Whether appointment to a prosecutor's management position automatically confers a higher professional rank or requires a separate competitive promotion under the judicial status law.

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 februarie 2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea răspunsului la plângerea prealabilă cuprins în hotărârea din 06 august 2019, anularea Hotărârii nr. 435 din 15 mai 2019 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru Procurori şi obligarea pârâtului să emită o hotărâre prin care să i se recunoască gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a numirii în funcţia de procuror şef serviciu în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Prin sentinţa civilă nr. 554 din data de 06 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj, secţia de contencios administrativ şi fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 19 august 2020, sub acelaşi număr.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 149 din 29 octombrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, având ca obiect anulare act administrativ Hot. nr. 435/15.05.2019.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 149 din 29 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant a învederat, în esenţă, că hotărârea primei instanţe sentinţa instanţei de fond este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea normelor de drept material incidente în cauză, respectiv dispoziţiile cuprinse în secţiunea a 3-a (art. 52 - art. 56) din cap. V al Legii nr. 303/2004, în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 242/2018.

A arătat că a parcurs procedura specială prevăzută de art. 52-56 din Legea nr. 303/2004, iar prin numirea în funcţia de conducere de procuror şef serviciu în cadrul unei structuri teritoriale a DNA, a dobândit dreptul de a funcţiona la acest nivel în cadrul ierarhiei Ministerului Public şi gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, modificările aduse art. 54 din Legea nr. 303/2004 prin introducerea art. 54 alin. (5) nu îi sunt aplicabile, instanţa de fond raportându-se în mod eronat la art. 54 alin. (5) din Legea nr. 303/2004.

De asemenea, a apreciat că prima instanţă în mod nelegal a luat în considerare un conţinut al dispoziţiilor legale adoptat ulterior numirii sale şi, pe cale de consecinţă, a reţinut greşit că nu putea dobândi gradul profesional superior, prin numire în funcţie de conducere.

În acest sens a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 52-56 din Legea nr. 303/2004, deoarece, din întregul context al dispoziţiilor legale cuprinse în Capitolul V al Legii nr. 303/2004, rezultă că art. 55 alin. (1), în baza căruia a fost numit în funcţia de conducere, stabileşte o regulă specială, derogatorie de la regula în materia promovării judecătorilor şi procurorilor prevăzută de art. 43, art. 48 şi art. 49 din Legea nr. 303/2004.

Printr-un alt set de critici, recurentul-reclamant a învederat că este criticabilă hotărârea instanţei de fond şi din perspectiva jurisprudenţei la care face trimitere în partea finală a considerentelor.

Astfel, cu toate că în considerente se arată că jurisprudenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie recunoştea în favoarea procurorilor cu funcţii de conducere în cadrul DNA, dobândirea cu caracter de permanenţă a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond s-a raportat la o jurisprudenţa care în mod clar vizează situaţii diferite sub aspectul incidenţei unei anumite forme a textului legal.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond nu a avut în vedere situaţia unor procurori aflaţi în situaţii comparabile cu a sa, iar jurisprudenţa CEDO în aplicarea art. 11 din Convenţie şi a Protocolului 12 adiţional al Convenţie a arătat că discriminare înseamnă aplicarea unui tratament diferit persoanelor aflate în situaţii comparabile, fără o justificare rezonabilă.

Astfel, a solicitat să fie avută în vedere jurisprudenţa indicată în cererea de chemare în judecată, deoarece vizează procurori aflaţi în situaţii comparabile cu a sa şi cărora li s-a recunoscut cu caracter de permanenţă, gradul profesional de Parchet de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 19 februarie 2021, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei atacate ca legală şi temeinică.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

În fapt, prin Hotărârea nr. 113 din 26 februarie 2014 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori, s-a dispus numirea reclamantului în funcţia de procuror şef al Serviciului Teritorial Târgu Mureş din cadrul DNA, în temeiul art. 55 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Ulterior, prin Hotărârea nr. 485 din 16 octombrie 2018 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori, s-a hotărât reinvestirea acestuia în această funcţie de conducere, în conformitate cu prevederile art. 55 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, începând cu data de 17 octombrie 2018.

Reclamantul s-a adresat secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii cu o cerere de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar prin Hotărârea nr. 435 din data de 15 mai 2019, secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii i-a respins cererea de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Criticile recurentului-reclamant privind greşita aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 52 - 56 din Legea nr. 303/2004 sunt nefondate.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de fond a analizat apărările reclamantului inclusiv prin raportare la dispoziţiile legale în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 242/2018, iar raţionamentul instanţei de fond, pe care instanţa de control judiciar îl împărtăşeşte, este valid indiferent de modificările legislative intervenite prin Legea nr. 242/2018 şi se bazează pe distincţia ce trebuie făcută între noţiunile de numire în funcţii de conducere şi promovare, legea prevăzând condiţii şi proceduri diferite pentru cele două instituţii.

Astfel, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 55 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 242/2018, "(1) Numirea în celelalte funcţii de conducere în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al Parchetului Naţional Anticorupţie se face pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată, de către Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau a procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie, după caz. (2) Pentru numirea în funcţiile de conducere prevăzute la alin. (1) este necesară recomandarea conducătorului secţiei ori, după caz, al direcţiei din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Parchetului Naţional Anticorupţie, unde urmează să fie numit procurorul".

Numirea procurorilor, în temeiul dispoziţiilor legale pre citate, trebuie să parcurgă toate etapele procedurii prevăzute în art. 21 alin. (1)-(9) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum a fost modificată şi completată prin Hotărârea nr. 355/2011 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Din aceste dispoziţii legale şi regulamentare, reiese că pentru numirea în funcţia de procuror şef al Serviciului Teritorial Târgu Mureş din cadrul DNA, nu este necesară deţinerea gradului profesional corespunzător acestui parchet şi nici pe aceea a funcţionării efective în cadrul acestuia, numirea fiind dispusă pentru o perioadă determinată (3 ani, cu posibilitatea reînvestirii pentru încă 3 ani).

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 242/2018, la încetarea mandatului pentru funcţiile de conducere prevăzute la art. 55 din acelaşi act normativ, procurorii revin la parchetele de unde provin sau la un alt parchet unde au dreptul să funcţioneze potrivit legii.

De menţionat că aceasta este o dispoziţie imperativă, norma legală nefolosind opţionalul pot reveni.

Pe de altă parte, în măsura în care considera că procurorii numiţi într-o funcţie de conducere, la un nivel ierarhic superior, dobândesc gradul profesional corespunzător, legiuitorul ar fi reglementat, în mod expres, acest aspect.

În ceea ce priveşte promovarea procurorilor, Înalta Curte reţine că, promovarea în funcţii superioare de execuţie (pe loc sau efectivă), ce constituie o componentă a carierei procurorilor, se poate realiza în prezent în baza art. 43 din Legea nr. 303/2004, numai prin examen/concurs, în condiţiile prevăzute de lege şi pe baza criteriilor stabilite de Consiliul Superior al Magistraturii în activitatea sa de gestionare a carierei procurorilor.

Pe de altă parte, din analiza şi interpretarea logică şi teleologică a dispoziţiilor Legii nr. 303/2004, republicată, rezultă că, în cazul judecătorilor şi procurorilor, cariera evoluează prin promovare dintr-un grad profesional în gradul profesional următor.

De asemenea, mai rezultă că, gradul profesional superior, dobândit în condiţiile legii, are un caracter definitiv în evoluţia carierei profesionale.

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, nu poate fi acceptată opinia acestuia potrivit căreia, prin numirea în funcţia de procuror şef al Serviciului Teritorial Târgu Mureş din cadrul DNA, conform dispoziţiilor legale derogatorii, prevăzute de art. 55 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, care este o normă de excepţie, interpretată restrictiv, acesta a dobândit în mod automat gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, în mod evident, s-ar produce o încălcare a dispoziţiilor legale privitoare la promovarea, numai prin concurs, în funcţii de execuţie imediat superioare.

Având în vedere cele expuse, în contextul cauzei deduse judecăţii, în acord cu opinia instanţei de fond, Înalta Curte reţine că numirea procurorilor în funcţii de conducere în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie nu trebuie confundată cu o promovare a acestora la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât noţiunile de promovare şi numire sunt distincte, pentru fiecare în parte, legea prevăzând proceduri, de asemenea, distincte.

Pe de altă parte, din interpretarea tuturor dispoziţiilor legale şi regulamentare privitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor, se observă că nu există nicio dispoziţie legală expresă, derogatorie de la procedura de promovare în funcţii de execuţie pentru cei care au deţinut funcţii de conducere în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, astfel că, în lipsa unei dispoziţii normative exprese, nu se poate prezuma voinţa legiuitorului în acest sens.

Criticile recurentului-reclamant referitoare la practica Consiliului Superior al Magistraturii şi la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din anul 2009 în această materie sunt nefondate.

Înalta Curte reţine cu titlu preliminar că practica anterioară a instanţelor naţionale nu constituie izvor de drept în sistemul judiciar român, iar faptul că alţi magistraţi ar fi obţinut anterior recunoaşterea gradului profesional superior ca efect al numirii în funcţii de conducere şi ar fi obţinut soluţii favorabile prin hotărâri judecătoreşti sau prin hotărâri ale plenului Consiliului Superior al Magistraturii nu poate constitui motiv pentru interpretarea dispoziţiilor legale în sensul dorit de recurentul-reclamant, principiul constituţional al egalităţii în drepturi nefiind un temei pentru admiterea acţiunii acesteia.

Totodată, instanţa de control judiciar are în vedere că practica administrativă şi practica judiciară evoluează, astfel încât nu se poate susţine că se încalcă principiul securităţii juridice în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului exprimate în Cauza Beian c. României şi Cauza Driha c. României, dacă într-un anumit interval de timp (câţiva ani) soluţiile administrative şi soluţiile organelor judiciare se modifică. Eventuala încălcare a principiului securităţii juridice se poate reţine dacă în interiorul aceluiaşi interval de timp, în practica judiciară se întâlnesc soluţii contrare cu privire la aceeaşi problemă de drept (nu este vorba despre soluţii izolate), iar această situaţie nu poate fi remediată prin intermediul mijloacelor interne de unificare a practicii (ex. procedura recursului în interesul legii, procedura dezlegării unor chestiuni de drept). Ori, în cauză nu se poate reţine această situaţie, reclamantul invocând doar o hotărâre judecătorească, nedefinitivă, recentă, precum şi o decizie definitivă pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv decizia nr. 5247/2009.

Este adevărat că, în jurisprudenţa anterioară a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost recunoscută dobândirea cu caracter de permanenţă a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte în favoarea procurorilor numiţi în funcţii de conducere la acest parchet ori în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism.

Însă, astfel cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de fond, pentru a se da eficienţă principiului potrivit căruia promovarea în grad profesional a procurorilor se realizează în mod exclusiv prin parcurgerea procedurilor legale de concurs şi pentru a se înlătura inechităţile profesionale între procurori care lucrează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fără a fi urmate procedurile de concurs pentru avansarea în grad profesional, instanţa supremă şi-a reconsiderat practica anterioară.

Astfel, jurisprudenţa ulterioară a secţiei de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a devenit constantă şi unitară, în sensul că promovarea în grad profesional a procurorilor se realizează în mod exclusiv prin parcurgerea procedurilor legale de concurs, în conformitate cu prevederile art. 43 şi următoarele din Legea nr. 303/2004 (deciziile nr. 3178/2015, nr. 1182/2016, nr. 2092/2017, nr. 3393/2018).

Ca atare, jurisprudenţa invocată de recurentul-reclamant, în susţinerea criticilor sale, este irelevantă în raport cu jurisprudenţa recentă, unitară, a secţiei de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Din această perspectivă, Înalta Curte subliniază că nu se poate reţine nicio eventuală discriminare a reclamantului faţă de procurorii cărora li s-a recunoscut în trecut, gradul profesional, corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte reţine că în realitate, recurentul-reclamant invocă critici privind efectul textelor legale incidente, ori eventualul control de "legalitate" implică în principal un control de constituţionalitate, operaţiune ce nu intră însă în competenţa instanţei de judecată, ci a Curţii Constituţionale în condiţiile art. 146 lit. d) din Constituţia României revizuită. Totodată, art. 124 din Constituţie prevede că "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii", ceea ce implică o acţiune de aplicare a acesteia, fără a se recunoaşte judecătorului dreptul de a legifera.

În acest sens, instanţa de recurs aminteşte şi Decizia nr. 1325/2008 a Curţii Constituţionale a României, care, în legătură cu O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, a reţinut că dispoziţiile acelui act normativ "sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative". A reţinut Curtea Constituţională în considerentele deciziei amintite că "Un asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. În virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective".

În aceste condiţii, Înalta Curtea reţine că urmărirea prin acţiune a unei astfel de finalităţi, respectiv înlăturarea de la aplicare a unui text de lege în vigoare la momentul numirii în funcţiile de conducere şi nedeclarat ca fiind neconstituţional, sub motivul unei pretinse discriminări, urmată de crearea unei norme pe cale jurisprudenţială, nu are temei legal spre a permite instanţei de a proceda de o asemenea manieră.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 149 din 29 octombrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 149 din 29 octombrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2021.