Judicial classification of public servants: retroactive application of sectoral reference values and the Ministry of Justice’s passive procedural standing for salary payment

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 14 decembrie 2016, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE. augustin, FF., GG., HH., II., II., JJ., KK., LL., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Dâmboviţa şi Curtea de Apel Ploieşti, au solicitat:

(i) obligarea pârâţilor la emiterea unor noi ordine de încadrare pentru fiecare dintre magistraţii aflaţi în circumscripţia Tribunalului Dâmboviţa, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate şi care să includă majorările de 2, 5 şi 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 şi, respectiv de 1%, 1% şi 5% prevăzute de O.G. nr. 3/2006 - în total 25% (care reprezintă nivelul maxim în plată), conform prevederilor Legea nr. 71/2015, începând cu luna aprilie 2015, la zi şi în continuare;

(ii) plata drepturilor salariate restante pentru o perioadă de 3 ani anterioară introducerii cererii de chemare în judecată, actualizate cu rata inflaţiei până la plata efectivă, drepturi constând în diferenţa dintre indemnizaţiile ce rezultă prin aplicarea indexărilor de 25% şi indemnizaţia efectiv încasată de fiecare dintre reclamanţi, având în vedere că drepturile solicitate sunt drepturi cu executare succesivă, au caracter continuu şi pentru fiecare dintre ele curge un termen de prescripţie distinct, acestea trebuind a fi fost acordate încă de la data intrării în vigoare a O.G. nr. 3/2006 şi, respectiv O.G. nr. 10/2007, astfel cum rezultă din titlul executoriu deţinut de colegii reclamanţilor - sentinţa civilă nr. 4332/23 septembrie 2010 a Tribunalului Sălaj, secţia civilă şi de care aceştia beneficiază de la data pronunţării titlului executoriu;

(iii) în subsidiarul acestui capăt de cerere, obligarea pârâtei în favoarea reclamanţilor la plata diferenţelor salariate în perioada aprilie 2015 până la zi şi în continuare, actualizate cu rata inflaţiei, diferenţe constând în indemnizaţia de încadrare în plată pentru fiecare grad, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, care include, cumulat, indexări totale de 25% şi cea efectiv încasată de către fiecare dintre reclamanţi, astfel cum rezultă din aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, publicată în M. Of. nr. 233 din 6 aprilie 2015 coroborat cu art. 31 alin. (1)din O.U.G. nr. 57/2015;

(iv) plata dobânzilor legale pentru fiecare sumă în parte de la data scadenţei până la plata efectivă.

1.2. Prin cererea modificatoare depusă la data de 27 februarie 2017, reclamanţii au contestat Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 219/C/01.02.2017, solicitând:

(i) obligarea Ministerului Justiţiei la completarea acestui ordin cu extinderea perioadei de aplicare şi calcularea diferenţelor, începând cu 09 aprilie 2015 (data la care a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice), precum şi obligarea ca, prin ordinul de încadrare emis, să valorifice vechimea efective în magistratură, pentru fiecare reclamant (contestator) în parte, calculată de la momentul intrării în magistratură până la 01.02.2017;

(ii) obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale restante pentru o perioadă de 3 ani anterioară introducerii cererii de chemare în judecată, actualizate cu rata inflaţiei până la plata efectivă, drepturi constând în diferenţa dintre indemnizaţiile ce rezultă prin aplicarea unei VRS de 445,5 RON şi indemnizaţia efectiv încasată de fiecare dintre reclamanţi, având în vedere că drepturile solicitate sunt drepturi cu executare succesivă, au caracter continuu şi pentru fiecare dintre ele curge un termen de prescripţie distinct, acestea trebuind a fi fost acordate încă de la data intrării în vigoare a O.G. nr. 3/2006 şi, respectiv O.G. nr. 10/2007, astfel cum rezultă din titlul executoriu al colegilor reclamanţilor - sentinţa civilă nr. 4332/23 septembrie 2010 a Tribunalului Sălaj, secţia civilă şi de care aceştia beneficiază de la data pronunţării titlului executoriu;

(iii) în subsidiarul acestui capăt de cerere, obligarea pârâtei în favoarea reclamanţilor la plata diferenţelor salariale în perioada aprilie 2015 până la zi şi în continuare, actualizate cu rata inflaţiei, diferenţe constând în indemnizaţia de încadrare în plată pentru fiecare grad, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, care include, cumulat, indexări totale de 25% şi cea efectiv încasată de către fiecare dintre reclamanţi, astfel cum rezultă din aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, publicată în M. Of. nr. 233 din 6 aprilie 2015 coroborat cu art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015;

(iv) plata dobânzilor legale pentru fiecare sumă în parte de la data scadenţei până la plata efectivă.

1.3. La data de 24 septembrie 2017, MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., Barbu Lavinia, BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Dâmboviţa şi Curtea de Apel Ploieşti, au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, prin care, contestând Ordinul Ministerul Justiţiei nr. 219/C/01.02.2017, au solicitat:

(i) obligarea Ministerul Justiţiei la completarea acestui ordin cu extinderea perioadei de aplicare şi calcularea diferenţelor, începând cu 09 aprilie 2015 şi prin care să valorifice vechimea efectivă în magistratură, pentru fiecare reclamant în parte, calculată de la momentul intrării în magistratură;

(ii) obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale restante pentru o perioadă de 3 ani anterioară introducerii cererii de chemare în judecată, actualizate cu rata inflaţiei până la plata efectivă, drepturi constând în diferenţa dintre indemnizaţiile ce rezultă prin aplicarea unei VRS de 445,5 RON şi indemnizaţia efectiv încasată de fiecare dintre reclamanţi;

(iii) în subsidiarul acestui capăt de cerere, obligarea pârâtei în favoarea reclamanţilor la plata diferenţelor salariale în perioada aprilie 2015 până la zi şi în continuare, actualizate cu rata inflaţiei, diferenţe constând în indemnizaţia de încadrare în plată pentru fiecare grad, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, care include, cumulat, indexări totale de 25% şi cea efectiv încasată de către fiecare dintre reclamanţi, astfel cum rezultă din aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, publicată în M. Of. nr. 233 din 6 aprilie 2015 coroborat cu art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015;

(iv) plata dobânzilor legale pentru fiecare sumă în parte de la data scadenţei până la plata efectivă.

1.4. Cererea de intervenţie principală a fost încuviinţată în principiu prin încheierea din 5 decembrie 2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 5030 din 19 decembrie 2017, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 27 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţiile tardivităţii cererii modificatoare, inadmisibilităţii, şi prescripţiei, ca neîntemeiate;

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii C., D., E., F., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE. augustin, GG., HH., II., II., JJ., KK., LL., A. şi B., G., FF., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Dâmboviţa şi Curtea de Apel Ploieşti;

- a admis în parte cererile de intervenţie formulate de intervenienţii în nume propriu MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., Barbu Lavinia - Elena, BBB., CCC., DDD., EEE., FFF. şi GGG.;

- a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită ordine de încadrare pentru fiecare reclamant, respectiv intervenient, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu 09.04.2015, majorată cu 10% potrivit Legii 293/2015, până la 01.10.2016;

- a obligat pârâţii la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit referinţei sectoriale menţionate anterior şi venitul efectiv plătit, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii efective;

- a respins în rest acţiunea şi cererile de intervenţie, ca neîntemeiate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 5030 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii C., E., D., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE. augustin, GG., HH., II., II., JJ., KK. şi LL. şi pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Ploieşti.

3.1. Prin calea de atac exercitată în cauză, reclamanţii au învederat că recursul vizează încadrarea salarială a reclamanţilor prin valorificarea VRS de 405 RON, respectiv de 445 RON de la data de 01.12.2015 şi acordarea drepturilor pentru o perioadă de 3 ani (perioadă de prescripţie potrivit hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii similare), precum şi a sporului de vechime efectivă în magistratură, care nu a fost acordat ca urmare a aplicării eronate a Legii nr. 284/2010, dar care a fost acordat conform hotărârilor judecătoreşti pentru judecători şi asistenţi judiciari.

Susţin recurenţii-reclamanţi că recunoaşterea, prin O.U.G. nr. 20/2016, a existenţei unei situaţii discriminatorii la nivelul salarizării personalului bugetar, îi îndreptăţeşte să solicite acordarea despăgubirilor în termenul de prescripţie, la fel ca alţi salariaţi din sistemul bugetar, care aveau acest tip de salarizare anterior Legii nr. 71/2015.

Pentru perioada anterioară datei de 9 aprilie 2015, tribunalul reţine că motivarea din sentinţele la care se raportează în stabilirea noii indemnizaţii se aplică şi reclamanţilor. Astfel, sunt aplicabile reclamanţilor considerentele hotărârilor judecătoreşti indicate, precum şi cele ale deciziei nr. 16/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii. Criteriul temporal sau acela al reglementării diferite nu poate justifica diferenţe de salarizare între persoane care exercită aceeaşi funcţie şi care au aceeaşi pregătire profesională. Pentru toate categoriile de personal aflate în situaţii identice, salarizarea trebuie să se facă la nivelul de salarizare în plată pentru funcţii similare din instituţia/autoritatea publică unde sunt încadraţi, potrivit principiului fundamentul din dreptul muncii - la muncă şi pregătire identică, salarizare identică. Chiar reglementarea propusă de Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010 şi Legea nr. 285/2010 a urmărit să stabilească un sistem unitar de salarizare.

Tot din perspectiva existenţei unei situaţii discriminatorii, recurenţii-reclamanţi susţin că aceasta este relevată de jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi de dispoziţiile art. 7 şi art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 7 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, art. 6 par. 1, art. 14 din Convenţia EDO şi Protocolul 12 la această Convenţie, art. 14 din Carta socială europeană revizuită, Legea nr. 53/2003 - care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări, art. 16, art. 20, art. 42 şi art. 53 din Constituţie. Totodată, potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale.

Arată recurenţii-reclamanţi că, aplicând acelaşi raţionament cu cel folosit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la pronunţarea deciziei nr. 21/2016, în soluţionarea recursului în interesul legii, rezultă posibilitatea acordării drepturilor de natură salarială în termenul de 3 ani de prescripţie, nu doar de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015.

Consideră recurenţii că în speţă sunt aplicabile considerentele sentinţei civile nr. 3411/12.09.2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2005, definitivă prin decizia civilă nr. 2270/R/22.06.2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, lămurită prin decizia nr. 2597/R/21.09.2016, în sensul că penultimul alineat al considerentelor deciziei menţionate se referă la vechimea în magistratură, astfel cum este definită de Hotărârea CSM nr. 122/30.03.2005 şi constituie motive în sprijinul admiterii acţiunii pentru perioada anterioară datei de 9 aprilie 2015.

Recurenţii-reclamanţi mai susţin şi că aceste principii trebuie avute în vedere şi la modalitatea de acordare şi plata sporulului de fidelitate, de care beneficiază alţi asistenţi judiciari din sistem şi care a fost recunoscut prin hotărâri judecătoreşti. Apartenenţa asistenţilor judiciari la personalul judiciar nu poate fi contestată, astfel încât, în temeiul principiului nediscriminării, nu pot fi trataţi diferit. Conform art. 16 alin. (3) şi art. 295 alin. (2) din Codul muncii, perioada în care o persoană prestează munca reprezintă vechime în muncă, iar o formă a vechimii în muncă o constituie sporul de fidelitate; reclamanţii în cauză se află într-o situaţie identică cu personalul din sistemul judiciar, iar asistenţii judiciari trebuie să respecte aceleaşi incompatibilităţi ca magistraţii, deci această fidelitate trebuie remunerată în plus.

Susţine recurenţii că, deşi sporul de fidelitate se acordă întregului personal de specialitate din sistemul justiţiei, judiciar sau conex, indiferent de funcţie, prin art. 16 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2006, categoria socio-profesională a asistenţilor judiciari a fost exclusă în mod discriminatoriu de la beneficiul acestui spor.

Prin cererea depusă la data de 20 martie 2019, recurenţii-reclamanţi au solicitat a fi avută în vedere decizia nr. 7/2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în dosarul nr. x/2018, reiterând aspectele referitoare la dreptul asistenţilor-judiciari de a beneficia de sporul prevăzut de art. 4 din O.U.G. nr. 177/2002 şi de art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Justiţiei a solicitat admiterea recursului, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei şi respingerii acţiunii, ca prescrisă, admiterea excepţiei inadmisibilităţii şi respingerea acţiunii şi a cererii de intervenţie, ca inadmisibile, iar pe fond, ca neîntemeiate.

Recurentul-pârât consideră a fi greşită soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei, invocată în temeiul art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, arătând că reclamanţii nu au atacat ordinele de salarizare emise începând cu data de 09.04.2015.

Referitor la cererea de intervenţie în interes propriu, recurentul-pârât susţine că aceasta a fost greşit admisă, întrucât intervenienţii nu au dovedit vătămarea produsă prin actele a căror anulare se solicită şi nici nu au făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile.

Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii, pârâtul susţine că aceasta a fost greşit respinsă, în condiţiile în care reclamanţii nu au contestat deciziile de salarizare, conform art. 7 din Anexa VI din Legea nr. 284/2010, astfel încât solicitarea de acordare retroactivă a drepturilor salariale este inadmisibilă.

Susţine recurentul-pârât că, deşi instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Mnisterului Justiţiei în ceea ce priveşte solicitare de obligare a acestei autorităţi la plata drepturilor salariale, totuşi, prin dispozitivul hotărârii, instanţa de fond s-a pronunţat în sensul obligării Tribunalului Bucureşti, iar nu a Ministerului Justişiei, la plata acestor drepturi. Or, atribuţia plăţii acestor sume aparţine Tribunalului Bucureşti, nu Ministerului Justiţiei, care doar emite ordinele de salarizare.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât susţine că la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015 (09.04.2015) nu existau în plată indemnizaţii stabilite în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON.

La data de 21.12.2016, a fost emis OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, în baza art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi art. 31 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 57/2015, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016. Această din urmă decizie nu se poate aplica retroactiv, ci doar de la data publicării sale în Monitorul Oficial, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie.

Având în vedere că VRS de 405 a fost aplicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Consiliul Superior al Magistraturii de la data de 01.10.2016, arată recurentul-pârât că a emis OMJ nr. 219/C/01.02.2017, cu aplicare de la aceeaşi dată.

În acest context, apreciază că obligaţiile legale ce-i reveneau în materia stabilirii drepturilor salariale ale reclamanţilor au fost îndeplinite prin emiterea OMJ nr. 4680/C/21.12.2016 şi nr. 219/C/01.02.2017, fiind greşită soluţia instanţei de fond, de admitere a pretenţiilor reclamanţilor începând cu data de 09.04.2015.

Recurentul-pârât critică şi soluţia de obligare a sa la plata drepturilor salariale, arătând că această obligaţie incumbă Tribunalului Dâmboviţa, instanţa în cadrul căreia reclamanţii îşi desfăşoară activitatea, Ministerul Justiţiei având doar obligaţia de a vira sumele necesare plăţii acestor drepturi.

3.3. Prin recurs, pârâta Curtea de Apel Ploieşti a solicitat casarea în parte a sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii, susţinând că acţiunea este neîntemeiată întrucât, prin Decizia nr. 76/07.04.2017 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Ploieşti, s-a stabilit ca, începând cu data de 01.10.2016, personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din circumscripţia acestei instanţe va fi salarizat conform grilei de salarizare aplicate la nivelul parchetelor.

4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare faţă de cererea iniţială de recurs formulată de reclamanţi, solicitând respingerea căii de atac, ca nefondată, precum şi întâmpinare faţă de completarea motivelor de recurs, prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării acestor critici suplimentare.

În cuprinsul acestei din urmă întâmpinări, recurentul-pârât a susţinut că acţiunea este lipsită de interes, ca urmare a emiterii OMJ nr. 88/C/2019, prin care reclamanţilor le-au fost acordate drepturile salariale pretinse.

5. Alte aspecte procesuale relevante

La termenul de judecată din 29 septembrie 2021, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta Curtea de Apel Ploieşti, pentru nemotivare şi a calificat susţinerile recurentului-pârât Ministerul Justiţiei, referitoare la lipsa de interes a acţiunii, ca reprezentând apărări de fond, urmând a le analiza odată cu recursul, soluţie adoptată şi în privinţa excepţiei tardivităţii completării motivelor de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Analizând, în raport de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta Curtea de Apel Ploieşti, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., republicat:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".(...)

(3) Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e),(...), sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii."

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3).", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat:

"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Examinând recursul declarat în cauză prin raportare la aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care pârâta îşi întemeiază cererea, criticile formulate neputând fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în raport de conţinutul concret al hotărârii atacate.

Astfel, motivarea recursului se rezumă la prezentarea unei situaţii faptice (emiterea unei decizii de salarizare), însă această decizie nu îi priveşte pe reclamanţi şi nici măcar categoria profesională din care aceştia fac parte (magistraţi). Recurenta-pârâtă nu prezintă critici la adresa sentinţei recurate şi nici nu explicitează în ce modalitate şi în temeiul căror texte de lege, decizia de salarizare emisă în favoarea personalului de specialitate şi conex influenţează stabilirea drepturilor salariale ale reclamanţilor şi intervenienţilor principali judecători şi determină nelegalitatea sentinţei recurate.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.:

"Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze recursul în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind învestită cu analiza conformităţii hotărârii recurate în raport de dispoziţiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 C. proc. civ., iar atât timp cât criticile expuse nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, recursul nu respetă prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

Deoarece recurenta-pârâtă nu s-a conformat exigenţelor cerute de lege şi nu a formulat critici care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte va aplica sancţiunea nulităţii recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii şi va anula, ca nemotivat, recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Ploieşti împotriva sentinţei civile nr. 5030 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

II.2. Analizând recursul declarat de reclamanţi, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în ale cărui dispoziţii se încadrează criticile formulate), Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, reţinând următoarele argumente:

Referitor la excepţia invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, prin care s-a susţinut tardivitatea completării motivelor de recurs formulate de reclamanţi, Înalta Curte reţine că argumentele expuse de reclamanţi, deşi neregăsite în cererea de recurs iniţială, nu pot fi calificate drept motive noi de casare.

Astfel, deşi recurenţii-reclamanţi au precizat că înţeleg să completeze motivele recursului, Înalta Curte constată că pretinsa completare constă doar în invocarea unei decizii interpretative pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ulterior declarării căii de atac, decizie pe care recurenţii o apreciază a susţine criticile referitoare la neacordarea de către instanţa de fond a sporului de fidelitate, regăsite în cererea de recurs.

Or, invocarea hotărârii hotărârii pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii, considerate de părţi a fi relevante în speţă, nu este critică nouă de nelegalitate a sentinţei recurate. Potrivit art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin deciziile pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, astfel încât invocarea de către recurenţi a Deciziei nr. 7/2019 nu poate fi considerată motiv de recurs nou, care să completeze cererea de recurs iniţială, ci doar un argument în sprijinul modalităţii în care aceştia consideră că trebuie interpretate şi aplicate dispoziţiile legale incidente cauzei.

Câtă vreme cererea depusă de recurenţii-reclamanţi nu suplimentează criticile din recurs, ea nu este supusă nici termenelor legale de formulare şi motivare a căii de atac, astfel încât pretinsa tardivitate, invocată de recurentul-pârât, nu poate fi examinată şi dezlegată prin raportare la prevederile art. 487 alin. (1) C. proc. civ., invocate în susţinerea excepţiei. Neconstituind un motiv de recurs per se, efectele deciziei interpretative pronunţate de instanţa supremă asupra speţei de faţă vor fi analizate prin raportare la criticile expuse în calea de atac, la sentinţa recurată şi la obiectul cererii deduse judecăţii.

Pe fondul recursului, prin criticile de nelegalitate formulate, reclamanţii au susţinut că instanţa de fond a soluţionat greşit următoarele chestiuni deduse judecăţii:

- aplicarea unui tratament discriminatoriu în privinţa încadrării salariale a reclamanţilor în raport cu restul personalului bugetar, pentru perioada anterioară apariţiei Legii nr. 71/2015;

- neacordarea drepturilor salariale în termenul de 3 ani de prescripţie, anterior depunerii cererii de chemare în judecată, nu doar de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015;

- neacordarea sporului de vechime efectivă în magistratură.

Referitor la primul set de critici, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamanţii au contestat ordinul de salarizare emis de ministrul Justiţiei sub nr. x/2017, solicitând obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la extinderea perioadei de aplicare a acestui ordin, începând cu data de 9 aprilie 2015. În esenţă, reclamanţii au urmărit stabilirea indemnizaţiei de încadrare brută în raport de o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, de la 01.12.2015. Această pretenţie a fost considerată întemeiată de către instanţa de fond, care a obligat pârâtul să procedeze la stabilirea drepturilor salariale ale reclamanţilor în raport de aceste valori de referinţă sectoriale, de la 09.04.2015 până la 01.10.2016, dată după care pârâtul recunoscuse acest cuantum al VRS prin OMJ nr. 219/C/2017.

Aşadar, instanţa de fond a recunoscut temeinicia pretenţiilor reclamanţilor, iar motivarea soluţiei astfel dispuse s-a întemeiat, deopotrivă, pe dispoziţiile O.U.G. nr. 83/2014, ale Legii nr. 71/2015, pe considerentele Deciziei nr. 23/2015 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, dar şi pe hotărâri judecătoreşti pronunţate în speţe similare, prin care reclamanţilor magistraţi din cauzele respective le-a fost recunoscut şi acordat dreptul de stabilire a indemnizaţiei de încadrare brută în raport de o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, de la 01.12.2015. Instanţa de fond a avut în vedere şi a valorificat toate argumentele recurenţilor-reclamanţi referitoare la tratamentul diferenţiat nejustificat în materie salarială şi la principiul egalităţii salariale pentru aceeaşi muncă.

În recurs, reclamanţii au susţinut, printr-o argumentaţie, pe alocuri, străină cauzei (cu titlu de exemplu, a se vedea trimiterile la considerente din hotărârea "tribunalului", neregăsite în sentinţa recurată), existenţa unei situaţii salariale discriminatorii şi anterior apariţiei Legii nr. 71/2015, invocând, generic, prevederile legilor succesive de salarizare, precum şi o serie de hotărâri judecătoreşti care, susţin aceştia, ar fi recunoscut dreptul altor angajaţi ai familiei ocupaţionale la calcularea drepturilor salariale în raport de valoarea sectorială de referinţă de 405 RON şi înainte de 09.04.2015.

Instanţa de fond a reţinut că, pentru perioada anterioară intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, reclamanţii şi intervenienţii nu au făcut dovada fundamentului legal al pretenţiilor, iar Înalta Curte reţine că, în recurs, aceştia s-au limitat la reiterarea aspectele invocate în faţa instanţei de fond, fără a indica, concret, textele de lege care permit calcularea acestei VRS pentru perioada anterioară datei de 09.04.2015.

Totodată, este de observat că obiectul principal al cauzei, astfel cum a fost stabilit de reclamanţi prin acţiunea modificată, priveşte obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la stabilirea indemnizaţiei de încadrare brută în raport de o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu 09.04.2015 (majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015 de la 01.12.2015), fără a se solicita impunerea acestei obligaţii şi anterior acestei date. Cel de-al doilea capăt al cererii vizează plata diferenţelor salariale pe trei ani anterior introducerii acţiunii, în raport de existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în favoarea altor magistraţi (sentinţa civilă nr. 4332/23 septembrie 2010 a Tribunalului Sălaj, secţia civilă), fără ca această hotărâre să fie depusă la dosarul cauzei şi fără ca pretenţiile băneşti să fie precedate de o solicitare de obligare a pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin care să fie stabilit cuantumul salarial cuvenit reclamanţilor pentru perioada anterioară datei de 09.04.2015.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile privitoare la modul de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanţilor, anterior datei de 09.04.2015.

Pe cale de consecinţă, sunt nefondate şi criticile privitoare la respingerea pretenţiilor referitoare la plata diferenţelor salariale pe o perioadă de 3 ani anterioară introducerii acţiunii.

Pe de-o parte, câtă vreme instanţa de fond nu a admis cererea de stabilire a drepturilor salariale anterior datei de 09.04.2015, iar soluţia a fost menţinută în calea de atac, nu poate fi primit nici petitul accesoriu privind plata diferenţelor salariale aferente acestei perioade. Pe de altă parte, argumentele reclamanţilor referitoare la termenul de prescripţie sunt nerelevante, întrucât respingerea cererii de plată a acestor diferenţe nu s-a datorat intervenirii prescripţiei, ci lipsei fundamentului legal al pretenţiilor exhibate.

Referitor la neacordarea sporului de vechime efectivă în magistratură, Înalta Curte constată că argumentele expuse de reclamanţi în recurs sunt diferite de cele din acţiune şi din cererea modificatoare, depăşind obiectul cererii deduse judecăţii.

Astfel, deşi în fond reclamanţii au susţinut că, prin OMJ nr. 219/C/2017, nu s-a calculat corespunzător vechimea în magistratură de care beneficiază fiecare reclamant judecător, respectiv de la data intrării în magistratură şi până la data emiterii ordinului, ci doar cu începere din anul 2009, în recurs s-a argumentat pe marginea sporului de fidelitate de care beneficiază categoria profesională a asistenţilor judiciari, fiind prezentate argumente ample în sprijinul dreptului reclamanţilor de a încasa acest spor, din perspectiva apartenenţei asistenţilor judiciari la personalul judiciar şi a caracteristicilor acestei funcţii.

Susţinerile recurenţilor sunt evident străine cauzei, în condiţiile în care aceştia sunt magistraţi (judecători), iar nu asistenţi judiciari, iar sporul de fidelitate nu a făcut obiectul acţiunii completate. Nefiind invocate şi solicitate prin cererea de chemare în judecată, aceste pretenţii nu pot fi analizate pentru prima dată în recurs.

Ca atare, deşi în preambulul recursului reclamanţii au arătat că acesta priveşte şi sporul de vechime în magistratură, calea de atac nu este motivată sub acest aspect, câtă vreme argumentele expuse privesc o cu totul altă situaţie, neregăsită în speţă şi nededusă judecăţii.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.

II.3. Referitor la recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, analizat prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

Cât priveşte criticile vizând soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra excepţiei inadmisibilităţii, recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a susţinut inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată ca urmare a nerespectării dispoziţiilor art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, care prevăd procedura de contestare a actelor administrative emise de ordonatorii de credite în stabilirea drepturilor salariale.

În cauză, reclamanţii au probat că, după comunicarea Ordinului nr. 219/C din 01.02.2017, emis de Ministerul Justiţiei, au contestat acest ordin şi au solicitat Ministerului Justiţiei să dispună o altă modalitate de recalculare salarială, contestaţia fiind depusă la data de 07.02.2017. Ulterior, reclamanţii s-au adresat instanţei de judecată, solicitând obligarea pârâtului la emiterea ordinelor de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, indexată cu 10% de la 01.12.2015.

Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ este învestită, în esenţă, cu analiza refuzului pârâtului de a stabili drepturile salariale cuvenite reclamanţilor într-o modalitate nediscriminatorie, care să asigure egalizarea indemnizaţiilor de încadrare la nivelul maxim stabilit la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie" în raport de fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate. Reclamanţii au susţinut existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului Ministerul Justiţiei de a recalcula şi, pe cale de consecinţă, al angajatorului Tribunalul Dâmboviţa de a plăti salariile, în cuantumul de care beneficiază potrivit prevederilor legislative invocate şi ca efect al ultimelor hotărâri interpretative date de Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, Înalta Curte reţine că problema formulării unei cereri/plângeri prealabile în situaţia refuzului angajatorului de a acorda drepturile salariale solicitate de angajaţi a făcut obiectul unei sesizări pentru pronunţarea recursului în interesul legii, soluţionat prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2020, prin care s-a stabilit că:

"În litigiile de funcţie publică vizând obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ ori actul respectiv nu a fost comunicat funcţionarului public, acesta se poate adresa direct instanţei de contencios administrativ, fără a fi necesar ca anterior sesizării instanţei să fi solicitat angajatorului acordarea aceloraşi drepturi."

De asemenea, prin decizia nr. 9/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi a art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, dispoziţiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă."

Aceste decizii pronunţate în recurs în interesul legii stabilesc că nu este necesară adresarea unei cereri angajatorului ori formularea unei plângeri/contestaţii prealabile în situaţia în care reclamanţii salariaţi invocă neacordarea/nerecunoaşterea de către angajator a unor drepturi salariale de care ar trebui să beneficieze. Deşi privesc relaţia dintre angajator şi angajaţi, considerentele acestor decizii sunt incidente şi în cazul Ministerului Justiţiei care, în exercitarea atribuţiilor sale de ordonator principal de credite, emite ordine prin care stabileşte cuantumul drepturilor salariale de care beneficiază reclamanţii, având atribuţii partajate în acest domeniu cu anagajatorul Tribunalul Dâmboviţa (căruia îi revine obligaţia de plată a salariilor astfel stabilite).

În concluzie, în situaţia în care nu se contestă un anumit ordin de salarizare emis de angajator, ci refuzul pârâtului Ministerul Justiţiei de acordare a drepturilor salariale solicitate de reclamanţi, nu este necesară urmarea procedurii de contestare speciale, prevăzute de art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, recurentul-pârât a susţinut reclamanţii nu au atacat ordinele de salarizare emise începând cu data de 09.04.2015, astfel încât acţiunea prin care se solicită modificarea drepturilor salariale pentru o perioadă în care nu s-a parcurs procedura prealabilă este prescrisă, în temeiul art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că prevederile legale invocate reglementează prescripţia plângerii prealabile, iar nu prescripţia acţiunii, astfel cum a fost invocată excepţia de pârât.

În ipoteza în care, s-ar aprecia că pârâtul a invocat, de fapt, un argument referitor la nerespectarea procedurii plângerii prealabile, considerentele anterior expuse cu privire la cauza juridică a acţiunii deduse judecăţii, care nu necesită parcurgerea unei proceduri prealabile, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în acest caz.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât în referire la soluţiile pronunţate asupra excepţiei inadmisibilităţii şi excepţiei prescripţiei.

Printr-un alt set de critici, recurentul-pârât a susţinut a fi greşită soluţia de admitere a cererii de intervenţie principală, întrucât intervenienţii nu au probat nici vătămarea proprie, produsă prin actul administrativ atacat şi nici că au urmat procedura prealabilă. Înalta Curte constată că aceste argumente sunt neîntemeiate, întrucât intervenienţii sunt beneficiari al OMJ nr. 219/C/2017, drepturile lor salariale fiind stabilite în raport de acest ordin, la fel ca în cazul reclamanţilor, iar conform considerentelor anterior expuse, care nu vor mai fi reluate, nu aveau obligaţia de a urma procedura plângerii prealabile.

Recurentul-pârât a contestat şi soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, susţinând că, deşi această excepţie a fost respinsă, obligaţia de plată a drepturilor salariale a fost stabilită prin dispozitiv doar în sarcina Tribunalului Bucureşti, critici pe care Înalta Curte le constată a fi străine de conţinutul hotărârii recurate.

În prim rând, Tribunalul Bucureşti nu a figurat drept parte în prezentul litigiu, iar în al doilea rând, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei nu a fost invocată de acest pârât şi nici soluţionată de instanţa de fond prin sentinţa atacată. Este adevărat că pârâtul a susţinut prin întâmpinare că nu-i revine atribuţia legală a plăţii diferenţelor salariale, dar acest argument a fost susţinut ca o apărare pe fondul cauzei, iar nu din perspectiva unei excepţii procesuale şi a fost soluţionat ca atare de prima instanţă.

În concluzie, nu se poate reţine că instanţa de fond ar fi soluţionat în mod greşit o excepţie procesuală invocată de o parte a cauzei, iar legalitatea dezlegării date cu privire la autoritatea cu atribuţii legale de plată a drepturilor salariale va fi examinată de instanţa de recurs în cele ce urmează.

Referitor la argumentul recurentului-pârât vizând lipsa de interes în susţinerea acţiunii, Înalta Curte îl apreciază a fi neîntemeiat. Lipsa interesului a fost susţinută de recurentul-pârât prin raportare la emiterea Ordinului ministrului justiţiei nr. 2066/C/24.05.2018, prin care a fost recunoscut dreptul judecătorilor la calcularea indemnizaţiei lunare brute prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, urmat de emiterea Ordinului nr. 88/C/2019, prin care s-au stabilit efectiv drepturile salariale ale recurenţilor-reclamanţi.

Or, deşi parte din pretenţiile recurenţilor-reclamanţi au fost satisfăcute prin emiterea acestor ordine de salarizare (cele referitoare la calcularea VRS într-un anumit cuantum, începând cu data de 09.04.2015), restul pretenţiilor fac în continuare obiectul litigiului, reclamanţii având interesul de a obţine soluţionarea definitivă a chestiunilor litigioase deduse judecăţii, în raport de prevederile art. 33 din C. proc. civ.

În continuare, pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat critici cu privire la greşita stabilire de către instanţa de fond a indemnizaţiilor de încadrare salarială cuvenite reclamanţilor, în raport de o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015. Recurentul-pârât a susţinut că această valoare de referinţă nu putea fi luată în considerare anterior datei de 01.10.2016, motivat de inexistenţa în plată, în sistemul justiţiei, la data de 09.04.2015, a unei indemnizaţii calculate în raport de această valoare şi de caracterul neretroactiv al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015.

În ceea ce priveşte argumentul aplicării retroactive a dispoziţiilor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituţional a reţinut că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor reclamanţi în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituţională a stabilit că efectul constatării neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti (considerentul 32).

Prin urmare, însăşi instanţa de control constituţional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispoziţiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituţional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti individuale întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităţilor constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Pe de altă parte, deciziile Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii unui text de lege sunt aplicabile, de la data publicării lor în Monitorul Oficial, tuturor litigiilor pendinte. Drept urmare, existenţa unor hotărâri judecătoreşti prin care se recunoaşte un anume nivel al salarizării, începând cu 09.04.2015, sunt relevante în stabilirea nivelului maxim al salariului/indemnizaţiei în plată.

În sensul recunoaşterii, la nivelul întregii familii ocupaţionale, a drepturilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în favoarea unor magistraţi sau membri au personalului auxiliar, s-a pronunţat şi Decizia nr. 36/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare."

Aşadar, argumentele recurentului-pârât sunt nefondate. În realitate, aplicarea unitară şi generală a dispoziţiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităţilor din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor şi prin edictarea O.U.G. nr. 20/2016.

De altfel, chiar pârâtul Ministerul Justiţiei a înţeles să valorifice considerentele deciziei Curţii Constituţionale, prin emiterea Ordinului nr. 4680/C din 21.12.2016, adresat tuturor judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi asistenţilor judiciari, în cuprinsul căruia indemnizaţia de încadrare brută a fost recalculată începând cu data de 09.04.2015, deci pentru o perioadă anterioară publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial. Aşadar, prin cererea de recurs, pârâtul îşi contestă propria practică administrativă de punere în executare a cadrului normativ de salarizare a personalului, în acord cu dispoziţiile deciziei Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte data de la care se aplică valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, Înalta Curte reţine, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv de hotărârile judecătoreşti indicate în cuprinsul sentinţei de fond, că într-o serie de litigii au fost stabilite, cu caracter definitiv, drepturile salariale cuvenite unor magistraţi, prin raportare la această valoare de referinţă sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015.

Totodată, prin dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorităţi/instituţii, dispoziţii care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică şi familiei ocupaţionale "Justiţie".

Prin urmare, începând cu data de 09.04.2015, reclamanţii din prezenta cauză aveau dreptul de a beneficia de indemnizaţii brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau şi alţi magistraţi, în urma pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive, fiind neîntemeiată susţinerea pârâtului în sensul că această indemnizaţie poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016, dată de la care a fost aplicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Consiliul Superior al Magistraturii în salarizarea personalului propriu. Argumentul pârâtului nesocoteşte considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referinţă sectorială calculată de pârât prin OMJ nr. 4680/C/2016 şi OMJ nr. 219/C/2017 nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit magistraţilor reclamanţi, iar instanţa de fond a reţinut în mod corect această împrejurare, criticile din recurs fiind nefondate.

În ceea ce priveşte critica referitoare la lipsa calităţii recurentului-pârât de persoană obligată la acordarea/plata diferenţelor salariale cuvenite reclamanţilor, Înalta Curte o apreciază a fi fondată, constatând că o astfel de obligaţie nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorităţii ministeriale.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiţiei asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terţiari de credite aparţine curţilor de apel şi tribunalelor, care, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, au în structură câte un departament economico-financiar şi administrativ, condus de un manager economic.

În raport cu obligaţiile ce revin pârâtului Ministerul Justiţiei, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraţilor care activează în cadrul instanţelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiţiei în acest sens, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite. Raportul obligaţional, care are ca obiect plata salariului, se desfăşoară, în speţă, între recurenţii-reclamanţi şi Tribunalul Dâmboviţa (în cadrul căreia activează reclamanţii), în timp ce Ministerul Justiţiei este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanţelor judecătoreşti, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terţiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existenţa unei obligaţii legale a Ministerului Justiţiei, privind plata diferenţelor salariale solicitate de reclamanţii magistraţi prin acţiunile adresate instanţelor judecătoreşti, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunţarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deşi sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut următoarele aspecte, cu relevanţă pentru soluţia pronunţată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecinţă a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, următoarele: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

56. În motivarea acestei decizii s-a menţionat, între altele, că "În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49).

57. Mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menţionat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, şi în alte cauze similare."

Aşadar, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului nu subzistă obligaţia de acordare a diferenţelor salariale solicitate de reclamanţi, în sensul plăţii efective a pretenţiilor băneşti formulate de aceştia, Ministerului Justiţiei revenindu-i doar obligaţia asigurării resurselor bugetare necesare plăţilor salariale, împrejurare de natură a conduce la reformarea sentinţei instanţei de fond de către instanţa de control judiciar.

Pentru considerentele expuse, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata către reclamanţi a diferenţelor salariale, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca nemotivat, recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Ploieşti împotriva sentinţei civile nr. 5030 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul declarat de reclamanţii C., E., D., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE. augustin, GG., HH., II., II., JJ., KK. şi LL. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 5030 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând:

Respinge petitele din cererea de chemare în judecată şi din cererea de intervenţie principală, referitoare la plata diferenţelor salariale şi a accesoriilor aferente, formulate faţă de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca fiind formulate în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 septembrie 2021.