Insurer Protection Fund liability for late-payment penalties and litigation costs arising from insolvent insurer's compensation delay

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 18 mai 2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat anularea Deciziei nr. 14209/23.04.2018, emisă de pârât si obligarea acestuia la plata penalităţilor de întârziere calculate conform sentinţei civile nr. 12289/23.09.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, precum şi a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecata, stabilită conform aceleaşi sentinţe.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4233 din 22 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

(ii) a anulat Decizia nr. 14209/23.04.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

(iii) a obligat pârâtul la emiterea unei decizii de despăgubire pentru suma de 351,40 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi pentru suma de 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4233 din 22 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

În motivarea recursului, pârâtul susţine că, prin Decizia nr. 14209/23.04.2018, a respins cererea de plată a penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată stabilite de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2016, întrucât acestea nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, iar pe de altă parte, debitul principal a fost achitat de asigurătorul B. S.A. ("B."), FGA nefiind parte în dosarul procesual mai sus precizat.

Învederează recurentul-pârât că Fondul de Garantare a Asiguraţilor plăteşte din disponibilităţile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanţe de asigurări reprezentate de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative/obligatorii, iar nu plăţi ale altor categorii de creanţe, care se datorează culpei asigurătorului, care nu şi-a executat la termen obligaţiile contractuale. Penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul nr. x/2016 sunt acordate ca urmare a atitudinii culpabile a asigurătorului falit în nerespectarea termenului de plată, care a condus la demararea de către asigurat a procesului.

Mai arată recurentul-pârât că nu are calitatea de succesor în drepturi şi obligaţii al asigurătorului B., instanţa de fond aplicând în mod greşit prevederile art. 49-50 din Legea nr. 136/1995. Din cuprinsul acestor texte de lege rezultă că asigurătorul datorează despăgubirile faţă de persoana prejudiciată prin fapta propriului asigurat, iar în cazul în care nu respectă termenele de soluţionare a dosarelor de daună, intervine răspunderea proprie a acestuia. În speţă, asigurătorul a achitat despăgubirea persoanei prejudiciate, dar după ce reclamanta a formulat o acţiune în instanţă, astfel încât penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, iar recuperarea lor se poate face în procedura falimentului asigurătorului.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-reclamantă susţine, în esenţă, că, în condiţiile Legii nr. 213/2015 şi Normei ASF nr. 16/2015, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată sunt consecinţe ale încheierii contractului de asigurare, iar legea nu face vreo distincţie şi nu interzice plata acestora. Contractul de răspundere civilă obligatorie are un conţinut reglementat prin Norma ASF nr. 23/2014, astfel încât penalităţile de întârziere îşi au izvorul în raportul de asigurare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de plata înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/29.12.2017, reclamanta A. S.A. a solicitat sa fie despăgubită din disponibilităţile FGA cu suma reprezentând penalităţi de întârziere aferente perioadei 01.02.2016 - 22.03.2016, precum şi cu suma de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, stabilite conform sentinţei civile nr. 12289/23.09.2016, pronunţată de Judecătoria Sector 3 în dosarul nr. x/2016, prin care asigurătorul B. a fost obligat la plata sumelor respective către reclamantă.

În urma analizării cererii de plata, prin Decizia nr. 14209/23.04.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a hotărât respingerea cererii de plată, reţinând că sumele solicitate de reclamantă nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Această decizie a fost anulată de instanţa de fond, care a reţinut că atât penalităţile de întârziere, cât şi cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asigurătorului prin hotărârea judecătorească invocată, au natura unor creanţe de asigurare şi trebuie achitate din disponibilităţile Fondului.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond şi susţinerilor intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere, datorate de asigurătorul B. pentru neplata la timp a despăgubirilor, precum şi cheltuielile de judecată stabilite în litigiul dintre asigurător şi reclamantă, nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între persoana vinovată de producerea accidentului şi asigurător):

"Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod:

"Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii (precum cheltuielile de judecată generate de litigiul pornit ca urmare a neplăţii la timp a despăgubirii) şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

Nici invocarea de către instanţa de fond a prevederilor art. 49, art. 50 şi art. 54 din Legea nr. 136/1995 nu conduce la o altă concluzie, aceste texte de lege stabilind modul de determinare a despăgubirii (a componentelor sale) în raporturile dintre asigurător şi persoana ce urmează a fi despăgubită, fără a fi aplicabile şi raportului de garantare născut ca urmare a falimentului asigurătorului, raport în cadrul căruia FGA achită din disponibilităţile sale doar acele sume care reprezintă creanţe de asigurări, definite conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

În concluzie, penalităţile contractuale datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii, precum şi cheltuielile de judecată stabilite în litigiul care a avut ca obiect obligarea acestuia la plata despăgubirii, nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale. Instanţa de fond a dat o interpretare greşită dispoziţiilor legale incidente cauzei, în special art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, neţinând cont de caracterul restrictiv al acestor dispoziţii, extinzând normele juridice dincolo de conţinutul lor limitativ şi clar definit, motiv care conduce la reformarea sentinţei recurate, consecutiv admiterii căii de atac formulate de pârât.

Pentru aceste considerente, constatând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-reclamantă A. S.A. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 4233 din 22 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă A. S.A. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 septembrie 2021.