Restitution commission's appeal rejected; compensation and payment titles upheld under Law No. 165/2013.

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 30 martie 2015 pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a solicitat:

I. să fie obligate pârâtele să pună în aplicare Dispoziţia nr. 3165/2013, emisă de Primăria Municipiului Craiova, sens în care:

- Comisia Naţională să fie obligată să emită titlu de despăgubire privind aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (art. 41 alin. (3) din Legea nr. 165/2013);

- Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor să emită titlu de plată în condiţiile art. 41 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013.

II. să fie obligate pârâtele la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere pentru refuzul de a pune în aplicare un titlu executoriu.

La termenul din data de 03 iunie 2015, în primul ciclu procesual, instanţa a efectuat referatul privind competenţa şi a luat act de precizarea reclamantei privind obiectul acţiunii, respectiv refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri.

2. Hotărârea instanţei de fond în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 361 din 16 septembrie 2015, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a a respins excepţiile prematuritatii şi ale lipsei calităţilor procesual pasive invocate de către pârâte şi a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi, în principal, casarea hotărârii recurate în sensul admiterii acţiunii precizate, iar în subsidiar, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

3. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 2785 din 05 iulie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 361 din 16 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, dosarul fiind înregistrat pe rolul acesteia cu nr. x/2015*.

4. Hotărârea instanţei de fond în cel de al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 63 din 04 februarie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor;

- a obligat Comisia Naţională să emită titlu de despăgubire potrivit art. 41 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 şi Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor să emită titlu de plată în condiţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013;

- a respins cererea de obligare a pârâtelor la plata unei amenzi de 20 % din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere pentru refuzul de a pune în aplicare un titlu executoriu şi a obligat pe aceleaşi pârâte la 1.550 RON cheltuieli de judecată.

5. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 63 din 04 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, în principal cu consecinţa respingerii acţiunii, ca neîntemeiată, iar în subsidiar, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, secţia civilă.

Recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea atacată a fost dată de o instanţă necompetentă teritorial şi material să soluţioneze cauze şi că, în raport de dispoziţiile art. 33, art. 34 şi ale art. 35 din Legea nr. 165/2013, instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Bucureşti, secţia civilă.

Printr-un alt set de critici, recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că dosarul de despăgubire al reclamantei este un dosar aprobat în înţelesul Legii nr. 165/2013, context în care acestuia i-ar fi aplicabile prevederile art. 41 alin. (1) şi (3) din lege.

Recurenta-pârâtă a susţinut şi că, în mod nelegal instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1293/PI/04.05.2009, Tribunalul Timiş a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul solicitat, fapt ce ar atrage incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 686/26.11.2014, fiind aplicabile speţei dedusă judecăţii dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 269/2014.

Totodată a apreciat că dosarul de despăgubire nr. 55232/CC nu se încadrează în situaţia de excepţie prevăzută de dispoziţiile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 şi că, în mod greşit instanţa de fond a reţinut existenta refuzului nejustificat din partea autorităţilor pârâte de a răspunde sau a soluţiona cererile.

Nu în ultimul rând, recurenta-pârâtă consideră ca fiind o sarcină excesivă obligarea sa la plata de cheltuieli de judecată în cuantum de 1.550 RON şi critică faptul că instanţa de fond nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., care-i confereau prerogativele de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între părţile contractului de asistenţă juridică, prin prisma proporţionalităţii cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.

6. Apărările formulate în cauză

În cauză nu au fost formulate întâmpinări.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor este nefondat, reţinând următoarele considerente:

Primul motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., presupune nereguli procedurale în ceea ce priveşte încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Înalta Curte reţine că, potrivit prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.", iar în conformitate cu prevederile art. 131 alin. (1) acelaşi Cod, "La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu".

Alin. (2) al aceluiaşi articol statuează că "În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop".

Textele menţionate sunt expresia intenţiei legiuitorului de a stabili clar aspectul competenţei unei instanţe, nerespectarea termenului procedural de invocare a necompetenţei atrăgând decăderea din dreptul de a pune în discuţie necompetenţa instanţei, respectiv lipsirea instanţei sesizate de posibilitatea invocării necompetenţei cu depăşirea termenului procedural menţionat, cu consecinţa corelativă a consolidării competenţei instanţei învestite, independent de norma care reglementează competenţa instanţei.

Efectul omisiunii de a invoca necompetenţa materială la primul termen de judecată la care părţile erau legal citate este stabilirea competenţei instanţei învestite cu soluţionarea cererii de chemare în judecată. De lege lata, declinarea competenţei ulterior acestui moment nu mai este cu putinţă, odată depăşit termenul procedural de invocare a necompetenţei, instanţa rămânând competentă să judece, chiar dacă, virtual, dispoziţia legală incidentă ar fi menţionat competenţa altei instanţe.

Verificând dosarul de fond, se constată că reclamantul a adresat cererea de chemare în judecată direct secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Craiova, iar părţile nu au invocat la niciunul dintre termenele de judecată excepţia necompetenţei materiale a instanţei, nici în primul, nici în cel de al doilea ciclu procesual.

Faţă de cele expuse anterior, se reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, prin Notificarea nr. x/07.06.2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, str. x, compus din casă şi teren în suprafaţă de 491 mp.

Prin sentinţa civilă nr. 1293/PI/04.05.2009 a Tribunalului Timiş, rămasă definitivă prin respingerea apelului de către Curtea de Apel Timişoara prin decizia nr. 24/2010 şi irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 3912/2011, s-a admis în parte contestaţia formulată de A., s-a anulat Dispoziţia nr. 3979/2005 a primarului Municipiului Craiova şi s-a propus acordarea de despăgubiri în cuantum de 400.000 RON valoarea actuală a imobilului din Craiova, str. .Transilvania nr. 10, cu obligaţia de a transmite Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a dosarului administrativ ce stă la baza imobilului identificat.

Prin Dispoziţia nr. 3165/2013, Primarul Municipiului Craiova a respins restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, judeţul Dolj şi a propus acordarea de despăgubiri în cuantum de 400.000 RON, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În acest sens, dispoziţia a fost comunicată Prefecturii şi Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor în vederea aducerii la îndeplinire. Până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 278 din 17 mai 2013, nu a fost emis un titlu de despăgubire.

Criticile privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 165/2013 sunt nefondate.

Potrivit art. 41 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 165/2013, în forma în vigoare la data de referinţă:

"(1) Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014.

(3) Pentru îndeplinirea obligaţiilor stabilite la alin. (1), Comisia Naţională emite titluri de despăgubire, prin aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor."

Totodată, prin Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014 a Curţii Constituţionale s-a statuat că dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. a) şi ale art. 21 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate.

Curtea Constituţională a avut în vedere în special acele situaţii în care instanţele judecătoreşti au constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită în înţelesul Legii nr. 10/2001 şi au obligat pârâtul să emită dispoziţie cu propunerea de acordare de despăgubiri, ce vor fi stabilite în condiţiile titlului VII al Legii nr. 247/2005, reţinându-se totodată că, atâta timp cât propunerea de acordare despăgubiri şi cuantumul despăgubirilor au fost stabilite de o instanţă judecătorească, un organ administrativ nu poate exercita atribuţii care ţin exclusiv de competenţa instanţelor judecătoreşti prin instituirea unui sistem concurent cu sistemul instanţelor de judecată.

Având în vedere că prin sentinţa civilă nr. 1293/PI/04.05.2009 a Tribunalului Timiş, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a propus acordarea de despăgubiri în cuantum de 400.000 RON valoarea actuală a imobilului din Craiova, str. x, fiind stabilit totodată dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul solicitat, preluat abuziv, iar în temeiul acesteia, prin Dispoziţia nr. 3165/2013, Primarul Municipiului Craiova a respins restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, judeţul Dolj şi a propus acordarea de despăgubiri în cuantum de 400.000 RON, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în mod judicios instanţa de fond a reţinut că în speţă sunt incidente prevederile art. 41 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 165/2013.

În acest context vor fi respinse şi criticile recurentei-pârâte potrivit cărora în mod nelegal instanţa de fond ar fi reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1293/PI/04.05.2009, Tribunalul Timiş a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul solicitat, fapt ce ar atrage incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 686/26.11.2014, fiind aplicabile speţei dedusă judecăţii dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 269/2014.

Astfel, recurenta-pârâtă susţine că în speţă este aplicabilă Decizia nr. 269/2014, prin care Curtea Constituţională a stabilit că CNCI are obligaţia de a verifica existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, de a aprecia cu privire la întinderea acestuia şi de a evalua despăgubirile cuvenite în cazul în care, după examinarea dosarului, aceasta ajunge la concluzia că solicitantul este titularul dreptului de proprietate, dar situaţia premisă în prezenta cauză este diferită.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, aşa cum s-a menţionat şi în precedent, situaţia de fapt reţinută în cauză se circumscrie situaţiilor reţinute prin considerentele Deciziei nr. 686 din 26 noiembrie 2014 a Curţii Constituţionale.

Prin Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 68 din 27 ianuarie 2015, paragraful 21, Curtea a reţinut că atribuţia conferită de legiuitor Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului acesteia de a verifica dosarele din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii chiar şi în cazul în care existenţa dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, iar decizia care conţine propunerea de acordare de măsuri compensatorii a fost emisă ca urmare a acestei hotărâri judecătoreşti, generează posibilitatea ca un organ administrativ să exercite atribuţii care ţin exclusiv de competenţa instanţelor judecătoreşti. Curtea apreciază că numai o instanţă judecătorească învestită de lege cu soluţionarea unei căi extraordinare de atac împotriva unei asemenea hotărâri judecătoreşti o poate invalida. A recunoaşte Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului acesteia competenţa de reexaminare a existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească înseamnă a recunoaşte un control administrativ asupra acestei hotărâri, deci o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 129 din Constituţie, potrivit cărora, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".

La paragraful 27 din aceeaşi decizie Curtea a constatat că prin reglementarea în sarcina Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului a competenţei de reexaminare a existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii şi a cuantumului despăgubirilor şi în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească echivalează cu instituirea unei noi căi de atac şi, implicit, a unui sistem concurent cu sistemul instanţelor judecătoreşti în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei.

Totodată, prin Decizia nr. 715 din 09 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 13 februarie 2015, paragraful 26, Curtea a reţinut că este firesc ca obligaţia emiterii titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 să fie executată în condiţiile noii legi, aceasta fiind tocmai expresia concretă a principiului tempus regit actum şi a principiului aplicării imediate a legii noi. Situaţia celor care au calitatea de beneficiar al unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care se stabileşte în sarcina autorităţii publice pârâte o obligaţie de a face, este net diferită de cea potrivit căreia printr-o sentinţă judecătorească a fost stabilită suma cuvenită cu titlu de despăgubiri, în urma evaluării efectuate în condiţiile Legii nr. 247/2005. Ultima ipoteză corespunde celei reglementate distinct de legiuitor, la art. 41 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 165/2013, legea nouă aplicându-se doar în ceea ce priveşte modalitatea de plată a sumelor de bani anterior stabilite.

Nefondate sunt şi criticile recurentei-pârâte privind inexistenţa în cauză a refuzului nejustificat.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Definiţia excesului de putere este dată de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Înalta Curte împărtăşeşte opinia instanţei de fond potrivit căreia refuzul exprimat de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor de a-şi îndeplini atribuţiile de la art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu motivarea că este necesară promovarea unei acţiuni având ca obiect lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 1293/PI/2009 a Tribunalului Timiş, este nejustificat.

În condiţiile în care sentinţa civilă nr. 1293/PI/2009 a Tribunalului Timiş este definitivă şi irevocabilă, aşa cum s-a reţinut în precedent, solicitarea autorităţii pârâte administrative încalcă prezumţia de validitate (res iudicata pro veritate habetur) de care se bucură aceste hotărâri şi, implicit, principiul securităţii raporturilor juridice care impune ca nicio parte a unui proces să nu poată determina redeschiderea unui proces, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei.

Totodată, instanţa de control judiciar, reţine că motivarea refuzului, expusă prin notele de şedinţă depuse de recurenta-pârâtă în cel de al doilea ciclu procesual la instanţa de fond şi reiterată prin cererea de recurs, diferă de motivarea refuzului din procedura administrativă, respectiv că dosarul de despăgubire nr. 55232/CC nu se încadrează în situaţia de excepţie prevăzută de dispoziţiile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, că instanţele nu s-au pronunţat cu privire la toate cele 3 elemente (calitate, drept şi întindere), critică care de asemenea nu poate fi primită, având în vedere că toate cele trei aspecte au fost tranşate anterior de către instanţele judecătoreşti în mod definitiv şi irevocabil, încât norma de drept invocată nu este aplicabilă prezentului raport juridic.

În consecinţă, conduita autorităţilor pârâte constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, respectiv a drepturilor conferite de lege şi care decurg dintr-o hotărâre judecătorească executorie, potrivit art. 433-435 din C. proc. civ., reprezintă exces de putere, în conformitate cu prevederile art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte respinge şi criticile recurentei-pârâte privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte potrivit cărora a dovedit lipsa culpei în soluţionarea dosarului de despăgubire al intimatei-reclamante, instanţa de recurs reţine că fundamentul plăţii cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită chiar prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziţiei legale rezultatul procesului, conduita părţilor fiind relevantă doar în condiţiile unei manifestări procesuale calificate, respectiv prin recunoaşterea pretenţiilor până la primul termen la care părţile sunt legal citate (dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere) - art. 454 din C. proc. civ., ipoteză care nu se regăseşte în cauză.

Prin urmare, având în vedere că recurenta-pârâtă a pierdut procesul, în raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., în mod corect instanţa de fond a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, referitor la criticile recurentei-pârâte privind neaplicarea de către instanţa de fond a prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. în ceea ce priveşte reducerea onorariului avocaţial, Înalta Curte aminteşte că aceasta reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit căreia "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

În concluzie, în cauză sunt îndeplinite condiţiile privind existenţa unui refuz nejustificat din partea autorităţilor administrative pârâte, iar hotărârea instanţei de fond care l-a constatat este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinţei civile nr. 63 din 04 februarie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2021.