor de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea, cât şi competenţa instanţei de contencios administrativ de a se pronunţa asupra unei astfel de plângeri, fiind prevăzute expres în dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (2), Capitolul VIII, Anexa nr. V din Legea nr. 153/2017.

Totodată, Înalta Curte aminteşte că prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti", ca motiv de recurs, se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie şi legile organice, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile altor organe. Practic, nu i se poate reproşa instanţei de judecată interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de reclamanţi, iar operaţiunile de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale sunt atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi sunt inerente procesului decizional.

De altfel, chestiunea în litigiu o reprezintă neacordarea compensaţiei prevăzute la art. 38 alin. (6^1) din Legea nr. 153/2017, care în opinia recurenţilor-reclamanţi s-a realizat cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, însă aceste aspecte se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate în acest context.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este de asemenea nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că au fost respectate dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţa de fond.

Instanţa de recurs are în vedere că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Totodată, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de control judiciar reţine că prima instanţă a analizat capătul de cerere privind salariul de bază al reclamanţilor prin raportare la valoarea de referinţă sectorială (VRS), în limitele conferite de prevederile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017 şi a administrat proba cu înscrisuri în acest sens.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că prezentul litigiu are în vedere salarizarea specialiştilor IT anterior intrării în vigoare a Legii nr. 207/20 iulie 2018, care, prin punctul 53 de modificare a Legii nr. 304/2004, a introdus la articolul 120, după alin. (5), două noi alineate, alin. (6) şi (7), cu următorul cuprins:

"(6) Specialiştii IT din cadrul instanţelor şi parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii şi al instituţiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiţiei şi al Inspecţiei Judiciare beneficiază de aceleaşi drepturi salariale ca specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilite potrivit legislaţiei privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

(7) Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiştii de la art. 116 alin. (5) din prezenta lege."

Astfel, litigiul de faţă nu se încadrează din punct de vedere al aplicării legii în timp sub imperiul acestei modificări, ci sub imperiul formei anterioare a legii, care nu cuprindea astfel de asimilare, salarizarea în cazul reclamanţilor fiind reglementată prin dispoziţiile Capitolului II "Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor", capitol plasat în anexa V - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională.

În acord cu instanţa de fond Înalta Curte reţine că, spre deosebire de legile de salarizare anterioare, care garantau la momentul intrării în vigoare menţinerea veniturilor salariale deţinute anterior, Legea nr. 153/2017 nu garantează menţinerea drepturilor salariale la nivelul celor avute anterior. Aşadar, consecinţa diminuării drepturilor salariale începând cu luna ianuarie 2018 faţă de luna decembrie 2017 este consecinţa schimbării modului de calcul al acestora, în acord cu voinţa legiuitorului.

Referitor la stabilirea salariilor de bază ale reclamanţilor, din cuprinsul deciziei reiese că încadrarea acestora s-a realizat în conformitate cu prevederile grilei stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate.

Reclamanţii consideră că pârâtul le-a stabilit în mod greşit salariile, întrucât ar fi trebuit să se raporteze la prevederile art. 38 alin. (61) din Legea-cadru nr. 153/2017, astfel cum acestea au fost introduse prin O.U.G. nr. 41/16 mai 2018.

Potrivit textului de lege evocat, "Începând cu luna mai 2018, în situaţia în care veniturile salariale nete acordate potrivit prevederilor prezentei legi sunt mai mici decât cele aferente lunii februarie 2018, se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferenţa, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Suma compensatorie este cuprinsă în salariul lunar şi nu se ia în calcul la determinarea limitei prevăzute la art. 25. Suma compensatorie se determină lunar pe perioada în care se îndeplinesc condiţiile pentru acordarea acesteia".

Or, cu privire la acest aspect este de observat faptul că, la momentul completării art. 38 cu alin. (61) prin O.U.G. nr. 41/2018 pentru modificarea şi completarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, legiuitorul a avut în vedere solicitările autorităţilor, instituţiilor publice şi organizaţiilor sindicale privind corectarea situaţiei scăderilor salariale ale anumitor categorii de bugetari începând cu luna martie 2018, comparativ cu luna februarie a aceluiaşi an.

Aspectul evidenţiat rezultă fără echivoc din preambulul textului legal în discuţie, conform căruia:

"Având în vedere faptul că, în prezent, salarizarea personalului bugetar este reglementată prin Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, luând în considerare numeroasele solicitări din partea autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi a organizaţiilor sindicale, având în vedere faptul că personalul din învăţământul superior de stat a beneficiat de tichete de masă în anul 2017, este necesar să se creeze posibilitatea acordării indemnizaţiei de hrană şi pentru această categorie de personal, fără includerea acesteia în anul 2018, la stabilirea limitei de sporuri prevăzută la art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare. Ţinând cont că limitarea acordării sporurilor la 30% pentru personalul din unităţile sanitare a condus la diminuarea veniturilor salariale pentru această categorie de personal, luând în considerare condiţionalitatea încadrării în procentul de 30% - parte variabilă din totalul cheltuielilor salariilor de bază, aspect care creează probleme în unităţile sanitare publice, motivat de faptul că începând cu 1 martie 2018 s-a realizat majorarea salariilor de bază doar pentru medici, asistenţi medicali şi ambulanţieri/şoferi autosanitară, iar determinarea cuantumului sporurilor pentru întregul personal medico-sanitar se va face prin aplicarea procentului de 30% asupra salariului de bază, făcând imposibilă încadrarea în acest procent, se impune scoaterea gărzilor din calculul acestui procent. Totodată, pentru unităţile sanitare de monospecialitate, serviciile judeţene de ambulanţă şi serviciul de ambulanţă al municipiului Bucureşti - Ilfov este necesară introducerea unei prevederi privind majorarea justificată a procentului care se aplică asupra sumei salariilor de bază, în vederea acordării sporurilor stabilite pentru fiecare dintre aceste unităţi sanitare, astfel încât să se asigure limita minimă a sporurilor stabilită conform prevederilor art. 23 din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare".

"De asemenea, pentru unele categorii de bugetari, de exemplu, personalul încadrat pe unele funcţii din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, care a beneficiat începând cu 1 martie 2018 de prevederile Regulamentului de sporuri aprobat în baza art. 23 din această lege, drepturile salariale nete începând cu luna martie 2018 au fost mai mici decât cele acordate în luna februarie 2018, drept care este necesară corectarea acestor situaţii în regim de urgenţă. Având în vedere aspectele sus-menţionate, precum şi multitudinea de solicitări şi propuneri din partea reprezentanţilor instituţiilor şi autorităţilor publice şi ai federaţiilor sindicale de modificare şi completare a prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, având în vedere că neefectuarea corecţiilor sus-menţionate ar conduce la stabilirea unor drepturi salariale mai mici pentru categoriile de personal bugetar mai sus menţionate ".

Ca urmare, este neîndoielnic că Anexa II a Legii nr. 153/2017, la care se face trimitere în preambulul O.U.G. nr. 41/2018, reglementează drepturile salariale pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare "sănătate şi asistenţă socială", aceste dispoziţii legale impunându-se a fi interpretate în ansamblul lor, în acord cu voinţa legiuitorului.

În ceea ce priveşte situaţia reclamanţilor, este de reţinut că aceştia sunt încadraţi ca specialişti IT, specialişti ce fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor.

Acest aspect rezultă din prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice potrivit cărora "personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori şi specialişti IT". De asemenea, specialiştii IT sunt menţionaţi expres în cuprinsul cap. II al Anexei V a Legii nr. 153/2017 la nr. crt. 7.

În acest context, nu pot fi reţinute alegaţiile recurenţilor-reclamanţi în sensul că prin introducerea alin. (61) la art. 38 din Legea nr. 153/2017 legiuitorul nu ar fi avut în vedere strict familia ocupaţională sănătate şi asistenţă socială, ci şi alte categorii de bugetari, deoarece din preambulul O.U.G. nr. 41/2018 rezultă că scopul adoptării acesteia a vizat categoriile de personal nominalizate, respectiv: personalul din învăţământul superior de stat, personalul din unităţile sanitare publice, unităţile sanitare de monospecialitate, serviciile judeţene de ambulanţă şi serviciul de ambulanţă al municipiului Bucureşti-Ilfov, astfel încât modificările aduse Legii nr. 153/207, indicate punctual în cadrul articolului unic al ordonanţei de urgenţă în discuţie, au vizat doar situaţiile salariale particulare ale categoriilor de bugetari nominalizate.

De altfel, dacă s-ar accepta ipoteza emisă de recurenţii-reclamanţi, legiuitorul ar fi menţionat în mod expres împrejurarea că modificările legislative vizează şi personalul din cadrul familiei ocupaţionale din care fac parte aceştia, astfel cum a procedat în cazul celorlalte categorii de personal, simetric ipotezei în care, dacă modificările legislative ar fi vizat toate categoriile de personal bugetar, legiuitorul nu ar fi justificat necesitatea adoptării actului normativ în discuţie exclusiv prin raportare la situaţiile particulare ale anumitor categorii de personal, astfel cum au fost nominalizate în mod expres.

În ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale ale recurenţilor-reclamanţi prin raportare la valoarea de referinţă sectorială (VRS), instanţa de recurs constată că s-a realizat în baza Deciziei nr. 60/2018, emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj .

În acest sens, se are în vedere că intimatul-pârât a stabilit indemnizaţia de încadrare/salariul de bază prin raportare la VRS (463,5), prin urmare sporurile se raportează la salariul de bază (cu VRS 463,5), aspect ce reiese din Nota nr. x/2018 a SRUD din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie .

În consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că în componenţa drepturilor salariale ale recurenţilor-reclamanţi se reflectă şi raportarea la valoarea de referinţă sectorială (VRS), iar modalitatea de calcul a acestora ţine de aplicarea deciziei contestate, iar nu de legalitatea acesteia, având în vedere că potrivit art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, contestaţia are ca obiect modalitatea de stabilire (prin actul administrativ) a drepturilor salariale, iar nu calculul efectiv sau plata drepturilor salariale.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea actului administrativ contestat, prima instanţă reţinând în mod corect că decizia atacată a fost emisă cu respectarea legii, argumentele expuse de recurenţii-reclamanţi în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 24 din 08 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2021.