Violation of contradictoriness in administrative challenge to pandemic alert extension measures

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal la data de 14.05.2021, sub nr. x/2021, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea în întregime a H.G. nr. 531 din data de 12 mai 2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 13 aprilie 2021, precum şi a anexelor, respectiv anularea parţială privind purtarea măştii de protecţie în spaţii deschise, organizarea de petreceri în spaţii private, interzicerea circulaţiei în intervalul 2200-0500.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 166 din data de 07 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, s-au respins excepţiile lipsei de interes a reclamanţilor şi lipsei de obiect a acţiunii.

S-a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu Guvernul României.

S-a respins cererea de intervenţie în favoarea pârâtului Guvernul României de către Ministerul Afacerilor Interne.

A fost anulată în parte H.G. nr. 531/2021 astfel cum a fost modificată de H.G. nr. 580/2021 în privinţa următoarelor dispoziţii: Anexa 2 art. 31 iar la Anexa 3 art. 1 pct. 5,6,7,12,13,18,20,27 şi art. 6 punctele 2,4,9 doar în privinţa condiţionării participării de prezentarea dovezilor menţionate la art. 31 al anexei 2.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale acestor articole.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei nr. 166 din data de 07 iunie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal au promovat recurs reclamanţii A. şi B., pârâtul Guvernul României şi intervenientul Ministerul Afacerilor Interne, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

3.1. Prin recursul reclamanţilor, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei în sensul admiterii în tot a acţiunii şi anulării H.G. nr. 531/12.05.2021 şi în ceea ce priveşte măsura prelungirii stării de alertă pe teritoriul României.

În cadrul memoriului de recurs recurenţii-reclamanţi au arătat că în mod greşit instanţa de fond nu a admis şi petitul de anulare a prelungirii stării de alertă, cu atât mai mult cu cât normele de drept material invocate sunt aplicabile ambelor ipoteze propuse prin acţiunea de anulare a H.G. nr. 531/2021, putând sta la baza motivării şi pentru admiterea în întregime a acţiunii iniţiale.

La momentul învestirii instanţei de fond cu acest petit, motivele invocate de recurenţi pentru admiterea cererii de "încetare a prelungirii stării de alertă" au fost aceleaşi precum azi, la data formulării prezentului recurs, însă ţinând cont şi de evoluţia pozitivă a "numărului de îmbolnăviri" şi aşadar de reducerea semnificativă a riscului vizibil de îmbolnăvire. Prin art. 1 al H.G. atacat se prelungeşte aceeaşi stare de alertă care s-a instituit înainte cu 1 an, respectiv începând cu luna mai 2020, şi care s-a prelungit succesiv până în prezent prin 10 acte normative administrative.

Arătă recurenţii că la momentul promovării acţiunii de anulare a actului emis de Guvern, dar cu atât mai mult la 1 iulie 2021, data prezentului recurs, situaţia concretă este cu totul alta - în sens pozitiv, iar în întreaga ţară rata infectării a scăzut îmbucurător sub 1/1000, ceea ce duce la ideea logică că nu mai există vreo amploare şi intensitate a situaţiei de urgenţă sau alertă (viteza de evoluţie fiind extrem de redusă) şi nu mai există nici insuficienţa capabilităţii de răspuns şi lipsa infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc, aşa încât nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 3 din Legea nr. 55/2020 pentru prelungirea stării de alerta.

În aceste condiţii, restrângerea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în continuare, pe acest fond de "siguranţă actuală" - conferită şi consolidată pe zi ce trece prin scăderea numărului de îmbolnăviri - confirmate de înseşi cifrele şi statisticile specialiştilor Guvernului, nu mai se justifică, iar invocarea de către Guvern a unei imprevizibilităţi, instabilităţi şi nesiguranţe nu se mai poate justifica după 1 an de pandemie şi stare de fapt stabilă, fiind evident că niciodată populaţia nu este şi nu va fi ferită de pericolul iminent al vreunei îmbolnăviri. Sub acest pretext nu poate fi menţinută o continuă stare de alertă.

Solicită să se aibă în vedere că în luna august va avea loc la Cluj-Napoc, cu acceptul expres al membrilor Guvernului României, festivalul "C. " la care vor participa sute de mii de turişti din toată lumea, fiind imposibil din punct de vedere fizic a se respecta de distanţarea socială, context în care starea de alertă nu mai poate fi justificată de Guvernul României decât cel mult pentru restul cetăţenilor români care nu participa la un astfel de eveniment.

Apreciază că există o dublă măsură atât timp cât evenimentul se va desfăşura în timpul stării de alertă, dar este contradictoriu cu starea de alertă, ceea ce reprezintă un adevărat "abuz de putere" din partea Guvernului României.

De asemenea, apreciază că din art. 5 alin. (2) din Hotărârea de Guvern atacată, care prevede că se prelungeşte aceeaşi stare de urgenţă care a fost instituită prin H.G. nr. 394 începând cu luna mai 2020, reiese că menţinerea stării de alertă este ilegală, aspect ce rezultă fără echivoc din dispoziţia expresă în sensul că actele normative emise anterior îşi menţin aplicabilitatea. Or, în măsura în care o H.G., emisă pe o perioadă limitată în timp, iese din vigoare, îşi pierd valabilitatea şi eficacitatea şi actele emise în baza sa, respectiv cele emise în executarea actului normativ cu valoare superioară. Din punct de vedere al ierarhiei actelor normative este absurd ca vreun act administrativ normativ inferior să ultraactiveze actului normativ în baza căruia a fost emis, sens în care indică dispoziţiile art. 11 lit. c), art. 35, art. 53 alin. (1) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea Guvernului.

O stare de alertă, potrivit definiţiilor de mai sus, nu se poate întemeia pe o stare existentă cu 10-11 luni în urmă. Ea trebuie raportată la situaţia concretă existentă în momentul dispunerii ei, altminteri se constituie într-un exces de putere. După 10 luni de pandemie nu se mai poate susţine cu temei că ar exista o situaţie de urgenţă, iar o asemenea interpretare ar goli practic de conţinut însuşi caracterul esenţial al unei asemenea situaţii - acela de a fi excepţional şi urgent.

Starea de pandemie a devenit ceva obişnuit, s-ar putea să mai dureze în timp, astfel că starea de alertă menţinută de guvern prin prelungiri succesive şi consecutive nu mai poate constitui un mijloc adecvat pentru gestionarea pandemiei.

În consecinţă, pentru gestionarea pandemiei Covid-19 nu se mai poate invoca nici urgenţa, nici excepţionalitatea, nici evoluţia necontrolată prin urmare menţinerea acestei stări care creează mari tensiuni şi generează consecinţe negative multiple, echivalează cu denaturarea scopului său. În momentul de faţă evoluţia pandemiei nu mai reprezintă un eveniment imprevizibil, cum se putea aprecia ia debutul pandemiei, după 1 an de pandemie Guvernul având la îndemână, sau având obligaţia sa realizeze, previziuni, aprecieri cu privire la modalitatea de gestionare şi control a pandemiei, iar în caz de constatare a inexistentei acestor masuri culpa aparţine tot acestui organism, astfel că măsurile nu mat pot fi considerate ca având caracter de urgenţă.

Ca urmare, recurgerea guvernului la prelungirea lunară şi repetată a stării de urgenţă bazat pe acelaşi motiv şi neţinând cont de starea de fapt "la zi", se constituie într-un exces de putere care trebuie sancţionat de justiţie.

Menţinerea în continuare a măsurilor ce restrâng drastic drepturi fundamentale contravine în mod flagrant art. 53 din Constituţie, nu este nici proporţională, nici necesară raportat la situaţia concretă din acest moment, şi nu a fost nici la instituire.

Din punct de vedere legislativ - modificarea Legii 55/2020 prin O.U.G. nr. 192/2020 - (care restrânge în mod semnificativ drepturi fundamentale) este contrară Cartei Uniunii Europene a Drepturilor Omului, a Constituţiei şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Efectele menţinerii stării de alertă, cu restrângerile pe care le presupune, creează mai mult rău în toate domeniile, economic, cultural, educativ şi medical ne-covid, decât eventualul folos medical.

În plus, Curtea de Conturi a României a comunicat faptul că prejudiciile constatate în urma achiziţiilor publice efectuate în stare de urgenta de către instituţiile Guvernului României, sunt de 2.875.160 RON la Ministerul Sănătăţii, respectiv de 15,2 mii RON la IGSU. Ca urmare, întrebarea este dacă nu cumva prin "prelungirea stării de alertă" se permite atribuirea de lucrări şi materiale medicale fără a se respecta cel puţin concurenţa în domeniul achiziţiilor publice şi atribuirea fără licitaţii de lucrări şi materiale şi dacă suntem în prezenta unei discriminări pe plan economic, în care multe societăţi comerciale sunt private în acest mod.

Raportat la viaţa individuală, consideră că demnitatea vieţii umane primează chiar faţă de dreptul la sănătate, în măsura în care, în numele acestuia, se încearcă un şantaj emoţional evident şi se urmăreşte a se impune un control excesiv şi condiţii umilitoare de trai.

Apare cu evidenţă că prin măsurile luate au fost sacrificate, în esenţă, toate celelalte drepturi fundamentale, inclusiv dreptul la îngrijirea sănătăţii pentru orice alte afecţiuni, fără nicio proporţionalitate. Tratatele internaţionale şi Constituţia nu stabilesc vreo ierarhie între aceste drepturi iar în cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene primul drept amintit este demnitatea umană.

De asemenea, susţin recurenţii că suntem în prezenţa unei suprareglementări care cauzează insecuritate juridică şi paralelism legislativ, prohibit de Curtea Constituţională. O serie de măsuri, ca de exemplu purtarea măştii, închiderea şcolilor, sau a restaurantelor, se dispun ba prin hotărâri ale Comisiei Judeţene de Situaţii de Urgenţă, ba prin hotărâre de Guvern pentru întreaga ţară, prin urmare populaţia este dezorientată, înfricoşată şi pur şi simplu nu mai ştie ce comportament i se pretinde.

Se observă în consecinţă, că suntem în prezenţa unei reacţii disproporţionate, exagerate, caracteristic unui exces de putere din partea diferitelor autorităţi, care nu au competenţe clar stabilite.

Cu privire la disproporţionalitatea, excesivitatea, lipsa de oportunitate, contradictorialitatea şi inconsecvenţa măsurilor luate arată că Guvernul României nu motivează actul administrativ, întrucât la fiecare prelungire a stării de alertă, deci lunar, nu aduce nimic nou în motivarea actului administrativ, acest aspect echivalând cu nemotivarea actului administrativ şi, aşadar, cu lipsa unei garanţii împotriva arbitrariului, şi se impune cu deosebire în cazul actelor care restrâng drepturi.

Curtea Europeană de Justiţie a reţinut că motivarea actului administrativ, trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte de o manieră clară algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată.

Aşadar, apreciază că instanţa de fond trebuia să sancţioneze "excesul de putere" al Guvernului României prin pronunţarea unei soluţii de admitere în integralitate a cererii, soluţie ce putea fi motivată cu uşurinţă pe înseşi încălcările normelor de drept material invocate, norme ce reprezintă în mare parte încălcări ale drepturilor fundamentale şi cetăţeneşti, precum si norme ce privesc tehnica legislativă.

3.2. Recursul promovat de pârâtul Guvernul României a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. acesta solicitînd admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi, în rejudecarea cauzei, respingerea pe fond a cererii de anulare a H.G. nr. 531/2021, astfel cum a fost modificată şi completată prin H.G. nr. 550/2021, ca neîntemeiată.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. solicită să se constatate că judecata cauzei s-a dispus fără citarea autorităţii pârâte, în condiţiile art. 153 şi următoarele din C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 175 C. proc. civ.. Astfel, arată că pentru termenul de judecată acordat în data de 07.06.2021 (termen la care instanţa a rămas în pronunţare) nu a fost citat şi nici nu i s-au comunicat "Precizările", depuse de reclamanţi în data de 31.05.2021, fiind nesocotite principiile dreptului la apărare, egalităţii de arme şi contradictorialităţii.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se arată că instanţa de fond nu a analizat în mod judicios susţinerile părţilor, chestiunile de fapt şi de drept şi a dispus admiterea, în parte a cererii de anulare, fără a fi respectate exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Verificând conţinutul sentinţei atacate se poate constata că aceasta nu îndeplineşte cerinţele menţionate de textul de lege, întrucât judecătorul fondului nu a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, nefiind indicate motivele pentru care au fost admise şi cele pentru care au fost respinse susţinerile părţilor.

Apreciază că hotărârea instanţei este motivată spre interesul reclamanţilor, în condiţiile în care judecătorul fondului nu a luat act de apărările formulate de Guvernul României şi, mai mult, nu a justificat de ce acestea ar trebui respinse.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că hotărârea instanţei de fond este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a normelor de drept material aplicabile în cauză, respectiv Legea nr. 55/2020 şi Legea nr. 554/2004.

În primul rând, se arată că hotărârea instanţei de fond este criticabilă pentru modalitatea în care a fost soluţionată excepţia lipsei plângerii administrative prealabile, prin raportare la dispoziţiile art. 193 din C. proc. civ., art. 7 şi art. 8 alin. (1) - (12) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, apreciază că reţinând situaţia de excepţie de la obligativitatea plângerii prealabile, pe motiv că actul atacat a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, instanţa de fond a plecat de la o premisă majoră falsă, tot falsă fiind şi concluzia acestui raţionament, care a dus la o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, întrucât este evident că ipoteza premisă în ceea ce priveşte actul administrativ pentru care nu este obligatorie parcurgerea procedurii administrative prealabile nu se regăseşte în cauză, ştiut fiind că rolul actelor normative este acela de a produce efecte juridice, publicarea în Monitorul Oficial asigurând intrarea actului (hotărâre a Guvernului) în vigoare.

Consideră că plângerea prealabilă reprezintă o condiţie de admisibilitate a cererii de anulare a actului administrativ contestat, art. 7 alin. (1), art. 8, 12 şi 18 din Legea nr. 554/2004 trebuind interpretate în mod corelat, acestea prefigurând o procedură unitară.

O altă critică formulată sub acest aspect vizează greşita respingere a excepţiei lipsei de interes şi a excepţiei lipsei de obiect, prin raportare la dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ. şi cele ale art. 2 alin. (1) lit. p) şi r) şi art. 8 alin. (1) - (12) din Legea nr. 554/2004.

Arată că instanţa a reţinut că "reclamanţii au invocat interesul legitim public în sensul că aceste hotărâri (...) nu mai constituie un mijloc adecvat pentru gestionarea pandemiei" şi că "totodată au invocat interesul legitim privat, constând în aceea că, condiţiile impuse (...) i-au împiedicat să participe şi îi împiedică în continuare", raţionament din care se poate observa că aceasta a inversat regula consacrată de art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, care stabileşte expres că persoanele fizice pot formula capete de cerere prin care se invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar invocării unui interes legitim privat.

Apreciază că instanţa şi-a însuşit nelegal susţinerile intimaţilor-reclamanţi care, cu precădere, au invocat în acţiunea lor motive de nelegalitate subsumate unui interes public. Noţiunea de interes legitim care poate fi ocrotit pe calea contenciosului administrativ nu se confundă cu noţiunea de "interes" în sensul condiţiei de exercitare a dreptului la acţiune în dreptul procesual civil. Stabilirea existenţei unei vătămări aduse unui drept ori unui interes legitim se face pe baza probelor administrate, fiind o problemă de fond în litigiul administrativ.

Or, H.G. nr. 531/2021, cu modificările şi completările aduse prin H.G. nr. 580/2021 a fost adoptată în baza şi în executarea în concret a dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 şi în limitele acesteia, iar intimaţii-reclamanţi nu au probat existenţa încălcării vreunui drept personal, recunoscut de lege, prin adoptarea actului sau unui interes legitim, astfel cum sunt acestea definite la art. 2 alin. (1) lit. o) şi lit. p) din Legea nr. 554/2004, motivele prezentate putând fi incluse, cel mult, în categoria interesului general.

Totodată, trebuia ca instanţa să analizeze lipsa de interes şi prin prisma componentei de actualitate a acestuia, raportat la dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 C. proc. civ., prin raportare la folosul efectiv pe care persoana vătămată l-ar obţine în ipoteza admiterii acţiunii, întrucât interesul trebuie să subziste pe tot parcursul soluţionării cauzei.

Dat fiind faptul că la acest moment hotărârile contestate nu mai sunt în vigoare, acestea producându-şi efectele timp de 30 de zile de la data adoptării, intimaţii-reclamanţi nu ar obţine niciun beneficiu ca urmare a unei eventuale soluţii, definitive, de anulare parţială a actului administrativ.

Cu privire la fondul cauzei, arată că sentinţa este dată cu încălcarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 şi ale Legii nr. 554/2004.

Astfel, însuşindu-şi exclusiv susţinerile reclamanţilor, instanţa apreciază că măsurile a căror anulare s-a dispus sunt nelegale întrucât, în esenţă, acestea "înlocuiesc legea", "scopul lor nu mai este protejarea sănătăţii asigurată deja prin alte măsuri, ci obligarea persoanelor la vaccinare", "dezavantajează şi discriminează persoanele nevaccinate", stabilesc "cu exces de putere alte măsuri pentru asigurarea rezilienţei comunităţilor şi pentru diminuarea impactului de risc decât cele la care se referă legea" şi sunt discriminatorii, astfel încât se încalcă art. 51 şi art. 53 din Constituţie, Legea nr. 55/2020 şi O.G. nr. 137/2020.

Apreciază că nu puteau fi reţinute elemente de nelegalitate ale actului contestat, acesta fiind adoptat cu respectarea cerinţelor de legalitate cerute actelor administrative şi anume: să fie adoptate sau emise de către autorităţile competente din punct de vedere material/teritorial şi în limitele acestor competenţe; conţinutul acestora să fie conform cu conţinutul legii în baza cărora sunt adoptate/emise; să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pun în executare; să fie adoptate sau emise în forma specifică actelor administrative şi a normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege.

Or, toate aceste cerinţe esenţiale au fost respectate în cauză, H.G. nr. 531/2021 fiind emisă în temeiul prevederilor art. 108 din Constituţia României, republicată, şi în temeiul şi în deplină concordanţă cu prevederile art. 3, 4, 6 şi art. 71 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările şi completările ulterioare şi ţinând cont de prevederile legale, amplu indicate în preambulul său. 14 De asemenea, H.G. nr. 550/2021 are la baza acelaşi fundament legal.

Nu pot fi primite susţinerile instanţei de fond în sensul că H.G. nr. 531/2021, cu modificările şi completările ulterioare, adaugă la lege prin măsurile dispuse, întrucât restrângerea unor drepturi şi libertăţi în contextul pandemiei de COVID-19 este stabilită în Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările şi completările ulterioare. Având în vedere evoluţia pandemiei, autorităţile au ajustat măsurile de protecţie în funcţie de rata de infectare la nivel naţional, măsurile fiind înăsprite/relaxate în funcţie de rata de infectare la mia de locuitori, măsurile fiind fost luate cu respectarea dreptului populaţiei la sănătate, precum şi a prevederilor legale adoptate în contextul pandemiei, şi se circumscriu sferei drepturilor care pot fi restrânse de autorităţile competente, potrivit art. 5 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 55/2020.

Ca atare, raportat la nevoile sociale emergente, statele au deplină competenţă de a dispune asupra tuturor măsurilor, fie preventive, fie combative, pe care consideră că este necesar să le adopte în scopul apărării sănătăţii publice, aşa încât hotărârea de guvern contestată nu adaugă la lege, măsurile prevăzute în acest act stabilind în mod concret acţiunile pentru creşterea capacităţii de răspuns, asigurarea rezilienţei comunităţilor şi diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condiţiile concrete de aplicare, precum şi destinatarii acestor măsuri.

Referitor la criticile privind vaccinarea, arată că adunările în masă (precum competiţiile sportive) sunt definite de OMS ca fiind evenimente caracterizate prin concentrarea de persoane într-o anumită locaţie pentru un anumit scop pe o perioadă stabilită de timp, care pot amplifica transmiterea COVID-19 şi care pot pune presiune suplimentară pe sistemul de sănătate al ţării gazdă sau ale comunităţii.

Scopul activităţii de vaccinare a populaţiei este asigurarea dreptului la sănătate individuală şi colectivă, prin eliminarea sau reducerea morbidităţii, invalidităţii şi a mortalităţii prin boli transmisibile. Activitatea de vaccinare este o componentă principală, prioritară a sistemului de sănătate publică prin care se urmăreşte asigurarea sănătăţii indivizilor în cadrul unor comunităţi sănătoase.

În ceea ce priveşte discriminarea anumitor cetăţeni, reţinută de instanţa de fond, arată că nu poate fi reţinută existenţa unei stări de discriminare în condiţiile în care, din interpretarea dispoziţiilor art. 1, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, reiese că acţiunea în contencios administrativ poate fi o acţiune în anulare a actului administrativ propriu-zis, o acţiune de a obliga autoritatea publică să emită un act administrativ (în cazul refuzului nejustificat sau al nesoluţionării în termenul legal a cererii) sau o acţiune de recunoaştere a dreptului pretins sau a interesului legitim. Ca urmare, constatarea unei stări de discriminare, produsă de un act administrativ, nu putea forma obiectul unei acţiuni în contencios administrativ şi în acest context invocă inadmisibilitatea prezentului demers judiciar, prin raportare la Decizia ICCJ-RIL nr. 10/2016, aşa încât instanţa de contencios administrativ nu ar fi putut constata existenţa unei stări de discriminare prin adoptarea actului contestat ci putea analiza actul strict din perspectiva actelor de bază, de nivel superior, în temeiul şi în executarea cărora acesta a fost adoptat.

Conform prevederilor legale, există discriminare când, în situaţii identice, se aplică reguli diferite. În speţă nu poate fi reţinut că măsurile au fost aplicate în situaţii identice, acestea fiind adoptate pe o perioadă limitată în timp, într-o situaţie excepţională determinată de situaţia pandemică, în contextul stării de alertă actuale. Prin urmare, nefiind situaţii identice/analoage/egale, se poate justifica o diferenţă de tratament juridic, pe criterii obiective şi rezonabile, nefiind încălcate prevederile art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 55/2020, care face referire la principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile, aşa încât măsurile adoptate prin H.G. nr. 531/2021, cu modificările şi completările ulterioare, sunt legale şi temeinice.

În ceea ce priveşte considerentele instanţei de fond referitoare la faptul că nu există "niciun studiu care să conducă la concluzia necesităţii instituirii acestor măsuri suplimentare de excludere" şi că "scopul nu mai este protejarea sănătăţii asigurată deja prin măsurile impuse anterior ci obligarea persoanelor la vaccinare" sau că aceste măsuri " dezavantajează şi discriminează" unele persoane iar "aceste dispoziţii discriminatorii nu sunt justificate obiectiv de un scop legitim, atât timp cât există metode de atingere a scopului asigurării sănătăţii populaţiei prevăzute chiar în actul administrativ normativ atacat care ar fi suficiente să asigure scopul propus", apreciază că raţionamentul instanţei este total nelegal, eronat şi realizat cu neobservarea actelor care au stat la baza emiterii H.G. nr. 531/2021 şi a H.G. nr. 550/2021, şi anume Notele de fundamentare, Hotărârea Comitetului National pentru Situaţii de Urgentă nr. 26/2021, Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 08.05.2021, întocmită la nivelul Centrului Naţional de Conducere şi Coordonare a Intervenţiei, respectiv de Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 29/2021 şi Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 13.05.2021, depuse la dosarul cauzei.

Cu toate că argumentele expuse de instanţă au îmbrăcat forma unei analize a actului administrativ normativ din prisma legalităţii acestuia, în fapt, întreaga motivare vizează necesitatea şi proporţionalitatea măsurilor, în concret, oportunitatea luării măsurilor în discuţie.

Actul administrativ normativ care face obiectul acţiunii a fost adoptat pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 şi, în mod evident, nu conţine soluţii legislative care să fie contrare cu concepţia sau finalitatea urmărită de actele de bază sau care să adauge la lege, cum eronat reţine instanţa. Măsurile de limitare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale au ca scop protejarea sănătăţii publice prin luarea măsurilor de prevenire a răspândirii la nivel naţional a virusului SARS-CoV-2.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., apreciază că hotărârea instanţei este dată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Atribuţiile Guvernului în gestionarea situaţiei generate de pandemia COVID-19 îşi au fundamentul în dispoziţiile Legii nr. 55/2020, în special, art. 4, 5 şi 6 din lege.

Or, sub aspectul oportunităţii este evident că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 55/2020, a alege una dintre mai multe soluţii, este un atribut care revine autorităţilor competente, cărora instanţa nu li se poate substitui.

Astfel, instanţa nu se poate substitui Centrului Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei, Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă şi Guvernului României în a evalua, în baza factorilor de risc prevăzuţi la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările ulterioare, necesitatea menţinerii unui răspuns amplificat la situaţia de urgenţă determinată de răspândirea noului coronavirus, aspecte materializate în cuprinsul documentului intitulat "Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-COV-2 pe teritoriul României la data de 08.05.2021 (respectiv 13.05.2021)", întocmit la nivelul Centrului Naţional de Conducere şi Coordonare a Intervenţiei.

Nu se poate reţine că actul contestat reprezentat de H.G. nr. 531/2021, cu modificările şi completările ulterioare a fost adoptat cu exces de putere, iar instanţa de judecată nu poate restrânge Guvernului competenţa legală de a adopta măsuri care să răspundă cât mai eficient nevoilor generate de pandemia COVID-19.

O asemenea manieră de a acţiona, prin care instanţa de judecată să stabilească în ce mod ajunge autoritatea publică să administreze, în speţă să ia măsurile cele mai eficiente pentru diminuarea impactului tipului de risc, echivalează cu atribuţii ce intră în sfera administraţiei active.

Instanţele de judecată sunt datoare să judece, însă principiul separaţiei puterilor în stat, reglementat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, republicată ("Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească în cadrul democraţiei constituţionale"), opreşte instanţele judecătoreşti să intre în sfera atribuţiilor executivului în maniera solicitată de reclamant în prezenta cauză.

3.3. Prin recursul promovat de Ministerul Afacerilor Interne şi întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanţe şi rejudecarea cauzei în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor, în principal ca lipsită de interes, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critică în primul rând modul de soluţionare a excepţiei lipsei de interes în susţinerea cererii de chemare în judecată.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., orice cerere în justiţie poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia justifică un interes. Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile, instanţa trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii acţiunii.

Dat fiind faptul că, la acest moment, hotărârile de Guvern contestate nu mai sunt în vigoare, acestea producându-şi efectele timp de 30 de zile de la data emiterii, astfel că recurenta nu ar obţine niciun beneficiu ca urmare a unei eventuale soluţii de anulare parţială a actului administrativ.

În ceea ce priveşte soluţia dată de prima instanţă excepţiei lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii în anularea H.G. nr. 531/2021, astfel cum a fost modificată, arată că prin cererea de intervenţie accesorie a solicitat instanţei să constate că art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 8 alin. (1), Legea nr. 554/2004 oferă subiectelor de drept privat un mecanism de contencios administrativ subiectiv, în cadrul căruia sancţiunea juridică a anulării unui act administrativ nelegal poate fi aplicată numai dacă actul respectiv are efecte vătămătoare asupra dreptului subiectiv sau interesului legitim afirmat de reclamant, fiind realizată astfel distincţia dintre contenciosul subiectiv de contenciosul obiectiv.

Legea nr. 554/2004 stabileşte cadrul procesual al litigiului de contencios administrativ, reglementând în detaliu categoriile de subiecte care pot avea calitate procesuală activă, persoanele sau entităţile care pot fi chemate în judecată, obiectul acţiunii, condiţiile de exercitare a dreptului la acţiune, precum şi limitele controlului judecătoresc asupra actelor administrative.

Trecând peste faptul că intimaţii-reclamanţi nu invocă motive de nelegalitate concrete, limitându-se la afirmaţii de ordin general, fără susţinere, aceştia nici nu arată care este interesul propriu, particular vătămat, motivele invocate având un caracter general.

Prima instanţă a aplicat în mod eronat dispoziţiile legale privind legitimarea persoanelor fizice de a invoca încălcarea unui interes legitim public. Astfel, deşi art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004 stabileşte regula conform căreia persoanele fizice pot formula capete de cerere prin care se invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în speţa dată instanţa a acceptat ca intimaţii să inverseze această regulă.

Astfel, la pagina nr. 11 din sentinţă s-a reţinut că "prin acţiunea formulată şi precizată reclamanţii au invocat interesul legitim public în sensul că aceste Hotărâri de Guvern care instituie starea de alertă menţinută prin prelungiri consecutive nu mai constituie un mijloc adecvat pentru gestionarea pandemiei (...) Totodată, au invocat interesul legitim privat constând în aceea că, condiţiile impuse pentru a putea participa la activităţi culturale şi sportive i-a împiedicat să participe şi îi împiedică în continuare (...)".

Or, în cadrul legal reglementat de dispoziţiile Legii nr. 554/2004, reclamant poate fi, în înţelesul art. 1 alin. (1) şi (2), orice persoană fizică sau juridică dacă îndeplineşte condiţia de a se considera vătămată într-un drept ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ, tipic sau asimilat, adresat ei sau altui subiect de drept.

Noţiunea de "interes legitim care poate fi ocrotit pe calea contenciosului administrativ" nu se confundă cu noţiunea de "interes" în sensul condiţiei de exercitare a dreptului la acţiune în dreptul procesual civil. Stabilirea existenţei unei vătămări aduse unui drept ori unui interes legitim se face pe baza probelor administrate, fiind o problemă de fond în litigiul administrativ.

Atât din cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât şi din susţinerile orale ale reclamanţilor, se desprinde concluzia că aceştia tind la ocrotirea unui interes legitim public. Astfel, reclamanţii au susţinut la modul impersonal, că "o persoană ar trebui să plătească aproximativ 300 - 400 RON pentru a participa la un eveniment sportiv" etc., fără a proba producerea unui vătămări personale, proprii.

După cum se poate observa cu uşurinţă din hotărârea criticată, instanţa a analizat toate măsurile dispuse de autorităţi prin H.G. nr. 531/2021 modificată, chiar dacă reclamanţii nu au invocat şi dovedit o vătămare în raport de acestea (spre exemplu art. 1 pct. 27 din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 531/2021 - participarea Ia festivităţile şcolare prilejuite de terminarea anului şcolar), fapt care vine să întărească critica referitoare la excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii.

În ceea ce priveşte soluţia dată cu privire la fondul cauzei, contrar celor reţinute de către prima instanţă, consideră că măsurile dispuse prin H.G. nr. 531/2021, modificată prin H.G. nr. 580/2021, au fost emise în limitele constituţionale şi a celor permise de Legea nr. 55/2020, actul administrativ fiind temeinic şi legal.

Din această motivare a instanţei se desprind două motive principale avute în vedere la pronunţarea soluţiei de admitere a acţiunii: pe de o parte, faptul că actul administrativ nu ar respecta o presupusă structură impusă de art. 5 din Legea nr. 55/2020, iar pe de altă parte, existenţa unei discriminări.

Cu privire la primul aspect, arată că restrângerea unor drepturi şi libertăţi în contextul pandemiei de COVID- 19 este stabilită în Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, în art. 6 lit. c) şi d) din Legea nr. 55/2020 este stipulat faptul că "hotărârile prin care se declară ori se prelungeşte starea de alertă, precum şi cele prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă cuprind: "c) măsuri pentru creşterea capacităţii de răspuns, asigurarea rezilienţei comunităţilor şi diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condiţiile concrete de aplicare şi destinatarii acestor măsuri; d) instituţiile şi autorităţile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor, după caz".

Articolul 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată, prevede faptul că restrângerea drepturilor "poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică", iar măsurile trebuie să fie proporţionale cu situaţia care le-a determinat şi să fie aplicate "în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii" vizate.

Astfel, legea fundamentală solicită autorităţilor statului să dispună măsuri necesare pentru asigurarea sănătăţii publice şi dă posibilitatea ca aceste măsuri să fie realizate prin restrângerea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, iar legiuitorul a permis ca prin hotărâre de guvern să poată fi adoptate măsuri pentru asigurarea rezilienţei comunităţilor, respectiv "măsuri de protecţie a vieţii şi pentru limitarea efectelor tipului de risc produs asupra sănătăţii persoanelor".

Măsurile anulate de către instanţă se circumscriu sferei drepturilor care pot fi restrânse de autorităţile competente, potrivit art. 5 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 55/2020. De asemenea, arată că autorităţile publice sunt primele care exercită puterea de apreciere asupra necesităţii ingerinţei, la momentul emiterii actului, iar analiza de proporţionalitate trebuie să stabilească dacă se păstrează un just echilibru între interesele generale ale societăţii şi interesul reclamantei, respectiv dacă ingerinţa răspunde unei nevoi sociale imperioase,

În ceea ce priveşte nelegalitatea H.G. nr. 531/2021 prin prisma neconcordanţelor reţinute de către instanţă, arată că interpretarea expusă nu poate fi primită.

Spre exemplu, la pagina nr. 13 este analizată măsura reglementată la art. 1 pct. 7 din Anexa nr. 3, prin raportare la art. 31 alin. (2) din Anexa nr. 2, iar instanţa concluzionează că în Anexa nr. 3 la Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc este adăugată o măsură de rezilienţă contrară celei menţionate în Anexa nr. 2.

Interpretarea instanţei este eronată, întrucât nu are în vedere faptul că aplicarea măsurilor privind participarea la competiţii sportive se realizează treptat, în funcţie de condiţiile îndeplinite de spectatori. Astfel, regula este că la competiţiile sportive poate participa orice persoană care face dovada îndeplinirii condiţiilor regăsite la art. 31 alin. (2) din Anexa nr. 2, numărul spectatorilor fiind limitat în acest caz la pragul de "până la 25% din capacitatea maximă a spaţiului", iar în situaţia în care toţi spectatorii sunt vaccinaţi, sau se vaccinează la intrarea în incintă, competiţiile sportive se pot desfăşura cu participarea spectatorilor peste 25% din capacitatea maximă a spaţiului, acelaşi raţionament aplicându-se cu privire la fiecare dintre măsurile contestate.

În ceea ce priveşte pretinsa discriminare instituită prin măsurile dispuse, reţinută prin aceea că se recunosc mai multe drepturi celor vaccinaţi, fiind astfel golit de conţinut dreptul la opţiune, a libertăţii de a te vaccina şi, implicit dă naştere la o constrângere exercitată de autorităţile publice), arată că relaxarea treptată presupune evitarea oricăror riscuri de escaladare a cazurilor, prin redeschiderea anumitor evenimente sociale treptat, fiind necesară luarea unor măsuri de precauţie, cea mai la îndemână fiind aceea ca persoanele să facă dovada că nu sunt purtătoare de virus şi, astfel, că nu vor contribui la răspândirea acestuia în cadrul comunităţii.

Măsurile contestate se circumscriu sferei drepturilor care pot fi restrânse de autorităţile competente şi reprezintă o restrângere, justificată obiectiv, a exerciţiului libertăţii de circulaţie şi a libertăţii întrunirilor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că statele au rolul de organizator neutru şi imparţial, veghind totodată la amenajarea tuturor intereselor aflate în joc (cauzele Aktasc. Franţei, Bayrak c. Franţei, Gamaleddyn c. Franţei, Ghazal c. Franţei, Singh c. Franţei).

Condiţiile impuse persoanelor pentru participarea la diferite evenimente care presupun un număr mai mare de persoane sau care au loc într-un cadru predispus transmiterii virusului sunt condiţii minime prin care să se asigure o obiectivul legitim de protejare a sănătăţii publice.

Cu toate că instanţa reţine existenţa unei discriminări prin adoptarea măsurilor analizate, aceasta nu arată care este criteriul identificat, dintre cele prevăzute la art. 2 din O.G. nr. 137/2000. Atât timp cât legiuitorul a indicat în cuprinsul actului normativ referit criteriul de discriminare boală cronică necontagioasă, iar Covid-19 este o boală contagioasă, care se transmite pe cale respiratorie, este evident că restrângerea activităţilor persoanelor care nu au luat un minim de precauţie pentru prevenirea răspândirii virusului nu poate fi apreciată ca discriminatorie.

În legătură cu principiul egalităţii regăsit la art. 16 alin. (1) din Constituţia României, Curtea Constituţională a reţinut că "principiul egalităţii cetăţenilor în drepturi presupune egalitatea de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile, după cum impune şi aplicarea unui tratament juridic diferit, pentru situaţii care se deosebesc în mod obiectiv şi rezonabil".

Aşadar, nu se poate vorbi despre încălcare principiului egalităţii şi, implicit, existenţa unei discriminări, decât atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă.

A învederat faptul că în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că "analizate în contextul sistemului naţional, măsurile contestate (obligaţia de vaccinare a copiilor pentru a fi admişi la grădiniţă) de reclamanţi se aflau într-o relaţie rezonabilă de proporţionalitate cu scopurile legitime urmărite de statul reclamat, care nu şi-a depăşit marja de apreciere prin impunerea obligaţiei de vaccinare. Prin urmare, aceste măsuri puteau fi considerate ca fiind "necesare într-o societate democratică" "- Hotărârea CEDO din 08.04.2021 în cauza Vavficka şi alţii v. Republica Cehă [MC].

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., apreciază că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti la pronunţarea soluţiei, prin faptul că nu s-a limitat la a examina legalitatea actului administrativ contestat ci a făcut aprecieri asupra oportunităţii măsurilor dispuse, cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

În mod indirect, prin eliminarea măsurilor de prevenire, aşa cum a decis instanţa de fond, se schimbă politica de răspuns de sănătate publică, putându-se ajunge în situaţia de sănătate publică din Brazilia, unde autorităţile au negat iniţial efectele potenţiale ale acestui virus.

În opinia sa, instanţa de fond nu a dovedit efectiv care sunt motivele de nelegalitate a dispoziţiilor din actul administrativ criticat, soluţia fundamentându-se exclusiv pe aprecierea că măsurile nu sunt justificate şi că nu sunt proporţionale, respectiv că prin prevederile legale anulate se creează o situaţie de discriminare a sălilor de fitness în raport de asociaţiile sportive şi centrele comerciale.

Or, prezumţia de legalitate, de care se bucură orice act administrativ, nu poate fi combătută cu afirmaţii, nelegalitatea actului trebuind dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, iar în speţă această prezumţie nu a fost răsturnată.

Ca urmare, contrar aprecierilor instanţei de fond, apreciază că H.G. nr. 531/2021 a fost emisă în limitele şi executarea Legii nr. 55/2020.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de recurenţii-reclamanţi s-a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului promovat de Ministerul Afacerilor Interne, având în vedere că a fost respinsă la fond cererea de intervenţie accesorie, iar cu privire la acest aspect nu s-a formulat recurs, prin urmare nu mai are calitate procesuală în cauză.

Cu privire la recursul pârâtului Guvernul României a arătat, în primul rând, că în urma pronunţării Deciziei CCR nr. 392/din 8 iunie 2021, publicată la 12. 07. 2021, problema plângerii prealabile în situaţia hotărârii de prelungire a stării de alertă este neavenită şi superfluă, atâta timp cât Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile Legii nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cauză având în vedere că ele împiedică accesul efectiv la justiţie.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la interesul personal a arătat că acesta, îmbinat cu cei public, este evident. Accesul la o serie de evenimente este condiţionat, astfel că sentinţa a reţinut foarte judicios existenţa interesului şi imposibilitatea furnizării unei dovezi negative, în sensul că nu se permite accesul la o instituţie de cultură sau eveniment sportiv.

Cu privire la vaccinarea anti-covid, arată că în România aceasta este voluntară. Prin urmare exercitarea dreptului de opţiune cu privire la vaccinare este liberă, nu poate fi condiţionată şi nu poate produce vreo consecinţă negativă. În momentul în care intervine o condiţionare de orice natură, dreptul la opţiune nu mai este liber, ceea ce echivalează cu încălcarea esenţei dreptului fundamental de a dispune de propria persoană.

Recurentul-pârât Guvernul României a formulat, la rândul său, întâmpinare faţă de recursul promovat de recurenţii-reclamanţi, solicitând, în principal anularea acestuia, pe cale de excepţie, ca netimbrat, respectiv ca nemotivat, ţinând cont de faptul că nu au fost invocate critici de nelegalitate, iar pe fond respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond recurate ca temeinică şi legală.

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, pe lângă celelalte menţiuni şi indicarea hotărârii care se atacă, precum şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.

În speţă, în cererea de recurs nu sunt indicate şi dezvoltate motivele de nelegalitate pentru care este criticată sentinţa instanţei de fond, astfel cum sunt acestea precizate la art. 488 din C. proc. civ.

Dezvoltarea motivelor presupune indicarea greşelilor anume imputate hotărârii instanţei de fond, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează.

Deşi recurenţii invocă formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în fapt reiau criticile de nelegalitate privind H.G. nr. 531/202, fără a critica, în mod distinct, hotărârea instanţei de fond în ceea ce priveşte respingerea cererii de anulare a măsurii prelungirii stării de alertă pe teritoriul României, ceea ce, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, atrage sancţiunea nulităţii recursului.

Pe fondul criticilor formulate de crecurenţii-reclamanţi, arată că recursul este nefondat, fiind judicios raţionamentul instanţei de judecată, care a considerat că nu sunt motive de nelegalitate în ceea ce priveşte măsura prelungirii stării de alertă pe teritoriul României, pentru 30 de zile, începând cu data de 13 mai 2021.

Arată că hotărârea a fost adoptată ţinând cont de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 11/2020, precum şi de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2020, având în vedere prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, şi cele ale Legii nr. 81/2018, luând în considerare prevederile art. 16 alin. (1) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 şi pe cele ale art. 11 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 557/20168, având în vedere faptul că evaluarea realizată în baza factorilor de risc prevăzuţi la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 indică necesitatea menţinerii unui răspuns amplificat la situaţia de urgenţă determinată de răspândirea noului coronavirus, aspecte materializate în cuprinsul documentului intitulat "Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 08.05.2021", întocmit la nivelul Centrului Naţional de Conducere şi Coordonare a Intervenţiei, precum şi ţinând seama de propunerile cuprinse în Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 26/20219.

Temeiul legal al adoptării acestei hotărâri l-au constituit prevederile art. 108 din Constituţia României, republicată, şi cele ale art. 3,4, 6 şi art. 71 alin. (1) din Legea nr. 55/2020.

Atribuţiile Guvernului în gestionarea situaţiei generate de pandemia COVID-19 îşi au fundamentul în dispoziţiile Legii nr. 55/2020, în special, art. 4, 5 şi 6 din lege, iar actul administrativ normativ care face obiectul acţiunii a fost adoptat pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectele pandemiei de COVID-19 şi, în mod evident, nu conţine soluţii legislative care să fie contrare cu concepţia sau finalitatea urmărită de actele de bază.

Prin întâmpinarea sa, recurentul Ministerul Afacerilor Interne a invocat excepţia nulităţii recursului reclamanţilor pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Arată că recurenţii se limitează la a indica, formal, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a indica normele de drept material care ar fi fost încălcate de către prima instanţă, sau care să fi fost aplicate greşit, aceştia fiind doar nemulţumiţi de faptul că prin H.G. nr. 531/2021, "se prelungeşte aceeaşi stare de alertă, care s-a instituit înainte cu 1 an, respectiv începând cu luna mai 2020 - stare care s-a prelungit succesiv până în prezent prin 10 acte normative administrative", aşa încât recursul nu întruneşte exigenţele regăsite în C. proc. civ. referitoare la obligaţia motivării şi solicită să se constatate nulitatea căii de atac formulată.

Pe fondul recursului arată că Hotărârea Guvernului nr. 531/2020 a fost adoptată ţinând seama de propunerile din Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 26/10.05.2021, având în vedere analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generate de virusul SARS-COV-2 pe teritoriul României la data de 08.05.2021, realizată de specialişti în domeniul sănătăţii publice şi a situaţiilor de urgenţă, şi că nu pot fi primite criticile recurenţilor în sensul că nu se mai justifică prelungirea stării de alertă, iar după 1 an, ar fi dispărut caracterul imprevizibil al pandemiei.

Contrar acestor susţineri, solicită să fie reţinut că urgenţa şi excepţionalitatea stării de alertă nu reprezintă o chestiune care ţine neapărat de durată, ci o chestiune care ţine de consecinţele pe care epidemia le are asupra dreptului la viaţă şi sănătate al persoanelor şi de capacitatea autorităţilor de a răspunde în mod eficient situaţiei create.

Faţă de situaţia actuală, menţinerea stării de alertă nu apare ca fiind decisă cu exces de putere, mai ales că autorităţile au dat dovada că măsurile sunt calibrate în funcţie de evoluţia situaţiei.

Raportat la faptul că reglementările adoptate pentru combaterea pandemiei ar duce la o supra-reglementare, care ar cauza insecuritate juridică şi paralelism legislativ, arartă că, deşi este adevărat că ne aflăm în prezenţa unei inflaţii de norme juridice care reglementează aceleaşi chestiuni, acest lucru nu poate duce la anularea actelor atacate, câtă vreme nu s-a indicat o normă juridică sau un principiu de drept încălcat.

Referitor la problema securităţii juridice, susţine că acesta nu este încălcat în situaţia existenţei unei supra-reglementări, ci trebuie verificat, suplimentar, dacă această supra-reglementare a fost de natură să afecteze drepturile particularilor. Or, deşi reclamanţii, în cererea de chemare în judecată au susţinut că "populaţia nu mai ştie ce comportament i se pretinde", nu au adus minime indicii în acest sens. Din contră, curtea reţine că măsurile luate de autorităţi au beneficiat de o largă publicitate şi că nu s-a dovedit faptul că ar fi existat persoane care ar fi fost sancţionate pentru încălcarea lor, deşi nu le-au cunoscut.

De asemenea, Ministerul Afacerilor Interne a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, invocată de recurenţii-reclamanţi prin întâmpinare, iar recurenţii-reclamanţi au depus note scrise prin care au reiterat susţinerile din recurs.

La termenul de dezbateri din data de 13 ianuarie 2022, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului reclamanţilor pentru netimbrare, reţinând că a fost complinită această obligaţie, şi a unit cu fondul cauzei excepţia nulităţii recursului reclamanţilor pentru neindicarea criticilor de nelegalitate, invocată de recurentul-pârât Guvernul României şi Ministerul Afacerilor Interne prin întâmpinările formulate, precum şi excepţia inadmisibilităţii recursului promovat de Ministerul Afacerilor Interne, invocată de recurenţii-reclamanţi prin întâmpinare.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând cu prioritate excepţiile invocate în cauză Înalta Curte reţine că este nefondată excepţia inadmisibilităţii recursului formulat de recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne, invocată de către reclamanţii-recurenţi.

În acest sens, trebuie observat că prin încheierea din 3 iunie 2021 prima instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de către Ministerul Afacerilor Interne, astfel încât, potrivit dispoziţiilor art. 65 din C. proc. civ. acesta are calitatea de parte în proces, ceea ce îi conferă şi dreptul de a exercita calea de atac prevăzută de lege împotriva hotărârii dată asupra fondului cauzei, în limitele expres dispuse de art. 67 alin. (4) C. proc. civ.

Din analiza dispoziţiilor referitoare la formularea şi soluţionarea cererilor de intervenţie, cuprinse în art. 63 - 67 din C. proc. civ., rezultă că doar în cazul în care cererea de intervenţie nu ar fi fost admisă în principiu intervenientul nu ar fi putut formula critici decât cu privire la soluţia dată cererii de intervenţie.

Cum în speţă respingerea cererii de intervenţie accesorie este consecinţa admiterii în parte a acţiunii principale, calea de atac exercitată de intervenient cu privire la soluţia pronunţată asupra fondului apare ca fiind admisibilă.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului declarat de către recurenţii-reclamanţi, pentru neîncadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că excepţia este întemeiată.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: … d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.", iar în conformitate cu prevederile art. 488 din acelaşi cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

În plus, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Altfel spus, prin motivarea recursului se înţelege expunerea prin cererea de recurs a unor critici pertinente şi concrete la adresa sentinţei recurate, care să poată fi încadrate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate de textul legal, iar în măsura în care recursul nu este motivat, ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Textul de lege se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

În speţă, se constată că recursul, deşi încadrat formal în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu conţine critici care să poată fi încadrate în textul indicat şi, de altfel, în niciunul din motivele de casare cuprinse în art. 488 alin. (1) din acest cod, recurenţii-reclamanţi nedezvoltând critici propriu-zise faţă de soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurii privind prelungirea stării de alertă.

Astfel, din lecturarea motivelor de recurs se observă că reclamanţii s-au limitat la reluarea aspectelor ce privesc nemulţumirea lor cu privire la instituirea şi prelungirea stării de alertă, apreciind că aceasta nu se mai impune ca urmare a scăderii ratei de infectare şi ca urmare a duratei în timp a măsurii, au citat dispoziţii cuprinse în Constituţia României şi în Legea nr. 55/2020 şi au formulat întrebări retorice cu privire la organizarea festivalului C., fără a critica, în concret, argumentele avute în vedere de instanţă, constând în faptul că instituirea acestei stări de alertă a fost justificată întrucât reprezintă, conform art. 2 din Legea 55/2020, răspunsul la o situaţie de urgenţă, de amploare şi intensitate deosebită, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, că potrivit art. 3 alin. (2) din aceiaşi lege poate fi prelungită ori de câte ori analiza factorilor de risc indică necesitatea menţinerii răspunsului amplificat pentru o perioada de timp suplimentară, iar Analiza factorilor de risc elaborată de Centrul Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei şi Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 26/2021 atestă evoluţia cazurilor confirmate cu acest virus şi amploarea epidemiei, apreciind astfel că măsura prelungirii stării de alertă este legală şi necesară.

Or, în litera şi spiritul dispoziţiilor legale citate anterior, simpla nemulţumire a părţilor cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece, părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe.

În concluzie, cum recurenţii reclamanţi nu au expus critici pertinente şi concrete la adresa sentinţei recurate, care să poată fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia şi va constata nulitatea recursului declarat de aceştia.

Recursurile declarate de recurentul-pârât Guvernul României şi recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne vor fi analizate împreună, ca urmare a faptului că aceştia au acelaşi interes procesual, iar aspectele învederate prin memoriile de recurs vizează, în esenţă, aceleaşi critici de nelegalitate.

În ceea ce priveşte criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că din perspectiva acestui motiv de recurs recurenţii-intimaţi susţin că instanţa de fond a interferat în atribuţiile Guvernului în ceea ce priveşte gestionarea situaţiei generate de pandemia COVID-19 şi că sub aspectul oportunităţii, conform dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 revine autorităţilor competente atributul de a alege una dintre mai multe soluţii, aşa încât instanţa nu se poate substitui Centrului Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei, Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă şi Guvernului României în a evalua, în baza factorilor de risc prevăzuţi la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările ulterioare, necesitatea menţinerii unui răspuns amplificat la situaţia de urgenţă determinată de răspândirea noului coronavirus, faţă de aspectele materializate în cuprinsul documentului intitulat "Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-COV-2 pe teritoriul României la data de 08.05.2021 (respectiv 13.05.2021)", întocmit la nivelul Centrului Naţional de Conducere şi Coordonare a Intervenţiei.

Înalta Curte reţine că acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive. Prin exces de putere se încalcă ordinea constituţională şi interesul public, instanţa judecătorească exercitând funcţiile puterii judecătoreşti peste limitele statornicite prin Constituţie.

Instanţa săvârşeşte un exces de putere atunci când îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, consfinţeşte cu valoare legală texte abrogate, contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare sau se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.

Pornind de la aceste considerente, se constată că, în fapt, recurenţii critică modul în care instanţa de fond a apreciat asupra legalităţii şi oportunităţii măsurilor dispuse prin hotărârea de guvern atacată, această critică neputând fi asimilată excesului de putere care să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., prin urmare acest motiv de recurs este nefondat.

Cea de-a doua critică, încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea hotărârii se dispune atunci "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", se referă la încălcarea principiilor contradictorialităţii şi a dreptului la apărare a părţilor, determinate de neîndeplinirea procedurii de citare pentru termenul din data de 7.06.2021 şi necomunicarea precizărilor depuse de reclamanţi în data de 31.05.2021.

Înalta Curte subliniază că principiul contradictorialităţii, aplicat în deplinătatea sa, presupune că toate elementele procesului, respectiv orice motiv sau argument nou, de drept substanţial sau procesual, care stă la baza soluţiei pronunţate de instanţă, trebuie să fi fost pus în prealabil dezbaterii şi discuţiei părţilor, pentru ca acestea să aibă posibilitatea de a lămuri instanţa cu privire la respectiva problemă de drept sau, dimpotrivă, de a se lămuri ele însele cu privire la soluţia care se impune, potrivit legii. Altfel spus, acest principiu presupune ca fiecare parte să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii, instanţa neputând pronunţa hotărârea reţinând aspecte pe care nu le-a pus, în prealabil, în discuţia părţilor.

Deoarece contradictorialitatea este strâns legată şi de legalitate, de disponibilitate şi de dreptul la apărare, art. 14 alin. (6) C. proc. civ. dispune că instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Se poate afirma că principiul contradictorialităţii primează faţă de principiul rolului activ, instanţa neputându-se pronunţa fără a asculta poziţia părţilor.

În speţă, se constată că reclamanţii au învestit instanţa la data de 14.05.2021 cu o acţiune privind anularea H.G. nr. 531/2021, iar în urma modificării acestui act normativ prin H.G. nr. 550/2021, au formulat, la data de 18.05.2021, precizări şi critici în raport de noul conţinut al hotărârii atacate.

La data de 31.05.2021 reclamanţii au depus o nouă precizare la acţiune, solicitând anularea H.G. nr. 531/2021 aşa cum a fost modificată prin H.G. nr. 580/27.05.2021, precizare care însă nu a fost comunicată pârâtului şi intervenientului, deşi la data de 3.06.2021 instanţa a acordat termen pentru citarea intervenientului accesoriu.

Cu toate că nu poate fi primită susţinerea recurentului-pârât Guvernul României că nu a fost citat pentru termenul de judecată din data de 7.06.2021, când au avut loc dezbaterile asupra fondului cauzei, întrucât în cauză s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 229 alin (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea căreia i-a fost înmânată citaţia pentru un termen de judecată nu va mai fi citată în tot cursul judecăţii la acea instanţă, considerându-se că ea cunoaşte termenele de judecată ulterioare, Înalta Curte constată că prin necomunicarea precizărilor la acţiune s-au încălcat principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare, partea fiind în imposibilitate de a cunoaşte motivele de nelegalitate invocate de către reclamanţi cu privire la modificările intervenite în cuprinsul H.G. nr. 531/2021 şi de a se apăra în consecinţă.

Mai mult, din cuprinsul hotărârii atacate rezultă că unul din motivele de nelegalitate reţinute de instanţa de fond constă în faptul că actul administrativ nu ar respecta structura impusă de art. 5 din Legea nr. 55/2020, aspect care, de asemenea, nu a fost supus dezbaterii contradictorii a părţilor, neregăsindu-se printre criticile formulate de către reclamanţi.

Procedând astfel, instanţa de fond a încălcat principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare prevăzute de art. 13 şi art. 14 din C. proc. civ. şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe care era datoare să le respecte pentru asigurarea unui proces echitabil, critica fiind astfel întemeiată.

În jurisprudenţa CEDO s-a stabilit că "Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată (Hotărârea Artico împotriva Italiei, paragraful 33). Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea din 28.04.2005, cauza Albina contra României).

În acest context, Înalta Curte constată şi că în ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de nelegalitate reţinut de prima instanţă, respectiv existenţa unei discriminări, în cuprinsul hotărârii nu au fost analizate în niciun mod apărările pârâtului Guvernul României şi cele ale intervenientului accesoriu Ministerul Afacerilor Interne cu privire la acest aspect, nefiind arătate motivele pentru care aceste apărări au fost înlăturate, aşa încât, sub acest aspect, este parţial întemeiată şi critica fundamentată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Dat fiind că instanţa de fond a încălcat principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare, prin faptul că nu a pus în discuţia părţilor toate aspectele de nelegalitate ale actului normativ atacat şi nu a argumentat înlăturarea apărărilor părţilor în ceea ce priveşte motivul de nelegalitate vizând o pretinsă discriminare, aspecte ce se circumscriu practic neanalizării în mod real a fondului raportului juridic litigios, Înalta Curte, văzând şi dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul şi, casând sentinţa recurată, va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în vederea analizării fondului cauzei cu privire la legalitatea măsurilor prevăzute în H.G. nr. 531/2021, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 580/2021, cu excepţia măsurii privind prelungirea stării de alertă.

În raport cu soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare, nu se mai impune analizarea celorlalte critici invocate de către recurenţii-intimaţi, care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., toate acestea, inclusiv criticile vizând modul de soluţionare a excepţiilor, urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamanţii A. şi B. şi va admite recursurile declarate de recurentul-pârât Guvernul României şi recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului formulat de recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne.

Admite excepţia nulităţii recursului formulat de recurenţii-reclamanţi.

Constată nulitatea recursului declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 166 din 07 iunie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României şi recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează în parte sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe în ceea ce priveşte excepţiile invocate, soluţia privind anularea în parte a actelor administrative atacate şi cererea de intervenţie accesorie.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 ianuarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.